Despre încercările din familie

Fapt din viaţă:

Cu toţii am trecut prin momente mai mari sau mai mici de disperare, momente în care am aşteptat chiar o minune, dar aceasta întârzia. E firesc, suntem oameni şi nu reuşim de fiecare dată să înţelegem momentele prin care trecem. Şi apoi, astfel de evenimente nu ni se întâmplă numai nouă. Trebuie doar să avem curajul să privim în jur. Sunt ortodoxă, dar nu are importanţă, sunt tot creştină, iar motivul pentru care vă împărtăşesc experienţa mea, este că ceea ce mi s-a întâmplat, a fost într-o biserică catolică, în noaptea de Joia spre Vinerea Mare, înainte de Paşti.

Am cinci copii, dar au plecat cu toţii în străinătate, iar cu ei a plecat şi soţul. După mai bine de treizeci de ani, iată-mă de una singură. Am crescut aceşti copii cu multă dragoste. De multe ori am suferit mult pentru ei. Am oferit fiecăruia cât am crezut de cuviinţă şi cred că nu au ce să-mi reproşeze, iar acum m-au părăsit. E o experienţă pe care numai o mamă în situaţia mea o poate înţelege. Şi, pentru că nu era destul, a plecat şi soţul.

Eram singură şi la propriu şi la figurat. Dar cum o nenorocire, de multe ori nu vine singură, trebuia să se „umple paharul”. În seara de Joia Mare am primit un telefon prin care unul dintre copii îmi spunea că soţul împreună cu alţi doi copii, mergând cu un taxi, au avut un accident. Nu murise nici unul, dar toţi aveau răni grave. O asemenea veste m-a demoralizat. Eram disperată. De durere am început să vorbesc singură. Fără să realizez prea mult din ceea ce fac, am ieşit din casă şi, de una singură, am început să merg în noapte. Voiam să mă descarc, să spun oricui durerea mea, toate acestea, fără să mă gândesc că ar fi putut să mi se întâmple şi mie ceva rău. Aşa am nimerit în biserica catolică.

Era lumină, deşi era noaptea târziu. Lume multă; unii veneau, alţii plecau, dar pe toţi îi unea ceva. Era o rugăciune profundă în faţa sfintei Împărtăşanii, ceva ce eu nu am înţeles nici până astăzi. La un moment dat au intrat doi tineri care, aparent, nu aveau nimic comun cu ceea ce se întâmpla acolo, mai ales tânărul care s-a aşezat într-un mod cu totul sfidător, dar care puţin câte puţin a luat o poziţie demnă, a îngenuncheat şi apoi l-am văzut cufundat în rugăciune. În ei îi vedeam parcă pe copiii mei.

Am început să-i privesc pe cei care intrau şi care ieşeau. Parcă mă mai liniştisem puţin, de aceea pot să dau aceste detalii. Nu peste mult timp o femeie de vreo patruzeci de ani s-a ridicat din genunchi şi a ieşit afară. Privind-o, mi-a fost ruşine de mine, deoarece eu nu aveam şi nici măcar nu mă puteam preface să am o faţă atât de senină ca a ei. M-am uimit şi în acelaşi timp mi-a dat de gândit. „Aşa ar trebui să arăt”, m-am gândit, dar cât de departe eram… Au intrat apoi doi bătrânei. Mergeau amândoi la braţ şi nu s-au stingherit de mulţimea prezentă. Atunci mi-am zis: „Aici totu-i posibil!” Dar am observat că unul dintre ei era orb, de aceea nu putea merge de unul singur. Şi ei m-au uimit, iar sufletul meu începea să spere. Nu eram singura care aveam probleme. O mamă, după ce a ajuns la biserică, le-a permis celor trei copii să se apropie de locul unde era pusă sfânta Împărtăşanie, iar ea a rămas undeva mai în spate într-o rugăciune profundă şi de invidiat.

În fiecare om care intra sau ieşea din biserică am văzut tot atâţia oameni, cu tot atâtea probleme. Faptul că au ales să vină la biserică la acea oră m-a făcut să cred că cineva acolo sus îi iubeşte. Era Dumnezeu, care în Joia Mare a acceptat ca Fiul său să fie condamnat la moarte. Nu ştiu de ce am ales biserica catolică şi de ce mi s-a întâmplat tocmai atunci când Fiul lui Dumnezeu trecea printr-o suferinţă cu mult mai mare decât a mea. Doar atât ştiu; am intrat disperată în biserică şi am plecat acasă, de data aceasta, conştientă, dar fericită.

Biserica ne învaţă:

“Nu trebuie uitat că rugăciunea este partea constitutivă esenţială a vieţii creştine, luată în integritatea şi centralismul ei şi aparţine însăşi «umanităţii» noastre, căci este prima expresie a libertăţii autentice a spiritului.

Pentru aceasta, rugăciunea nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, ci constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creştină să-şi asume şi să rezolve pe deplin toate responsabilităţile primei celule de bază a societăţii umane…

Din unirea vitală cu Cristos, alimentată de liturgie, cu oferta de sine însuşi şi din rugăciune, derivă fecunditatea familiei creştine în serviciul specific de promovare umană, care nu poate să ducă decât la transformarea lumii” (Familiaris consortio, 62).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas la Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. După trei zile, l-au găsit la templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări” (Lc 2,41-46).

Învăţătură:

Deşi constituită din iubire, cu iubire şi pentru iubire, familia, indiferent de religia ei, nu duce lipsă de probleme. Providenţial parcă, Dumnezeu a dorit familia tocmai pentru a purta împreună, soţul şi soţia, povara a tot ceea ce înseamnă familia în ansamblul ei. Iar problemele, de multe ori, nu sunt puţine.

Condiţiile sociale precare de astăzi i-a determinat pe mulţi membri ai familiei s-o părăsească, să plece în acele locuri sau ţări în care, prin muncă cinstită, să-şi câştige propria existenţă. Din acest motiv, multe din familii au în mod profund de suferit. Fie ajung la separare, la divorţ sau trec prin diverse încercări, fie au parte de diverse accidente de muncă, de probleme personale legate de nerespectarea legii locului sau statului în care se află. Astfel, mai ales „cei care rămân”, dar şi „cei plecaţi” trec prin diferite încercări.

În credinţă, indiferent de mărimea încercării, ea poate şi trebuie să fie depăşită. Dumnezeu acceptat ca şi parte a oricărei încercări, va da sens, va contribui cu partea sa, fie la depăşirea problemei, fie la înţelegerea ei ca atare.

Maria, Mama lui Isus simte că „problema”, indiferent de profunzimea ei, se rezolvă „la templu”, acolo unde este prezent Dumnezeu. Acolo îl va găsi pe Isus şi va fi liniştită, chiar dacă nu va înţelege pentru moment misterul. De fapt, problemele noastre se rezolvă cu Dumnezeu. Iar Biserica, la rândul ei, vede rugăciunea ca esenţială în astfel de încercări. Ca atare, nu abandonarea problemei, ci înfruntarea ei cu Dumnezeu, aceasta este rezolvarea.

Întreabă-te:

– Descrieţi câteva din încercările prin care aţi trecut în ultimul timp şi povestiţi modul în care aţi ieşit din ele.

– Care este rolul „încercărilor” din familie?

– Care este rolul lui Dumnezeu în cazul încercărilor din familie?

– Faptul că femeia din exemplul de mai sus a „nimerit” într-o biserică catolică, la o adoraţie din Joia Mare, poate fi considerată doar o întâmplare sau vorbim de un plan al lui Dumnezeu? De care plan?

– Care este misterul suferinţei în lume?

Rugăciune:

O, Isuse, când părinţii tăi au avut impresia că te-au pierdut, te-au găsit în templul de la Ierusalim, în Casa Tatălui Tău. Ajută familiile noastre de astăzi să înţeleagă că toate problemele lor au o rezolvare „la templu”, în Biserică, acolo unde locuieşti Tu. Amin.

 

autor pr. Felician Tiba

Share:

Articole din aceiași secțiune ...

Papa Francisc: Examenul de conștiință zilnic ajută la evitarea repetării greșelilor

Papa Francisc a recomandat examenul zilnic de conștiință ca fiind o practică „indispensabilă” în viața spirituală. Examenul de conștiință este o reflecție în rugăciune asupra gândurilor, cuvintelor și faptelor cuiva, care ajută la identificarea momentelor de păcat și la invocarea milostivirii lui Dumnezeu. Acest examen zilnic poate fi „o invitație la a învăța din experiențele noastre” și „de a nu continua să repetăm aceleași greșeli”, a spus Sfântul Părinte.

Citește mai mult »

Papa Francisc: Să-l căutăm pe Dumnezeul mângâierilor, dătătorul alinării spirituale

„Ce este alinarea spirituală? Este o experiență profundă de bucurie interioară, care permite să vezi prezența lui Dumnezeu în toate lucrurile; întărește credința și speranța, precum și capacitatea de a face binele. Persoana care experimentează consolarea nu renunță în fața dificultăților, pentru că experimentează o pace care este mai puternică decât încercarea. Prin urmare, este un mare dar pentru viața spirituală și pentru viață în general. Înseamnă trăirea acestei bucurii interioare.”

Citește mai mult »

Vânare de vânt

15 ani de preoție nu sunt foarte mulți, dar sunt suficienți pentru a-mi face un bilanț. Și îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi binecuvântată și pentru fiecare picătură de har din această perioadă. Dar, la fel, îi mulțumesc și pentru încercările din toți acești ani. Iar cea mai însemnată cumpănă s-a desfășurat în primii șase ani de după hirotonire, atunci când am luptat cu morile de vânt, parcă, presupunând că justiția lumii are ceva în comun cu dreptatea lui Dumnezeu.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2024 | PAGINĂ SUSȚINUTĂ DE CONFERINȚA EPISCOPILOR CATOLICI DIN ROMÂNIA