Am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie într-o staţie de autobuz. Citea o carte şi-i căzuse o iconiţă din ea. M-am apropiat discret, am ridicat iconiţa şi i-am spus zâmbit: „A căzut de la tine. E frumoasă!” Era o iconiţă cu naşterea Mântuitorului la Betleem.

A luat iconiţa a pus-o din nou în carte şi a continuat să citească sau mai exact a continuat să se prefacă că citeşte, deoarece, fără să vreau mi-am dat seama că mă privea deja de mult cu aceeaşi discreţie pe care am avut-o eu când m-am aplecat să-i strâng iconiţa de pe jos.

Făcând naveta, în aceeaşi staţie aveam să ne întâlnim de mai multe ori. De fapt şi până atunci ne întâlnisem, dar nu vorbisem niciodată unul cu celălalt, nici nu ştiu de ce; poate doar de emoţie sau pentru că eu aşteptam ca ea să facă primul pas, iar ea aştepta să-l fac eu. Iconiţa a salvat stângăcia noastră şi după mai mulţi ani, iată-ne soţ şi soţie, o familie cu doi copii şi cu viitorul în faţă. De o bucată de timp însă ceva greu de explicat a intervenit între noi. Nu mai era femeia drăguţă, gingaşă, proaspătă, senină şi plină de viaţă, aşa cum o cunoscusem. Devenise greoaie, lentă, uneori plictisitoare şi nu întrevedeam nicio rază se speranţă în a se schimba. În acelaşi timp nici nu aveam curajul să discut cu ea. Ştiu că de multe ori o făceam să se simtă prost, mai ales în prezenţa altora, dar aşteptam acel semn care să-mi confirme că o iubisem şi o mai iubesc încă cu adevărat. Dar nu venea nimic!

Într-o zi m-am dus la parohie să vorbesc cu părintele. I-am explicat situaţia prin care treceam, iar el, cu mult calm şi seninătate, mi-a spus tranşant: „Şi de ce nu divorţezi?” Să fiu sincer, răspunsul părintelui m-a şocat. A venit asupra mea ca o piatră de moară, m-a copleşit şi aproape că m-a lăsat fără glas. Un preot să-mi spună să divorţez!?

Da, a continuat preotul, trebuie să divorţezi, să divorţezi de femeia ideală pe care ai luat-o în căsătorie şi să rămâi cu femeia reală, să divorţezi de capacităţile ei magice, de frumuseţea ei netrecătoare, de siluieta ei perfectă, de ochii ei sclipitori, de fata pe care ai întâlnit-o în staţia de autobuz şi care de la acea întânire ţi-a marcat viaţa. Divorţează de tot ceea ce nu este soţia ta şi căsătoreşte-te cu ceea ce este. Ieşi din lumea ideală şi intră în lumea reală. De ce aştepţi de la soţia ta să fie un superman, când ea este un om, este o persoană asemena ţie, doar că este diferită ca fizic, psihic şi spirit. Este un om care are nevoie de iubirea ta, are nevoie de umărul tău, de mângâierea şi vorbele tale tandre. Este slabă şi în acelaşi timp tare, este mama copiilor, aşa cum este şi soţia ta. Nu poate rămâne tânăra din staţia de autobuz şi în acelaşi timp să nască doi copii, să lucreze, să întreţină casa, să fie alături de tine la diversele evenimente la care participaţi. E şi ea un om!

Cuvinte care m-au bulversat! Şi eu care credeam că ea trebuie să fie mereu proaspătă, mereu veselă, mereu cu siluietă, mereu plină de farmec, acum o lume întreagă se stingea în sufletul meu şi încerca să se zămislească o alta.

Să divorţez de femeia ideală pentru a mă căsători cu femeia reală! Ce profund! Şi câtă dreptate avea părintele! Într-adevăr, ceream prea mult fără ca şi eu să ofer pe măsura a ceea ce ceream. M-am întors acasă ruşinat de ceea ce făcusem, pentru că nu-i vorbisem de intenţia mea de a vorbi cu părintele şi i-am cerut iertare. Greşisem pentru că mă căsătorisem cu un ideal, nu cu o realitate. Astăzi, după un „divorţ” dificil, m-am maturizat şi trăiesc alături de cea pe care Dumnezeu mi-a dat-o în dar, de femeia „reală” pe care am întâlnit-o în staţia de autobuz… (Claudiu)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba