Cine lucrează astăzi cu oamenii îşi poate da foarte uşor seama că nu mai sunt ca acum treizeci de ani şi nici măcar ca acum zece ani. Trăim într-o lume frenetică, mereu în schimbare şi aproape lichidă în multele ei aspecte. Nu mai sunt relaţiile de altă dată bazate pe încredere şi ajutor reciproc. Ne salutăm prin telefon sau pe diversele site-uri de socializare. E o continuă goană după a avea, în detrimentul lui a fi. Imaginea a luat locul omului real, aşa cum de multe ori a luat şi locul lui Dumnezeu. În această societate în care, din cauza muncii extenuante şi a facturilor interminabile, a datoriilor la bănci şi la furnizorii de consumabile, omul nu mai contează, iar familia se află şi mai mult în derivă.

Zilele trecute i-am propus soţiei să ieşim împreună la un restaurant. N-am mai făcut-o niciodată, de aceea e de înţeles privirea pe care mi-a tras-o şi curiozitatea motivului.

Muncim de dimineaţă până seara, ne vedem de multe ori doar spatele, pentru că eu ajung acasă când ea deja doarme şi plec când încă mai doarme, adică dimineaţa devreme. Dialogul nostru, şi acela foarte sărac în subiecte, este doar sâmbăta şi duminica.

Şi pentru că nu eram obişnuiţi, în timpul cinei pe care am luat-o la restaurant, evident că mai mult am tăcut şi ne-am văzut de mâncare. Ce straniu!

Doi soţi, căsătoriţi de ceva timp, cu trei copii, având viaţa înainte, ne-am plafonat deja şi nu mai avem ce să ne spunem! Dar oare nu mai avem ce să ne spunem sau nu mai vrem noi să ne spunem? Oare nu cumva fugim unul de celălalt şi nu mai vrem să ne ascultăm unul pe altul?

Am meditat mult după acea cină la restaurant şi la tăcerea noastră şi am ajuns la concluzia că ceva trebuie făcut. Dar ce? Şi mai ales, când? Că muncim şi iar muncim… Iar acasă, când în sfârşit nu mai suntem la muncă, trebuie să continuăm munca, să punem la punct ceea ce nu reuşim când suntem la serviciu. Când să mai vorbeşti şi când să ne mai dăm un timp nouă ca soţi? Nu mă întrebaţi de rugăciunea în comun şi nici de liturghia de duminică cu toată familia. Oboseala acumulată de-a lungul săptămânii aşteaptă duminica, aşa cum „aşteaptă bătrânii pensia…”

Şi totuşi, o urmă de nostalgie după timpurile în care eram prieteni, logodnici şi apoi soţi tineri, tot mai era. Altfel nu se explică ideea mea de a lua cina împreună la restaurant. Înseamnă că nu era totul pierdut, doar trebuia să revenim asupra noastră, să redimensionăm realitatea pe care o trăiam şi lucrurile se puteau schimba. Depindea doar de noi şi nu de alţii. În consecinţă, nu munca era de vină, nu facturile şi nici împrumutul de la bancă, ci doar noi, noi care am uitat că Dumnezeu a creat timpul pentru noi, că ne-a creat unul pentru celălalt şi că ne-a pus alături tocmai pentru a merge prin timp şi a ne bucura unul de celălalt.

Vorbesc de o realitate pe care am descoperit-o nu oriunde şi oricum, ci lângă ieslea lui Isus, în noaptea de Crăciun, după ce preotul ne-a invitat la dialog, aşa cum prin naşterea lui Isus, Cuvântul Tatălui, Dumnezeu intră în dialog cu lumea.

„Dialogaţi, dragi credincioşi, dragi soţi, spunea părintele, doar dialogul alungă suspiciunile şi creează relaţii, doar el îi apropie pe oameni între ei şi între ei cu Dumnezeu. Dialogul care poate să fie rugăciune, şoaptă sau cuvânt spus cu blândeţe are menirea să construiască, aşa cum şi Isus a construit Biserica şi împărăţia sa prin naşterea în ieslea de la Betleem. Nu vă temeţi să dialogaţi!”.

De acolo, de lângă iesle, din noaptea de Crăciun, am reînceput să dialogăm, iar de atunci, Crăciunul Cuvântului născut în iesle, a deveni Crăciunul cuvântului născut între noi… (Cristian)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba