Înainte să ne căsătorim aveam de toate: și bani, și timp, și inițiative, și proiecte de viitor, nu ne lipsea nimic. Eu nu-mi amintesc să ne fi uitat vreodată la ceas sau ca vreo unul dintre noi să se scuze spunând că trebuie să plece, că nu mai are timp. Discuțiile dintre noi se întindeau până spre miezul nopții, și asta evident că pe banca de la poarta părinților ei, nu deja acasă la mine, cum e cazul multor tineri logodnici de astăzi. Eram plini de viață și ardeam de emoție la gândul că într-o zi o voi avea alături de mine la altar și împreună cu mine întreaga viață.

Ne-am căsătorit, au urmat clipe extraordinar de frumoase, au apărut copiii, au crescut grijile, preocupările, de ce nu și temerile, dar, plini de speranță, am mers înainte.

La un moment-dat însă ne-am trezit că ne răcim unul față de celălalt. Nu mai aveam timp nici măcar să stăm la masă împreună. Au crescut copiii, au crescut necesitățile, nevoia de bani era mai mare, datoriile au crescut, iar facturile din ce în ce mai multe la număr, ne copleșeau.

Am fost nevoit să caut un al doilea serviciu, așa încât eram destul de epuizat și trebuie să o recunosc, când ajungeam târziu acasă, pentru a putea să mă trezesc cât de cât odihnit a doua zi, mergeam direct la culcare. Nu mai era timp de discuții, nu-mi mai întâlneam copiii pentru că dormeau deja și nici nu mai știam dacă se descurcă bine la școală. Ceea ce îmi mai spunea soția înainte să adorm era prea puțin, iar eu eram prea epuizat ca să mai înțeleg.

Am început să mă simt un robot într-o casă în care și pentru care lucram doar ca să putem merge înainte, doar să le fie bine copiilor la școală, așa încât să nu fiu nevoit să primesc și reproșurile lor, pe lângă ale șefilor de la muncă, mereu nemulțumiți că munceam prea puțin.

Aveam să realizez declinul în care mă aflam în momentul în care într-o duminică dimineața, când era singura ocazie să ne vedem cu toții la micul dejun, unul dintre copii nici nu m-a salutat și nici nu mi-a răspuns la salut. Mi s-a părut curios gestul dar l-am pus pe seama somnolenței. Mă gândeam că nu m-a văzut s-au nu m-a auzit. Se mai întâmplă! Răbufnirea lui însă mi-a confirmat că nu era somnoros, ci foarte supărat pentru că nu are și el un tată patron, așa cum erau mulți din tații colegilor de la școală și că, în consecință, nu-și permite la rândul său ceea ce își permit colegii lui.

Știind prin ce trec pentru a le asigura strictul necesar, fără să mă controlez prea mult, am izbucnit în plâns și am plecat în dormitor. Unul dintre copiii pentru care am fost nevoit să caut al doilea loc de muncă, fără nicio jenă și total lipsit de respect, mă judeca acum ca și cum eram un gunoi de tată. Ceva trebuia făcut! Așa nu mai puteam merge înainte. Prin munca pe care o făceam copiii mei aveau strictul necesar, dar le lipsea esențialul, recunoștința. M-am preocupat să le asigur partea materială chiar cu prețul îndepărtării de casă, de soție, de familie, dar nu am luat în calcul că nu doar banii contează, ci și prezența fizică.

A doua zi am renunțat la al doilea loc de muncă și împreună cu soția ne-am dedicat mai mult educației lor. Treptat mi-am dat seama că mă înstrăinasem nu doar de ei, ci și de soție. Nici cu ea nu mă mai înțelegeam ca la început.

După un timp de reacomodare, suntem bine. Mi-am dat seama că banii care îmi lipseau mereu m-au făcut să duc lipsă și de timp. Nu mai aveam timp nici pentru mine, darmite pentru soție și pentru copii. Și ceea ce e curios, acum, cu salariul meu și al soției reușim să ne descurcăm foarte bine. Din când în când mai ieșim împreună, iar copii sunt plini de respect atât pentru ceea ce au cât și pentru noi ca părinți. Cred că depinde doar de noi ce vrem de la viață. Dumnezeu ne dă, dar noi administrăm! Trebuie să știm cu o facem! (Matei).

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba