pregateste pagina pentru tiparire

































 
 TINERI   /   COPII 

Căsătorie și Familie
pr. Jean Yves Brachet

achizitionare: 19.06.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

3. "TAINA ACEASTA MARE ESTE" (EF 5,32)

3.1. Sfânta Scriptură

Textul Sfântului Pavel face legătura între căsătorie și legământul lui Cristos cu Biserica.

21 Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Cristos. 22 Femeile să se supună bărbaților ca Domnului, 23 pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărei mântuitor și este. 24 Ci, precum Biserica se supune lui Cristos, așa și femeile bărbaților lor, întru totul. 25 Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Cristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru Ea, 26 ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, 27 și ca s-o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, pentru ca să fie sfântă și fără de prihană. 28 Așadar, bărbatul este dator să-și iubească femeia ca pe propriul trup. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește. 29 Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Cristos Biserica, 30 pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. 31 De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va alipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup. 32 Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos și în Biserică. 33 Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia, ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat. (Ef 5,21-33)

Primul și ultimul verset dau cheia pentru interpretarea acestui pasaj. Versetul 21 subliniază supunerea reciprocă, în timp ce versetul 33 indică rolul complementar al bărbatului și al femeii. Bărbatul și femeia sunt egali în demnitate, dar nu egali în sens absolut, adică în sensul că distincția dintre bărbat și femeie ar fi pur accidentală și că n-ar exista nici o complementaritate decât cea pur trupească (ca și cum trupul ar fi ceva accidental!). O interpretare reducționistă, dar, din păcate, frecventă, vede în textul acesta numai supunerea femeii. Totuși, dacă citești textul mai atent, se observă că Sfântul Pavel vorbește mai mult despre obligațiile bărbatului (șapte versete pentru bărbat, două pentru femei). Trebuie subliniat aici faptul că Sfântul Pavel nu așteaptă același lucru de la bărbat și de la femeie: se vede complementaritatea între cei doi. Să observăm și cuvântul "precum": e vorba de o analogie care implică și deosebiri (bărbatul nu este mântuitorul femeii sale, oricât de mult ar dori!).

Versetele 25 - 32 arată o supunere a bărbatului care este diferită de cea a femeii. Analogia se referă la iubirea pe care Cristos a avut-o pentru Biserică: "S-a dat pe Sine pentru Ea". Se spune și cum bărbații trebuie să iubească femeile lor: "Așadar, bărbatul este dator să-și iubească femeia ca pe propriul trup. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește". Biserica este Trupul lui Cristos, și Cristos a spus: "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți " (Lc 10,27; Mt 22,39; Mc 12,31). Aici se subliniază faptul că bărbații trebuie să-și iubească femeile ca pe ei înșiși, adică trebuie să aibă pentru femeile lor grija pe care o au pentru ei. Pentru a înțelege mai bine ce spune Sfântul Pavel în acest pasaj, poate fi interesant să citim din nou textul Cărții Facerii, cu atât mai mult cu cât Sfântul Pavel însuși îl citează; și Isus l-a citat (Mt 19,5).

Sunt două texte care descriu crearea lumii, amândouă în cartea Facere (Fac 1,1-2,4a și Fac 2,4b-25). În primul text, bărbatul și femeia sunt creați simultan, la sfârșit, ca și desăvârșire a operei lui Dumnezeu: bărbatul și femeia sunt creați având aceeași demnitate:

"Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie" (Fac 1,27). În acest text scurt se află adevărurile antropologice fundamentale: omul este culmea întregii ordini a creației în lumea vizibilă; umanitatea, care își găsește originea în crearea bărbatului și a femeii, este încoronarea întregii opere a creației; bărbatul și femeia sunt amândoi om în aceeași măsură; amândoi sunt creați după chipul lui Dumnezeu. [20]

Al doilea text arată mai întâi complementaritatea reciprocă:

În unitatea celor doi, bărbatul și femeia sunt chemați, de la bun început, nu numai să existe unul lângă altul sau împreună, ci și în același timp unul pentru altul. [21]

Conform acestui text, femeia este creată din coasta lui Adam (Fac 2,22). Conform acestui text, femeia poate să facă ceea ce bărbatul nu poate face singur pentru ca el să ajungă la desăvârșire: femeia este "ajutorul potrivit pentru el" (Fac 2,18). Este vorba aici de o complementaritate în ceea ce privește iubirea. Această complementaritate nu constă în faptul că femeia este un ajutor pentru gospodărie, ci în sensul că Adam a găsit în Eva o persoană pentru care el va putea trăi, pentru care va putea lucra, pentru care și căreia se va dărui. Se poate înțelege mai bine relația dintre bărbat și femeie așa cum Dumnezeu a vrut-o. În această privință, va trebui să vedem și consecințele păcatului strămoșesc referitoare la această relație.

Păcatul strămoșesc are consecințe nu numai în ceea ceprivește relația dintre Dumnezeu și om, ci și referitoare la relațiile dintre bărbat și femeie. Acest lucru se observă în mod clar în cuvintele pe care Dumnezeu le adresează femeii: "atrasă vei fi către bărbatul tău, și el te va stăpâni" (Fac 3,16).

Se vede aici ce se întâmplă când relația dintre bărbat și femeie depinde de păcat. Dificultățile de a interpreta scrisoarea către Efeseni vin de la faptul că se citește în lumina păcatului, nu în lumina mântuirii, cum ar trebui. Dumnezeu n-a vrut ca femeia să fie stăpânită: supunerea despre care vorbește Sfântul Pavel nu înseamnă o stăpânire a bărbatului. Dumnezeu a creat-o pe femeie pentru a trezi în bărbat o iubire adevărată, nu pentru a-l seduce. Referitor la bărbat, el trebuie s-o iubească pe femeia lui, nu s-o stăpânească. Trebuie să vedem ce a adus mântuirea în privința relației între bărbat și femeie.

Cristos este capul Bisericii, este capul tuturor oamenilor, fiindcă S-a dăruit pentru toți. I-a mântuit pe toți prin iubirea Lui și dăruirea totală de Sine. Autoritatea lui Cristos este o slujire:

"Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți." (Mc 10,44-45)

Se înțelege în mod clar că bărbatul este capul femeii atunci când și în măsura în care este slujitor, deci când se dăruiește. Acest fapt este adevărat și pentru femeie, dar totuși, având în vedere intenția lui Dumnezeu la început și consecințele păcatului strămoșesc, așa cum ne sunt arătate în Cartea Facerii, aceasta se referă, mai întâi, la bărbat. În loc de stăpânire vine slujirea. Bărbatul trebuie să învețe să-și iubească soția, să se dăruiască pe deplin, așa cum Cristos a făcut pentru Biserică. În ceea ce privește femeia, atitudinea ei nu va fi una de a seduce - pentru a stăpâni într-un mod mai subtil, fiind stăpânită de senzualitate - ci una de a primi iubirea soțului și de a da un răspuns la această iubire, dăruindu-se. Supunerea Bisericii față de Cristos constă în faptul că acceptă și primește iubirea lui Cristos și dă un răspuns liber, în iubire, prin membrii ei. Într-un sens, acest fapt este adevărat și pentru bărbat. Totuși dezordinea senzualității se manifestă fie prin stăpânire, fie prin seducție. Mântuirea subliniază complementaritatea între bărbat și femeie, respectând egalitatea în ceea ce privește demnitatea umană.

În căsătorie, bărbatul o iubește pe femeia sa și se dăruiește, iar femeia primește această iubire și se dăruiește. El o iubește fără să stăpânească - a fi capul nu înseamnă a stăpâni, ci a sluji! Ea stimulează o iubire adevărată și o desăvârșește prin dăruirea ei în iubire. Nici unul, nici altul nu este considerat ca un obiect de stăpânire sau de seducție, prin care nevoile senzuale pot fi satisfăcute.

Textul Sfântului Pavel se referă la această complementaritate când precizează:

32 "Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos și în Biserică. 33 Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat" (Ef 5,21-33).

Această dăruire mutuală între Cristos și Biserică se realizează în Sfânta Liturghie, astfel încât cei căsătoriți pot găsi în acest sacrament, într-un sens, semnificația sacramentului căsătoriei.

Bărbat

Femeie

Înaintea păcatului (Fac 1 și 2)

Aceeași demnitate după chipul lui Dumnezeu
Complementaritate
Desăvârșirea în iubire
"Nu este bine să fie omul singur"

După păcat (Fac 3)

"El te va stăpâni"
"atrasă vei fi către bărbatul tău"
Inegalitate (în locul complementarității)

Mântuire (Ef 5)

Taina căsătoriei
Cristos - cap Biserica - trup
soț               soție

3.2. " Taina aceasta mare este " (Ef 5,32)

Căsătoria este unul dintre cele șapte sacramente.

Cristos-Domnul a copleșit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii Lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu a ieșit odinioară în întâmpinarea poporului Său cu un legământ de iubire și fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, El rămâne cu ei pentru ca, așa cum El însuși a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru Ea, tot astfel și soții, prin dăruirea reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie realmente duși la Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor sublimă de tată și mamă. [22]

Sacramentul căsătoriei nu schimbă proprietățile naturale ale căsătoriei, ci acestea sunt confirmate și obțin o stabilitate specială: într-un cuvânt este vorba despre caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificație nouă, care nu numai că purifică și consolidează această iubire, dar o ridică la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creștine. [23]

Căsătoria naturală dintre botezați primește demnitatea unui sacrament. Alianța conjugală dintre ei, prin faptul însuși că sunt botezați, este ridicată la nivelul alianței care există între Cristos și Biserică, și o exprimă.

Alianța matrimonială - fondată de Creator și structurată după legile sale, prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei, cu consimțământ personal irevocabil, consorțiul întregii vieți, prin caracterul ei natural - este orânduită pentru binele soților și pentru generarea și educarea copiilor.

Prin faptul că este instituită de către Cristos, căsătoria validă între botezați este un sacrament prin care soții sunt uniți de Dumnezeu după chipul uniunii de neclintit dintre Cristos și Biserică și sunt aproape consacrați și întăriți prin harul sacra­mental. [24]

Proprietățile esențiale ale căsătoriei sunt unitatea și indisolubilitatea care, în căsătoria dintre botezați, obțin o stabilitate specială în virtutea sacramentului.

Într-adevăr, fiecare botezat a intrat în noul legământ. Alianța rămâne valabilă chiar dacă credința nu mai este trăită în toată profunzimea sa, chiar dacă sacramentul este primit fără rod spiritual efectiv. Se face într-adevăr o distincție între primirea materială a sacramentului și eficacitatea obiectivă, pe de o parte, și rodul viu al sacramentului pentru cel care îl primește în starea potrivită (stare de har) pe de altă parte. Prin faptul că sunt luați prin Botez în acest nou legământ, cei care se căsătoresc, prin căsătoria lor, exprimă alianța care există între Cristos și Biserică.

Într-adevăr, prin Botez, bărbatul și femeia sunt inserați definitiv în noul și veșnicul legământ, în legământul conjugal al lui Cristos cu Biserica.

În puterea acestei inserări indestructibile, comuniunea intimă de viață și caritatea conjugală întemeiate de Creator sunt ridicate și înglobate în iubirea conjugală a lui Cristos, fiind susținute și îmbogățite de forța Lui mântuitoare. [25]

Papa Paul al VI-lea dă următoarea definiție a căsătoriei:

Iubirea conjugală vădește adevărata sa natură și adevărata sa noblețe atunci când este luat în considerație izvorul său suprem, Dumnezeu, care este "iubire", El, Tatăl de la care își trage numele toată paternitatea. Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau un produs al evoluției forțelor naturale inconștiente: este o înțeleaptă orânduire a Creatorului cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală, care le este proprie și exclusivă, soții urmăresc comuniunea ființelor lor în vederea uneirealizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la nașterea și educarea unei vieți noi.

În plus, pentru cei botezați, căsătoria îmbracă demnitatea de semn sacramental al harului, întrucât reprezintă unirea lui Cristos cu Biserica. [26]

Note

[20] IOAN PAUL al II-lea, Mulieris dignitatem, 6.

[21] IOAN PAUL al II-lea, Mulieris dignitatem, 7.

[22] Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, 48.

[23] IOAN PAUL al II-lea, Familiaris consortio, 13.

[24] Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, can. 776, §§1-3; cf. Codex Iuris Canonici, can. 1055, §§ 1-2.

[25] IOAN PAUL al II-lea, Familiaris consortio, 13.

[26] PAUL al VI-lea, Humanae vitae, 8.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire