pregateste pagina pentru tiparire

































 
 TINERI   /   COPII 

Căsătorie și Familie
pr. Jean Yves Brachet

achizitionare: 19.06.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

2.4. Procrearea și copiii

2.4.1. Iubirea, dăruirea trupească și procrearea

Căsătoria este singurul mijloc pe deplin potrivit pentru dăruirea trupească.

"Locul" unic, care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este căsătoria sau contractul de dragoste conjugală ori alegerea conștientă și liberă cu care bărbatul și femeia se unesc într-o comuniune intimă de viață și de dragoste voită de însuși Dumnezeu (cf. Gaudium et spes, 48) și care numai în această lumină își află adevărata semnificație. [11]

Această dăruire este deschisă spre o viață nouă.

Această dăruire totală, cerută de iubirea conjugală, corespunde exigențelor unei fecundități responsabile, care, înțeleasă așa cum este, de a da viață unei ființe omenești, prin natura sa depășește simpla ordine biologică și o investește cu un complex de valori personale în virtutea cărora creșterea armonioasă a ființei este aportul durabil și unit al ambilor părinți. [12]

Întemeierea unei familii se consideră pe drept ca încununare a căsătoriei și a iubirii conjugale. [13] Copiii sunt "darul cel mai prețios al căsătoriei, și ei contribuie din plin la binele părinților înșiși". [14]

Am văzut deja că dăruirea trupească, pentru a fi adevărată și pe deplin umană, presupune o iubire spirituală și o exprimă. Această dăruire este deschisă în mod natural spre fecunditate. Chiar dacă nu este vorba întotdeauna de o fecunditate efectivă, deschiderea rămâne în așa fel, încât dăruirea trupească și deschiderea spre fecunditate formează două elemente inseparabile. Iubirea nu cere neapărat dăruirea trupească totală, nici procreare, iar o dăruire trupească fără iubirea spirituală are ceva animalic, cum s-a spus deja.

Ca oricare altă problemă privind viața umană, problema natalității trebuie să fie considerată, dincolo de perspective parțiale, fie că ele sunt de ordin biologic sau psihologic, demografic sau sociologic, în lumina unei viziuni integrale a omului și a vocației sale... [15]

Dăruirea trupească fără deschidere spre procreare nu este totală: există o condiție care este de fapt o piedică fundamentală pentru o dăruire adevărată. Dimensiunea sensibilă vine pe primul loc, și deschiderea naturală este considerată ca o piedică pentru plăcerea egoistă. S-ar putea spune că această deschidere, chiar nerealizată (adică fără procrearea efectivă) favorizează depășirea nivelului plăcerii. Cu tehnicile moderne, procrearea devine posibilă chiar fărădăruirea trupească și fără iubire. Atunci copilul nu mai este rodul iubirii, ci este văzut ca un drept din partea părinților, ca un produs. Eficacitatea înlocuiește gratuitatea.

2.4.2. Deschiderea ca dimensiune esențială a căsătoriei

Deschiderea este o dimensiune esențială a căsătoriei.

Această deschidere are două forme: spre persoana iubită și spre copil.

Deschiderea spre celălalt constituie iubirea spirituală. S-a vorbit deja despre acest aspect.

Dăruirea trupească implică o deschidere spre copil.

- E vorba de o deschidere pentru că procrearea nu urmează în mod automat dăruirea trupească.

- Această deschidere face parte esențială din dăruirea trupească. A refuza orice deschidere implică o atitudine egoistă, în care, de fapt, se refuză și natura profundă a celuilalt, și natura actului, implicând o atitudine care nu este transparentă, în primul rând față de celălalt. Consecința este o reducere a iubirii la o căutare a plăcerii egoiste, fără risc.

Copilul este considerat atunci ca un risc care trebuie evitat bineînțeles... De fapt se trece ușor de la această atitudine la atitudinea de sens invers, în care copilul nu este considerat ca un risc, ci, dimpotrivă, ca un drept. Dacă această deschidere este exclusă nu poate fi vorba de căsătorie, pentru că se ex­clude o dimensiune esențială a căsătoriei. Deschiderea este proprietatea și caracteristica esențială a iubirii umane.

Prin trupul lor, bărbatul și femeia pot exprima iubirea lor într-un fel intim. Dăruirea trupească are două fețe complementare:

- un scop "imanent" (adică între ei): expresia (totuși nu singura!) iubirii lor spirituale reciproce și a dăruirii lor mutuale;

- un scop "transcendent ": comunicarea vieții unei ființe noi.

Aceste două aspecte sunt inseparabile. Dăruirea trupească își păstrează semnificația deplină și adevărată și îndreptarea spre responsabilitatea de părinți numai atunci când aceste aspecte esențiale se mențin împreună.

Dacă unul dintre aceste aspecte este exclus în mod voluntar, dăruirea trupească își pierde semnificația profundă, pentru că există o restricție: ceva nu este dăruit. Iubirea este însoțită de o condiție: dacă actul conjugal are loc în afara căsătoriei, acesta exprimă, de fapt, ceva care încă nu s-a făcut. Posibilitatea de a se despărți este deschisă. Prin urmare, dăruirea nu este totală.

Această atitudine, deși frecventă, nu este coerentă. Desigur, în momentul în care te căsătorești nu știi ce dificultăți vei avea... și e mai bine așa! Dar atitudinea adevărată constă în hotărârea de a lupta (nu împotriva celuilalt, ci împotriva ta!), pentru a crește nu numai în ciuda dificultăților, ci prin dificultăți. Dacă ușa este deschisă (pentru un divorț) poți să fii sigur că vei trece prin ea... Ca și cum ai vrea să-ți angajezi trupul fără a te angaja personal. Este vorba cu adevărat de o minciună practică, de o lipsă de coerență. Trupul merge mai repede decât inteligența...

Invers, dăruirea în căsătorie, când posibilitatea de a procrea este împiedicată în mod conștient, implică o restricție: dăruirea nu este totală. Iubirea nu poate fi totală dacă există o condiție.

De aceea trebuie să vorbim acum de copil ca rod al iubirii.

2.4.3.   Copilul ca rod al iubirii

Copilul se primește, nu se "face". (Astfel expresia "a face dragoste" reduce iubirea și dăruirea trupească la aspectul mecanic...) Copilul nu este un produs (eficacitate), ci un rod al iubirii (fecunditate). Actul conjugal este, prin natura sa, ordonat spre transmiterea vieții, chiar dacă nu este vorba în mod automat de o procreare. Natura le permite părinților să primească un copil, le permite ca iubirea lor să aibă o fecunditate într-o gratuitate absolută. Această posibilitate nu înseamnă totuși că părinții au dreptul să aibă copii. Nu poate exista nici un drept asupra unei ființe umane. Deschiderea nu implică automat prezența efectivă a unui copil. Dar dacă se exclude această deschidere, atunci actul se schimbă în mod esențial.

Într-adevăr, prin structura sa intimă, actul conjugal, în aceeași măsură în care unește în mod profund soții, îi și face apți pentru generarea de noi vieți, după legile înscrise în însăși ființa bărbatului și a femeii. Menținând aceste două aspecte esențiale, unirea și procrearea, actul conjugal păstrează, în mod integral, sensul de iubire reciprocă și veritabilă și orânduirea sa spre înalta vocație a omului la paternitate. [16]

2.4.4.   Transmiterea responsabilă a vieții umane

Această dăruire totală, cerută de iubirea conjugală, corespunde exigențelor unei fecundități responsabile, care, înțeleasă așa cum este, de a da viață unei ființe omenești, prin natura sa depășește simpla ordine biologică și o investește cu un complex de valori personale, în virtutea cărora creșterea armonioasă a ființei este aportul durabil și unit al ambilor părinți. [17]

Câteodată se vorbește de "metoda naturală" pentru reglementarea nașterilor. Expresia nu este deloc fericită:

- nu este o metodă, ci mai mult un fel de a trăi. Dăruirea trupească este manifestarea unei iubirii spirituale, deschisă spre o viață nouă;

- intenția nu este de a împiedica procrearea, ci de a transmite viața într-un fel responsabil. În acest sens poate fi legitim ca procrearea să fie evitată (există o deosebire esențială între a împiedica și a evita!) Se folosește atunci posibilitatea naturală (perioadele nefecunde ale femeii).

Renunțarea la actul conjugal pentru un timp (timpul în care femeia este fecundă) favorizează iubirea spirituală, respectul față de celălalt și cunoașterea mutuală. În această privință, atât bărbatul, cât și femeia, sunt responsabili. (Trebuie observat că, în caz contrar, prima victimă este foarte des femeia, care nu este respectată, ci folosită pentru o plăcere sensibilă, copilul fiind considerat, cum s-a spus deja, ca un risc sau o greșeală...)

Note

[11] IOAN PAUL al II-lea, Familiaris consortio, 11.

[12] IOAN PAUL al II-lea, Familiaris consortio, 11.

[13] Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, 48.

[14] PAUL al VI-lea, Humanae vitae, 9.

[15] PAUL al VI-lea, Humanae vitae, 7.

[16] PAUL al VI-lea, Humanae vitae, 12.

[17] IOAN PAUL al II-lea, Familiaris consortio, 11.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire