pregateste pagina pentru tiparire

































 
 TINERI   /   COPII 

Căsătorie și Familie
pr. Jean Yves Brachet

achizitionare: 19.06.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

2. CĂSĂTORIA - DIMENSIUNEA NATURALĂ

2.1. Baza căsătoriei: o iubire umană între un bărbat și o femeie

2.1.1. Iubirea

Distincția fundamentală în iubire este - probabil - cea între iubirea sensibilă și iubirea spirituală:

- dimensiunea sensibilă: contează ceea ce simți tu. Persoana iubită este raportată la ceea ce simți;

- dimensiunea spirituală (nu mă refer aici la credință, ci numai la dimensiunea cea mai profundă a sufletului uman, la nivelul specific uman): vrei binele celuilalt. Persoana iubită este centrală: tu ești raportat la ea.

Iubirea spirituală nu exclude iubirea sensibilă. Nu există o opoziție, ci o ordine (ar trebui...). Dacă dimensiunea sensibilă se dezvoltă fără măsură și vine pe primul loc, atunci dimensiunea spirituală slăbește, chiar dispare. La sfârșit, persoana iubită este folosită pentru a simți ceva.

Sensibilitatea se schimbă: chiar dacă sensibilitatea este mai puțin prezentă, aceasta nu înseamnă că iubirea nu mai există. Poate fi o încercare ce se poate folosi pentru a crește în iubire spirituală.

Trebuie deci să existe o ordine între dimensiunea sensibilă a iubirii și dimensiunea spirituală. Greutatea constă în faptul că aceste două dimensiuni sunt amestecate în așa fel, încât nu este posibil să se facă întotdeauna o distincție clară între ele.

Dezvoltarea iubirii spirituale cere timp!

Iubirea spirituală înseamnă primire și dăruire: îl primești pe celălalt cum este și te dăruiești.

Libertatea caracterizează iubirea spirituală. Așa-zisa libertate, într-o relație sensibilă, nu este o libertate adevărată, pentru că înseamnă mai mult o dependență în fața sensibilității proprii și o lipsă de distanță. Nu ești liber de tine...

La nivelul sensibil, plăcerea durează atâta vreme cât obiectul este prezent prin cunoașterea sensibilă. Dar plăcerile sunt trecătoare: spre exemplu, în ceea ce privește mâncarea, după ce obiectul s-a asimilat, nu mai este prezent - plăcerea dispare când obiectul dispare. Tot așa pentru plăcerile referitoare la capacitatea de a procrea.

Astfel, plăcerile sensibile nu durează. Când nu se poate asigura prezența obiectului dorit, tentația ar fi să se refugieze într-o prezență imaginativă, cu prețul realismului. Nu există un repaus absolut la nivelul sensibil, pentru că bunurile sunt trecătoare. Plăcerea sensibilă, adică iubirea ca pasiune, se deosebește de bucurie, aceasta din urmă existând la nivel spiritual (chiar dacă s-ar putea vorbi de o plăcere spirituală pentru bucurie). Într-adevăr, bucuria constă în repausul puterii apetitive spirituale, adică al voinței, urmând cunoașterea prin inteligență.

La acest nivel, bucuria poate dura, în ciuda trecerii timpului, dacă este vorba de un bine spiritual (deci nu numai un bine cunoscut prin inteligență, ci un bine în sine spiritual). Chiar dacă bucuria este în sine mai mare decât plăcerea sensibilă, foarte des plăcerea sensibilă este, din punctul nostru de vedere, mai mare, în primul rând pentru că lucrurile sensibile se cunosc mai ușor și mai bine, în al doilea rând fiindcă o anumită transformare trupească însoțește plăcerea sensibilă, și, în al treilea rând, pentru că se opune durerii sensibile care urmează un defect corporal, și care se simte mai mult. Într-o prietenie trebuie dezvoltată cunoașterea spirituală pentru ca să existe o bucurie adevărată și durabilă. Atitudinea exterioară - deci prin trup - nu trebuie să favorizeze căutarea plăcerii sensibile, pentru că plăcerea sensibilă împiedică uzul rațiunii!

Nu orice judecată poate fi coruptă sau falsificată de plăcere sau de durere (de pildă, nu cele de tipul: triunghiul are suma unghiurilor egală cu două unghiuri drepte), ci numai judecata privitoare la acțiune. Principiile acțiunilor constau în scopul pentru care sunt îndeplinite; dar omului corupt de plăcere sau de durere principiul nu-i mai apare clar, el încetând să vadă în ce scop și din ce motiv trebuie să decidă și să-și ducă la îndeplinire acțiunea; căci viciul este corupătorul principiului însuși. [3]

Plăcerea sensibilă împiedică uzul rațiunii cel puțin din trei motive: în primul rând fiind o distragere atât de puternică, încât rațiunea nu se mai poate concentra, în al doilea rând fiindcă plăcerile tari se opun ordinii rațiunii, și, în al treilea rând, din cauza legăturii cu trupul, fiindcă transformarea trupului, care însoțește plăcerea sensibilă, împiedică uzul rațiunii.

2.1.2. Reciprocitatea cunoscută și acceptată în prietenie

Iubirea unuia nu depinde de iubirea celuilalt. Nu poate exista o condiție într-o iubire adevărată, de pildă: te iubesc dacă tu mă iubești! Totuși dezvoltarea iubirii (și a prieteniei) și exercițiul ei cer o reciprocitate cunoscută și acceptată:

- o reciprocitate: dacă iubirea ta nu se întâlnește cu o altă iubire, nu se poate dezvolta. Totuși reciprocitatea nu este măsura iubirii tale. Măsura iubirii este... iubirea!

- o reciprocitate cunoscută: este clar că fiecare trebuie să știe că este iubit de celălalt.

- o altă condiție pentru dezvoltarea iubirii este ca reciprocitatea cunoscută să fie acceptată. Sunt cazuri în care există o reciprocitate cunoscută, dar această reciprocitate nu este acceptată din diferite motive (câteodată chiar trebuie să nu fie acceptată, de pildă când unul dintre ei este o persoană deja căsătorită).

2.1.3. Dezvoltarea unei iubiri - prietenii

Dezvoltarea unei prietenii cere timp și educație, tocmai ca să nu rămână la nivelul sensibil. Aristotel spunea că prietenia desăvârșită necesită timp și deprinderi comune, pentru că, așa cum spune proverbul, oamenii nu se pot cunoaște unii pe alții înainte de a fi consumat "măsură de sare", deci nu se pot accepta reciproc și nu pot fi prieteni înainte de a se arăta unul față de altul demni de prietenie și încredere...

Cei ce se grăbesc să-și dea unul altuia dovezi de prietenie doresc, desigur, să fie prieteni, dar, în realitate, nu sunt: pentru asta trebuie să se arate cu adevărat demni de a fi iubiți, și s-o știe: dacă dorința de prietenie se poate naște instantaneu, nu același lucru se poate spune și despre prietenie. [4]

Dimensiunea sensibilă are un rol deosebit la început, este bună în sine, dar trebuie purificată pentru ca să nu excludă dimensiunea mai profundă și mai fragilă.

Nu este o "metodă" pentru a crește în iubire; în cele din urmă, mijlocul cel mai bun fiind dăruirea însăși!

O iubire spirituală cere renunțări: binele celuilalt este mai important decât simțirea proprie. Aici se recunoaște calitatea și profunzimea unei iubiri: în capacitatea de a renunța la sine în mod cu totul liber pentru celălalt.

Problemele vin de la faptul că dimensiunea sensibilă nu este întotdeauna ordonată spre dimensiunea spirituală: se urmărește atunci numai plăcerea sensibilă sau se rămâne la ceva imaginativ sau romantic (în mod general dimensiunea imaginativă dispare cu viața comună; în unele cazuri, imaginația poate deveni o fugă de condiția reală).

Note

[3] ARISTOTEL, Etica Nicomahica, VI, V (5), 1140b 12-20.

[4] ARISTOTEL, Etica Nicomahica, VIII, III (4), 1156b 25-33.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire