pregateste pagina pentru tiparire

































 
 TINERI   /   COPII 

Călăuziri pentru creșterea și educarea ortodoxă a copiilor
achizitionare: 15.06.2005; sursa: www.sfantamaria-dallas.org

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

DEPRINDEREA ASCULTĂRII

Sunt doar câteva texte în Sfânta Evanghelie care se referă la anii copilăriei Domnului. Ele sunt însă foarte grăitoare și cu un bogat conținut pedagogic. Astfel, despre copilul Isus de doisprezece ani, sfântul evanghelist Luca scrie: "și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus" (Luca 2,51).

Ceea ce accentuează aici sfântul evanghelist Luca este faptul că Isus, copil fiind, era ascultător și supus față de părinții săi pământești. Aceeași ascultăre o avea însă și față de Tatăl cel ceresc. Aceasta se vede din cuvintele sfântului apostol Pavel, care scrie despre Isus, ajuns acum la vârsta maturității, următoarele: "... ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce" (Filipeni 2,8). Mai mult, sfântul apostol ne arată că de această ascultăre a depins mântuirea lumii: "căci precum prin neascultărea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultărea unuia se vor face drepți cei mulți" (Romani 6,19).

Nu este nevoie să vorbim despre imensa importanță a ascultării în viața oamenilor, în general. Cât de importantă este ea, în special în educația copiilor, o știe fiecare părinte. Putem chiar să spunem că acela care a rezolvat problema ascultării cu copiii săi, a rezolvat chiar problema educației.

Nu voi vorbi deci despre importanța ascultării. Voi arăta doar părinților cel mai simplu și mai sigur mod de educație, astfel încât copiii lor să devină foarte curând ascultători. Aceasta cred că îi interesează cel mai mult.

Mai întâi de toate, trebuie să accentuăm faptul că ascultărea este ca o plantă foarte sensibilă, care nu se poate dezvolta și rodi oriunde. Răsare numai acolo unde pământul îi este prielnic. Cu tristețe constatăm, așadar, că în multe familii nimic nu reușește să ajute la însușirea virtuții ascultării de către copii. Acestea sunt familiile în care domină așa-zisul duh al libertății, care constă de fapt în contestarea și nepăsarea față de orice regulă, atunci când vor să-și apere propriile interese.

Dacă părinții sunt contaminați cu un astfel de duh este imposibil să se mai folosească orice formă de educare a ascultării. Oricine vrea să aibă copii ascultători, trebuie el însuși să respecte orice formă de autoritate recunoscută, fiecare principiu și lege. Astfel de autorități sunt Dumnezeu, Biserica și statul. Iar legile care trebuiesc respectate sunt, așadar, cele ale lui Dumnezeu, ale Bisericii și ale statului. Respectăm noi înșine însă primii aceste legi?

În anumite familii, Dumnezeu este ultima persoană căreia I se acordă vreo importanță. Despre El se discută numai ocazional, spre exemplu după citirea vreunei cărți în care se promovează necredința sau negarea unuia dintre adevărurile de credință ale creștinismului. În multe astfel de cărți, credința în Dumnezeul cel personal și viu este considerată un fel de poveste, potrivită numai pentru femeile bătrâne. Mulți nici nu simt nevoia de a intra în legătură cu Dumnezeu, în timp ce acela care o face este adeseori batjocorit.

Toate acestea sunt observate și auzite de copil. Ce concluzie va trage deci? Cu ușurință ne-am putea da seama: "dacă tatăl meu nu îl cinstește pe Dumnezeu și nu ascultă de Acesta, înseamnă că și eu pot să nu îl cinstesc și să nu ascult de tatăl meu. Dacă Dumnezeu și poruncile Sale sunt povești, atunci porunca a cincea: Cinstește pe tatăl și pe mama ta... este și aceasta un mit fără importanță. Prin urmare părinții nu reprezintă nimic important pentru mine. Și nu am nici o obligație față de ei". Trebuie să recunoaștem că în acest fel logica este de partea copiilor! Astfel, dacă ne gândim că pentru mulți părinți Biserica nu înseamnă nimic, cu ușurință vom înțelege că în astfel de familii nici nu poate fi vorba de educarea ascultării.

"Ce mă interesează pe mine ce spune preotul? Ce nevoie am eu de sfaturile sale? Pot eu să cred ceea ce spune?" Astfel de cuvinte - sau poate chiar mai rele - aud adesea copiii în casele lor, în vreme ce la biserica li se spune că trebuie să asculte de părinți, de preot și de profesorii lor. Și în vreme ce acasă se subminează cu o abundentă ironie persoana și lucrarea preotului, copilul aude de la acesta: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta... ". Atunci copilul ajunge să tragă o concluzie definitivă: "De vreme ce tatăl meu nu recunoaște nici una dintre poruncile lui Dumnezeu, despre care vorbește preotul, atunci nu există nici un motiv să îl ascult pe preot, atunci când învață porunca a cincea". Logica este din nou de partea copilului!

Același lucru se întâmplă și atunci când este vorba despre autoritatea statului: "De ce să ascult eu de legile statului? Eu sunt propriul meu stăpân și fac ce vreau! Astfel de afirmații gratuite face tatăl, lipsit de discernământ și fără să ia seama cine îl ascultă. Desigur că aceste cuvinte, îndreptate împotriva autorității statului, nu au prea mare valoare. Deoarece statul dispune de mijloacele de constrângere necesare, în vederea respectării legilor sale. Nu același lucru se întâmplă atunci când este vorba de Dumnezeu și de Biserică.

Prin urmare, în astfel de condiții, nu există un teren propice pentru educarea copiilor în spiritul ascultării față de părinți. Acolo unde nu este recunoscută și respectată puterea dumnezeiască, acolo unde legile statului sunt respectate din frică, acolo deci, nu poate rodi educarea ascultării. Oricine ignoră autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii și orice altă formă de autoritate, nu va reuși să impună copiilor săi să respecte autoritatea sa părintească. De aceea, dacă vreți să fiți ascultați de copiii voștri, respectați mai întâi voi autoritățile recunoscute în mod curent și legile acestora. Astfel vor învăța și copiii voștri să asculte de voi!

Să presupunem însă că există acele condiții necesare cultivării acestei virtuți în sufletele copiilor. Cum vom reuși să facem aceasta? Ascultărea constă în a supune voința noastră voinței altcuiva. Însă pentru a supune voința mea voinței unei alte persoane, trebuie să nutresc față de aceasta un adânc respect. În plus, trebuie să o iubesc, pentru a o putea urma.

Cea mai tare putere a sufletului este voința! Aceasta domnește asupra tuturor celorlalte puteri sufletești ale omului. Lucrul pe care îl vrem, la acela ne și gândim, despre acela vorbim, și pe acela îl săvârșim. Dumnezeu ne-a înzestrat cu această putere sufletească, pentru a ne dori să săvârșim numai binele, și în același timp, pentru a opune rezistență și a urî răul. Însă voința noastră a fost slăbită din cauza păcatului și tinde mai mult către săvârșirea răului. Cu toate că recunoaștem binele, nu avem puterea nici de a ni-l dori, în mod constant, nici de a-l săvârși: "căci nu fac bine pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc" (Romani 7,19).

Slăbirea voinței îndreptate către săvârșirea binelui este un rezultat al păcatului strămoșesc. La fel cum am văzut și în cazul alintării și al îndărătniciei, care trebuiesc din pruncie dezrădăcinate. Vița de vie dă multe roade dulci, însă nu atunci când este lăsată să se dezvolte în voia ei, ci atunci când este tăiată și legată de araci. Același rezultat îl oferă și disciplina. Iar stăpânirea alintării și a încăpățânării copilărești oferă roadele ascultării.

Însă ca să vă bucurați de aceste roade, țineți minte regulile pe care trebuie să le urmați. Nu le permiteți îndărătniciri și alintări copiilor voștri, fie ei cât de mici. Aceasta nu înseamnă desigur că trebuie să limitați la maxim libertatea lor de voință. Copilul poate să ceară ceva bun și folositor, ceva de care are într-adevăr nevoie, ceva pe care îl merită. Atunci voi trebuie cu toată bunăvoința să le îndepliniți cererea.

Dacă, spre exemplu, la ora potrivită copilul cere de mâncare, deoarece îi este foame, nu trebuie să îi refuzați acest lucru. Dacă ați face-o, v-ați dovedi răi și neîndurători. Dacă, la fel, copilul cere ceva care îi este necesar la școală, trebuie să îi satisfaceți această cerere, deoarece altfel există riscul ca el să apeleze la alte mijloace nedorite. Este însă complet diferit cazul în care copilul cere ceva care nu îi este permis. Aceasta trebuie să i-o refuzați cu tărie, făcând abstracție de lacrimile sale. Niciodată să nu cedați capriciilor copilărești. Cine se arată o dată îngăduitor, va deveni pentru totdeauna rob al mofturilor copilului său.

În străduința de a forma caracterul copiilor lor, părinții trebuie să conlucreze armonios. Să nu dărâme unul ceea ce construiește celălalt. Niciodată un copil nu devine mai alintat ca în cazul în care vede că unul dintre părinți îi îngăduie ceea ce celălalt îi interzice. Vine, de exemplu, tânguindu-se la mama sa, și se plânge că tatăl nu i-a dat un lucru pe care l-a cerut. Mama nu trebuie să își exprime sprijinul și mila față de copil și cu atât mai mult, nu trebuie să își arate nemulțumirea față de gestul tatălui, chipurile pentru că acela nu a făcut voia vlăstarului.

Același lucru trebuie să îl facă și frații mai mari, rudele și toți cei care locuiesc în casa respectivă, mai ales bunicii. Este cunoscut faptul că cei în vârstă caută mereu un sprijin și un lucru căruia să se dedice. Dat fiind că părinții sunt mai mult plecați și ocupați, își îndreaptă atenția către nepoți. Și cum? Satisfăcându-le toate hatârurile. De aceea nepoții, de multe ori, își găsesc un aliat în persoana bunicului sau a bunicii. Speră că lângă aceștia vor putea obține orice își doresc.

Niciodată nu trebuie cultivată alintarea copiilor. Nu trebuie să le permitem să comande celor mai mari decât dânșii, fraților, servitorilor, bunicilor, sau să ceară ceva care nu le este permis să aibă. Când copiii își doresc orice lucru, trebuie să îl ceară, nu să comande să li se dea. Trebuie să fie mulțumiți cu ceea ce primesc, și să mulțumească pentru aceasta.

Niciodată nu trebuie să neglijăm vreun gest de neascultăre din partea copiilor. Ceea ce spun mama și tata trebuie urmat întotdeauna fără întârziere. Copilul trebuie să ajungă, prin educație, să gândească în conștiința sa: "dacă nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-au spus mama și tata, nu mă comport cum se cuvine". Părinții trebuie să fie de asemenea siguri, la rândul lor, că ceea ce au spus copilului să facă a fost dus la îndeplinire. Numai așa vom putea să învingem îndărătnicia copilului, ajutându-l să își dezvolte o voința puternică, îndreptată către săvârșirea binelui și cultivând în același timp și virtutea ascultării.

După ce reușiți deci să alungați alintarea și îndărătnicia din sufletul copilului, trebuie să continuați să vă purtați mereu în același mod educativ, astfel încât copiii să vă acorde constant respectul cuvenit. Respectul este condiția de bază a ascultării. Copiii nutresc în mod firesc un respect special față de părinții lor. Acest sentiment natural este revelat și în porunca a cincea a Decalogului. Ar fi desigur de prisos să spunem părinților: purtați-vă în așa fel încât să vă respecte copiii voștri.

Copilul cunoaște că trebuie să îi respecte pe tatăl și pe mama sa, și apoi află ca aceasta o cere și Dumnezeu. Ce se întâmplă însă în momentul în care vede la părinții săi ceva care provoaca repulsie, antipatie și tulburare în sufletul său nevinovat de copil, ajungând astfel să nu îi mai poată respecta, în pofida voinței Lui? Cum poate un copil să respecte un tata bețiv, sau o mama care tot timpul blestemă și ocărăște, doi părinți care se ceartă mereu între ei? Exemplul rău oferit de părinți nu numai că zdruncină respectul copiilor față de ei, dar subminează și temelia ascultării. Nu va gândi oare copilul: "păi, ce fel de părinți sunteți voi?"

De aceea părinții trebuie să aibă grijă cum se comportă și să evite orice gest care ar putea zdruncina respectul copiilor față de ei. Trebuie mai întâi ei înșiși să fie conduși de sentimentul de respect reciproc și să se poarte cu delicatețe unul cu celălalt. Să nu se certe și să nu dea curs unor discuții necuviincioase mai ales în fața copiilor. Copiii nu trebuie să audă niciodată expresii de genul: "n-o să ajungi nici tu departe, ca și taică-tu!", "o să ajungi un ratat, ca și taică-tu!". Sau: "risipitoare ești și tu ca și maică-ta!", "numai minciuni spui, ca și maică-ta!". Degeaba cerem respect și ascultăre de la copiii care aud astfel de cuvinte de la părinții lor.

Părinților! Niciodată să nu vă permiteți jocuri sau glume necuviincioase față de copiii voștri. Tatăl care se maimuțărește în mod exagerat în fața copiilor săi nu se poate aștepta la respectul cuvenit din partea acestora și nici nu poate îndrepta comportamentul lor necuviincios. Aceasta nu înseamnă, desigur, că trebuie să fim tot timpul în fața copiilor noștri aspri și excesiv de serioși. Trebuie să avem discernământ și să facem diferența între seriozitatea delicată și glumele nevinovate și decente. Față de un tată iubitor dar și serios în același timp copiii nutresc un adânc respect. Este de ajuns o singură privire, pentru ca aceștia să asculte îndată rugămintea sa.

Vreți să vă asculte copiii voștri? Arătați-le neîncetat iubirea voastră. Nu însă acea formă de iubire exprimată prin cocoloșire și prin cedarea la oricare dintre cererile lor, ci prin iubirea înțeleaptă, din inimă, care să urmărească doar binele lor. Când copilul simte o astfel de iubire ascultă nu de frică, ci din respect. Nu rămâneți indiferenți față de bucuriile și tristețile copiilor voștri. Nu spuneți niciodată că pentru voi copiii sunt o greutate și un chin. Nu arătați niciodată că orice jertfă pentru binele lor este prea mare sau prea grea pentru voi.

Dăruiți-le tot ceea ce le este necesar cu bucurie și căldură sufletească. Cum poate un copil să iubească pe acel părinte care îi dă bombănind o bucată de pâine? Oferiți-le din când în când copiilor și acele mici bucurii și satisfactii. Un dar de sărbători sau de ziua numelui întărește iubirea lor. Încercați să câștigați inima copilului vostru, dezvoltând o relație bazată pe sinceritate și încredere reciprocă. Suspiciunea și lipsa de încredere ucid dragostea. Nu adăugați la pedepsele cuvenite expresii jignitoare și observații care rănesc. Un astfel de cornportament asuprește inima și distruge orice urmă de iubire.

Părinților! V-am arătat mijloacele de bază, care, folosite cu conștiinciozitate, vor duce la însușirea virtuții ascultării de către copiii voștri. Mai întâi să îi învățați că trebuie să vă asculte, deoarece aceasta este voia lui Dumnezeu. Aveți grijă din timp să nu răsară în inima lor buruiana alintării. Nu îngăduiți nici o formă de îndărătnicie și de obrăznicie. Nu le dați tot ceea ce vă cer. Obișnuiți-i cu reținerea, cumpătarea și economia. Cereți-le să facă îndată și cu exactitate ceea ce le-ați poruncit. Să nu fie nevoie să mai repetați aceeași indicație. Nu le cereți însă niciodată să facă ceva care le depășește puterile.

Fiți constanți în atitudinea voastră și nu le îngăduiți astăzi ceea ce ieri le-ați interzis. Nu vă contraziceți unul pe celălalt în fața copiilor. Aveți grijă ca respectul copiilor voștri să fie un sentiment de durată, evitând orice gest care l-ar putea zdruncina. În sfârșit, nu uitați niciodată să invocați binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea de educare a copiilor voștri. Numai astfel străduințele, grija și lupta voastră vor fi încununate de succes.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire