pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Shemà noule Israel
Curs de Teologie fundamentală
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 6
Constituția dogmatică despre Revelația divină
Dei Verbum  (text și comentariu)

Text

Introducere

1 - Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul se conformează cuvintelor Sfântului Ioan: "Vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi , și ca împărtășirea noastră să fie cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele Conciliului Tridentin și ale Conciliului Vatican I, el își propune să prezinte doctrina autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească.

Capitolul I Revelația 2 - (Natura și obiectul Revelației)

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea Sa, să Se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această Revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El. Această economie a Revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii Revelații.

3 - (Pregătirea revelației evanghelice)

Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul Său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre Sine (cf. Rm 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de Sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii (cf. Gen 3,15) și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2.6-7). La vremea stabilită de El, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după Patriarhi, l-a învățat prin Moise și Profeți să-L recunoască drept singurul Dumnezeu viu și adevărat, Părinte purtător de grijă și Judecător drept, și să-L aștepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea Evangheliei.

4 - (Cristos desăvârșește Revelația)

După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, "(...) în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul Său" (Ev 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul Său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis "Om între oameni", "(...) vorbește cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii  pe care I-a încredințat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine Îl vede vede și pe Tatăl (cfr. In 14, 9). Prin toată prezența și manifestarea Sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea Sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlinește și desăvârșește Revelația și o întărește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică.

Așadar, economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14; Tit 2,13).

5 - (Revelația trebuie primită cu credință)

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind "(...) lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței" și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare și îi ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă "(...) pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul". Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile Sale.

6 - (Adevărurile revelate)

Prin Revelația divină, Dumnezeu a voit să Se facă cunoscut și să Se împărtășească pe Sine și hotărârile veșnice ale voinței sale referitor la mântuirea oamenilor, "(...) pentru a-i face părtași de bunurile dumnezeiești, care depășesc cu totul capacitatea de înțelegere a minții omenești".

Sfântul Conciliu afirmă că "Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane" (cf. Rom 1,20); iar prin Revelația Sa, "(...) cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană pot fi cunoscute de către toți, chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare".


Comentariu [81]

1. Conciliul Vatican al II-lea și Dei Verbum

După perioada de panică, de încetinire și de extaz reprezentată de criza modernistă, constituția Dei Verbum se aseamănă cu o mare suflare de aer curat venit de departe pentru a împrăștia ceața. Trecerea la o concepție personalistică, istorică și cristocentrică a revelației constituie un fel de revoluție copernicană față de concepția extrinsecă, atemporală, noțională care era dominantă în teologie până în anii '50.

Nu pentru că această trecere ar fi fost ușoară, ci dimpotrivă. Dei Verbum, de fapt, fiind totuși una dintre primele constituții prezentate discuției părinților conciliari, a fost votată printre ultimele. Pe plan doctrinar, Dei Verbum este documentul - izvor al operei conciliare, cheia hermeneutică a tuturor celorlalte texte. Din punct de vedere ecumenic este de o foarte mare importanță. Pentru economia acestui articol se iau în considerație doar punctele cu privire la revelație. Analiză atât de importantă, încât este pentru prima oară când un conciliu studiază în mod sistematic această primă și fundamentală realitate a creștinismului în natura și trăsăturile sale specifice. Revelația, prezentă pretutindeni în viața creștină și în discursul teologic, a fost totuși studiată ultima. Astfel se întâmplă și în filosofie pentru noțiunile de existență, acțiune și cunoaștere. Noi trăim această realitate mult mai înainte de a o face obiectul unei reflexii critice.

În expoziția noastră, primul capitol din Dei Verbum ne va folosi ca tablou general. Vom scoate în evidență punctele distincte care au un caracter de noutate față de documentele precedente.

2. Schimbare de perspectivă

Spre deosebire de Conciliul Vatican I, care vorbește de la început despre revelația lui Dumnezeu prin creație și apoi despre revelația istorică, Conciliul Vatican al II-lea întoarce perspectiva și începe de la revelația personală din partea lui Dumnezeu și a mântuirii lui Isus Cristos: este vorba despre un prim plan adică de o perspectivă asupra "explicatului" înainte de "inexplicatul". Conciliul, după ce a afirmat  "faptul" revelației, declară imediat că ea este în mod esențial "inițiativa" lui Dumnezeu, pur har, ca de altfel întreaga operă a mântuirii: "Viața eternă care era la Tatăl și ni s-a manifestat nouă" (DV 1). "I-a plăcut lui Dumnezeu să se dezvăluie" (DV 2). "Dumnezeu vorbește oamenilor ca unor prieteni și intră în relație cu ei" (DV 2). "Dumnezeu l-a trimis, așadar, pe Fiul său, Cuvântul veșnic, care luminează pe toți oamenii ca să le descopere secretele lui Dumnezeu" (cf. In 1,1-18)" (DV 4). Revelația scapă oricărei exigențe și oricărei constrângeri din partea omului. Derivă din imprevizibila sa iubire ca Dumnezeu, invizibil și pur spirit, să fi decis de a se revela omului într-o economie de carne și limbaj. Epifania lui Dumnezeu în Isus Cristos (cf. DV 5), revelația este lumină verticală asupra misterului lui Dumnezeu și asupra destinului omului (cf. DV 2). Nu este omul parametrul lui Dumnezeu și care să-i dicteze formele acțiunii sale, dar este Cuvântul lui Dumnezeu care invită la "ascultarea credinței" (DV 5). Era important de amintit omului contemporan că creștinismul nu este o formă de umanism mai nobilă, ci un dar al lui Dumnezeu. Operă de iubire, revelația derivă de la "bunătatea și înțelepciunea sa" (DV 2). Conciliul Vatican al II-lea reia aici termenii Conciliului Vatican I, dar punând în primul plan bunătatea lui Dumnezeu și în mod succesiv înțelepciunea sa.

Pentru a defini obiectul revelației, conciuliul recurge foarte des la categoriile biblice, mai ales cele ale Sfântul Paul. În loc să vorbească, așa cum o face Dei Filius, despre "decretele" voinței divine, el folosește termenul paulin de mister (sacramentum). Dumnezeu "(...) se revelează și face cunoscut misterul voinței sale" (Ef 1,9; DV 2). La numărul 6 Conciliul mai spune: "Prin revelația divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut și să se împărtășească pe sine". Revelația este în același timp automanifestare și autodonare a lui Dumnezeu în persoană. Dumnezeu se dăruiește revelându-se. Intenția evidentă a conciliului este aceea de a personaliza revelația: Dumnezeu se manifestă pe sine înainte de a face cunoscut planul său de mântuire. Planul lui Dumnezeu, în sensul de mister despre care vorbește Sf. Paul, este că "(...) prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască" (DV 2). Planul divin, exprimat în termeni de relații interpersonale, include cele trei mistere principale ale creștinismului: Treimea, întruparea, harul. Revelația este în mod esențial revelație de persoane: a misterului vieții celor trei persoane divine, a misterului persoanei lui Cristos, a vieții noastre de fii adoptivi ai Tatălui. Revelația apare deci în dimensiunea sa trinitară. Această descriere a obiectului revelației în triplul său caracter personalist, trinitar, cristocentric, conferă textului o bogăție și o rezonanță care contrastează cu formularea lui Dei Filius al Conciliului Vaticanului I, care a putut să vorbească de revelație fără a-l menționa în mod explicit și direct pe Cristos, dar numai printr-o referire la Scrisoarea către Evrei.

După ce a afirmat existența și obiectul revelației, conciliul precizează natura: "Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (Bar 3,38), pentru a-i chema și a-i primi la împărtășirea cu El" (DV 2). Pentru a defini revelația, conciliul păstrează deci analogia cuvântului, prezent în tot Vechiul și Noul Testament, în tradiția patristică și medievală, până la documentele magisterului. Cuvântul este acea formă superioară de schimb între ființe inteligente cu care o persoană se adresează alteia pentru a comunica: termenii folosiți ("accessum habere, consortes fieri, alloqui, conversari, invitare, suscipere") merg toți în sensul unui dialog în vederea unei întâlniri; realitate care atinge o dimensiune neprevăzută atunci când cuvântul lui Dumnezeu într-o persoană ia carnea și limbajul omului în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu devenit om între oameni pentru a discuta cu ei. Prin Cuvânt, transcendența devine apropiere. Aceste analogii ale cuvântului și ale întâlnirii nu trebuiesc deci tratate în mod lejer, ca o simplă tratativă umană, între atâtea altele, de a traduce inefabilul. Dimpotrivă, este vorba de analogii revelate, fondate pe întrupare, luate din textele inspirate și deci de cercetat în interiorul revelației care le aduce. Revelația inaugurează un dialog lung și dramatic între Dumnezeu și om, care trece prin secole și-i ajunge pe toți oamenii. Prin intermediul cuvântului se inaugurează o nouă perspectivă: de la a asculta la a crede și apoi la a vedea.

Dacă Dumnezeu se revelează, o face pentru a invita oamenii la o comuniune de viață cu el și pentru a-i face "participanți la natura divină" (DV 2). Aceasta este finalitatea revelației. Operă de iubire, revelația urmează un proiect de iubire ("[...] abundantia charitatis...tamquam amicos...ut ad societatem secum"). Dacă Dumnezeu intră în comunicare cu omul și îl inițiază în misterul vieții sale intime, o face în scopul unei participări și al unei comuniuni la această viață. Conciliul multiplică cuvintele și sugestiile Scripturii pentru a ne face să înțelegem că revelația este manifestarea agapei lui Dumnezeu.

3. Economia revelației

Analogia cuvânt-întâlnire, care folosește pentru a reprezenta revelația, nu spune încă nimic despre concreta "dispoziție" adoptată de Dumnezeu pentru a intra in comunicare personală cu omul: de fapt sunt numeroase modurile de comunicare între persoane (gesturi, acțiuni, cuvinte, imagini, simboluri, semne articulate sau grafice, etc.). Este deci de datoria revelației să descrie această economie. Adresându-se omului, ființă de carne și spirit, introdus în timp, Dumnezeu a comunicat cu el prin intermediul căilor istoriei și ale întrupării. Este prima dată când un document al magisterului extraordinar descrie astfel economia revelației în exercițiul său concret și în acea fază activă care duce la existență. Și asupra acestui punct Conciliul Vatican al II-lea depășește Conciliul Vatican I, care descrie revelația ca acțiune verticală, care ajunge la o doctrină, dar care abia atinge istoria. Conciliul Vatican al II-lea, descriind economia revelației ca efectuându-se prin acțiunea legată "de evenimente și cuvinte unite între ele în mod intim", ia distanțele în confront cu două concepții unilaterale ale revelației: prima reprezentată de W. Pannenberg [82], care reduce revelația la țesutul întunecat al evenimentelor, sacrificând de fapt "i verba" pe care le interpretează și care declară sensul autentic; a doua, frecventă în teologia catolică pre-conciliară, care are o tendință invincibilă în a confrunta revelația-cuvânt cu revelația într-un discurs articulat, reducând deci revelația la o gnoză superioară. Conciliul, recurgând la binomul gesta-verba, exprimă caracterul care cuprinde revelația. Evenimente și interpretare, fapte și cuvinte, formează un întreg organic și de nedespărțit: economie care atinge culmea în Cristos, Cuvântul făcut trup care locuiește între noi.

Observăm imediat că termenul "gesta" are o rezonanță mai personalistă față de "facta"; pe lângă aceasta are echivalentul său în binomul asemănător "opera" și "verba": fapte și cuvinte care emană mereu dintr-un centru personal (DV 2 și 4). Aceste gesturi sau fapte ale lui Dumnezeu sunt, de exemplu, în Vechiul Testament exodul, alianța, instaurarea monarhiei, exilul și captivitatea, restaurarea. În Noul Testament sunt acțiunile lui Cristos, mai ales predicarea, miracolele, exemplele, patima. Cuvintele sunt cuvintele lui Moise și ale profeților care interpretează faptele lui Dumnezeu în istorie; sunt și cuvintele lui Cristos care se declară pe sine sensul acțiunilor sale; sunt, în sfârșit, cuvintele apostolilor, martori și interpreți autoritari ai vieții lui Cristos.

Conciliul explică apoi pe scurt cum faptele și cuvintele sunt dependente și în slujba unele față de altele. "Faptele, împlinite de Dumnezeu în istoria mântuirii, manifestă și întăresc doctrina și realitățile (plan și acțiune salvifică a lui Dumnezeu) exprimate de cuvinte". Deci eliberarea de sub jugul egiptean manifestă intervenția lui Dumnezeu puternic și salvator, dar în același timp confirmă promisiunea făcută de Jahwe lui Moise de a salva poporul său; vindecarea paraliticului manifestă puterea eliberatoare a lui Cristos și confirmă în același timp cuvântul Fiului omului care pretinde de a putea ierta păcatele; învierea lui Cristos manifestă imperiul său suveran asupra vieții și a morții, dar confirmă și adevărul mărturiei sale și realitatea misiunii sale ca Fiu al Tatălui, venit pentru a mântui pe oameni de păcat și de moarte. Cuvintele, la rândul lor, "(...) declară și clarifică misterul conținut în ele" (DV 2). Evenimentele, acțiunile sunt, este adevărat, deja bogate de raționalitate: astfel eliberarea unui popor, o vindecare sunt deja "semnificative". Dar fapte și evenimente sunt mereu amenințate de ambiguitate, de interpretări parțiale sau echivoce: sunt cuvinte care au datoria de a împrăștia această ambiguitate și de a descoperi sensul autentic și misterioasa profunzime dorită de Dumnezeu. Sensul evenimentului se maturizează în cuvânt. Fără cuvântul lui Moise, care interpretează în numele lui Dumnezeu emigrarea lui Israel ca o eliberare pentru alianță, acest eveniment ar fi poate diferit de atâtea alte emigrări și mai masive, verificate de-a lungul istoriei? Fără Moise evenimentul nu ar avea acea plinătate de sens așa de expresiv care face fundamentul religiei lui Israel. Dacă este adevărat că în Noul Testament faptele de milostivire ale lui Cristos exprimă în mod minunat iubirea sa față de omenire, moartea sa rămâne însă capabilă de interpretări diferite: este cuvântul lui Cristos prelungit în al apostolilor care ne fac să descoperim dimensiunea extraordinară a acestei morți și care propun credinței noastre însuși evenimentul și puterea sa salvifică. Evenimentele sunt pline de o raționalitate religioasă pe care cuvintele au datoria de a le proclama și clarifica.

Este evident că această intimă unire de fapte și cuvinte este de tip structural și nu cronologic. Câteodată există simultaneitate între eveniment și cuvânt, câteodată evenimentul precede sau urmează cuvântul. Observăm iar că proporția între fapte și cuvinte poate fi foarte variabilă. În cărțile istorice predomină evenimentele, în timp ce în cărțile sapiențiale și în discursul de pe munte este cuvântul care predomină. Insistând asupra cuvintelor și ale operelor ca elemente constitutive ale revelației, Conciliul subliniază caracterul "istoric" și "sacramental". Dumnezeu intervine în istorie și proclamă sensul intervenției sale; acționează și comentează acțiunea sa. Această structură generală a revelației, afirmată de cinci ori de Conciliu (cf. DV 2;4;14;17) ajunge pentru a o distinge de orice altă formă de cunoaștere: filosofică, mitică, metatemporală sau metaspațială.

Prin această revelație strălucește ochilor noștri, în Cristos, adevărul profund asupra lui Dumnezeu și a omului. În Cristos, de fapt, ne este revelat cine este Dumnezeu, adică Tatăl care ne-a creat și ne iubește ca fii; Fiu și Cuvânt care ne invită la o comuniune de viață cu Treimea; Duh care vivifică și sfințește. În Cristos ne este revelat și nouă adevărul omului chemat să devină fiu adoptiv al Tatălui în Cristos. Acest caracter antropologic al revelației este exprimat cu o relevanță mai mare în constituția Gaudium et Spes: "Numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului" (GS 22). Prin Cristos, "mediator, plinătate a revelației", omul ajunge la a se înțelege și la a se depăși. Cristos este omul nou (cf. GS 22), omul perfect, unicul în stare să-l facă pe om mia uman (cf. GS 41).

După ce a considerat revelația în structura sa internă, conciliul o consideră în dezvoltarea sa istorică. Dei Verbum distinge de fapt o dublă manifestare a lui Dumnezeu: prima este aceea cu care Dumnezeu dă oamenilor "o mărturie permanentă" a existenței sale înscrise în universul creat de el (cf. Rom 1,19-20). Această manifestare a lui Dumnezeu nu este definită de conciliu "revelație" - termen de acum tehnic, care desemnează revelația istorică - ci "mărturie" din partea lui Dumnezeu de sine însuși: a existenței sale, a puterii sale, a maiestății sale, care este îndreptată spre toți oamenii. Dacă dorim să păstrăm cu orice preț termenul revelație pentru a desemna această mărturie de existență, putem vorbi de revelație "cosmică" pentru a o distinge de revelația "istorică".

Dacă este adevărat că acest conciliu nu precizează raportul existent între aceste două manifestări ale lui Dumnezeu, declară totuși că același Dumnezeu care s-a manifestat oamenilor cu Cuvântul creator este și acela care "(...) voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri" (DV  3). Vorbind despre revelația cosmică, luând-o în considerație ca mărturie de sine însuși și despre revelația istorică precum cale a unei mântuiri supranaturale, textul ne autorizează să ne gândim că, în spiritul Părinților conciliari, mărturia de existență a lui Dumnezeu și recunoașterea sa din partea oamenilor sunt și ele căi de mântuire, chiar dacă în mod parțial, neîmplinită, în așteptarea unei manifestări superioare a lui Dumnezeu, de ordin supranatural.

La drept vorbind, revelația în sens strâns începe cu revelația istorică, ale cărei etape conciliul le descrie doar în linii mari. După căderea protopărinților noștri, Dumnezeu i-a ridicat din nou cu speranța unei viitoare mântuiri: această sclipire de mântuire evocată de Geneză este protoevanghelia. Cu promisiunea, a cărei capacitate salvifică este universală, istoria mântuirii este începută și Dumnezeu nu lasă pe nimeni în afara acestei "mântuiri cerești"; el "(...) va reda fiecăruia după faptele sale: viața veșnică celor care perseverează în opere de bine, caută glorie, onoare și incoruptibilitate" (Rom 2,6-7). Aluzie la mărturia interioară a conștiinței, înscrisă de Dumnezeu în inimi și care pentru păgâni este echivalentul legii mozaice. Acest har de mântuire dat tuturor oamenilor este în așteptarea acelui mai explicit al revelației istorice. Textul, de fapt, spune: "Suo autem tempore", adică în timpul ales de el  "Dumnezeu îl chemă pe Abraham pentru a constitui un popor mare" (Gen 12,2). După era patriarhală Dumnezeu a instruit acest popor prin Moise și profeți (cf. DV 3; LG 9). S-a revelat lui "(...) cu cuvinte și acțiuni" (DV 14). L-a educat ("erudit": a instrui și a forma) să-l recunoască pe Dumnezeu ca Tată care are grijă de fii, ca judecător prea-drept, și a-l aștepta pe salvatorul promis (cf. DV 3). Revelația Vechiului Testament este în mod esențial în același timp promisiune și pedagogie. În timpul secolelor, deci, Dumnezeu a format poporul său și a deschis căile către evanghelie. Israel l-a cunoscut pe Dumnezeu nu în mod abstract, dar în experiența căilor lui Dumnezeu în istoria sa.

4. Centralitatea lui Isus Cristos revelator

La nr. 4 constituția se întoarce asupra afirmației lui Cristos, "(...) mediator și plinătate a revelației", dar de această dată o face într-o perspectivă istorică (cf. Ev 1,1). După ce a fost fragmente de discurs divin, Cuvântul atinge completarea și perfecțiunea sa. Dacă Cristos este culmea revelației este pentru că este Fiul trimis de Tatăl drept Cuvânt veșnic pentru a locui între noi și a ne face să cunoaștem profunzimile vieții divine (DV 4). Funcția revelatoare a lui Cristos își trage originea de la calitatea sa de Fiu și de Cuvânt al lui Dumnezeu în interiorul Treimei. "Isus Cristos, «Cuvântul făcut trup», vorbește cuvintele lui Dumnezeu și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii pe care i-a încredințat-o Tatăl" (DV 4). Această apropiere a Cuvântului de cuvintele pronunțate prin intermediul cărnii și al limbajului subliniază în mod expresiv intrarea în istorie și în omenire a Fiului lui Dumnezeu, care folosește fără ascunzișuri condiția umană și mijloacele sale de exprimare. Cuvântul, care este Duh, devine unul dintre noi, om între oameni, trimis la oameni pentru a ajunge la nivelul lor: cu cuvinte de om care sunt în același timp cuvânt al lui Dumnezeu. Deci, deoarece Cristos este Fiul Tatălui și Cuvânt etern, înseamnă că revelația atinge în el scopul său, împlinirea sa ("complendo") și perfecțiunea sa ("perficit").

Constituția aplică apoi ceea ce a afirmat în nr. 2 cu privire la structura generală a revelației. Cristos și-a exercitat funcția revelatoare "(...) cu toată prezența sa și cu manifestarea de sine, cu cuvintele și faptele, cu semnele și miracolele și în mod special cu moartea sa și glorioasa sa înviere dintre morți, și în sfârșit cu trimiterea Duhului adevărului" (DV 4). Cristos este epifania lui Dumnezeu. Revelația în Cristos, Cuvântul întrupat, realizează toate resursele experienței umane, pentru a-l manifesta pe Fiul lui Dumnezeu și în el pe Tatăl. Întruparea Fiului, dacă este înțeleasă corect, este revelația. Toată existența umană a lui Cristos (acțiune, gesturi, atitudini, comportament, cuvinte) este o perfectă realizare care îl revelează pe Fiul și în el pe Tatăl.

Originalitatea documentului Dei Verbum este aceea de  a prezenta pe Cristos într-un timp ca revelator și ca semn care permite de a-l identifica astfel. Semnele revelației nu sunt externe lui Cristos: sunt Cristos însuși în iradierea puterii sale, a sfințeniei sale, a înțelepciunii sale. În această iradiere înțelegem gloria sa de Fiu; trecem în mod direct de la reflex la izvor: Această iradiere a ființei și a acțiunii lui Cristos constituie tot o "mărturie divină". Cristos "completează" revelația, o "împlinește" și o "(...) întărește cu mărturia divină, adică Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia pentru viața veșnică" (DV 4).

5. Credința - răspuns la revelație

Ultima frază a paragrafului se prezintă ca o concluzie a tot ceea ce a fost spus despre Cristos. Deoarece el este Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, Fiul întâi născut al Tatălui trimis la oameni pentru a revela lor viața intimă a lui Dumnezeu, epifania Tatălui (cf. DV 4), cel în care "(...) își găsește împlinirea întreaga revelație a Dumnezeului preaînalt" (DV 7), înseamnă că economia introdusă de el nu poate fi considerată doar tranzitorie: este "definitivă" și "nu va trece niciodată", adică nu va fi niciodată înlocuită de una mai perfectă. "Nu este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (DV 4). Deoarece Dumnezeu ne-a spus unicul său cuvânt, ce ar mai avea de adăugat? Ce ar putea da mai mult decât pe unicul său Fiu? Noul Testament este chiar nou și definitiv. Isus Cristos este ultimul cuvânt al revelației: în el totul s-a împlinit, mântuirea și manifestarea sa. Evident că aceasta nu exclude "revelațiile private", cu finalități particulare și îndreptate către determinați destinatari; mai ales nu exclude o asimilare tot mai profundă și o formulare tot mai bogată și adecvată a misterului revelat. Acest al doilea proces de nemăsurată însemnătate diferă totuși de procesul revelației date și constitutive. Apropo de aceasta, Cristos este în același timp un sfârșit și un început. Ce proces s-a verificat, de exemplu, în inteligența revelației de la Conciliul Vatican I la Conciliul Vatican al II-lea?

Trebuie să credem lui Dumnezeu care se revelează: aceasta este afirmația constantă a revelației însăși (cf. Rom 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6; Ef 1,13; 1Cor 15,11; Mc 16,15-16) și a documentelor magisterului (cf. DS 2778, 3008, 3542). Revelație și credință sunt realități care se confruntă și corespund. Acum, revelația descrisă de Conciliul Vatican al II-lea este inițiativa Dumnezeului celui viu și manifestare a iubirii sale personale. Dumnezeu, îngăduitor vine spre om și-i deschide secretele vieții sale intime pentru o iubire reciprocă. Din partea sa, omul cu credința sa se îndreaptă spre Dumnezeu și i se dăruiește în prietenie. Conciliul spune în mod explicit: "Omul se încredințează total «lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței»" (DV 5). Conciliul evită astfel două noțiuni incomplete ale credinței: aceea de credință-omagiu, practic fără conținut, și aceea depersonalizată, de o credință-consens la o doctrină. Credința creștină autentică este în același timp dăruire și consens.

Răspunsul omului la revelație nu este rezultatul unei simple activități umane, dar este un dar al lui Dumnezeu. Nu ajunge să răsune doar la ureche învățătura evangheliei: este necesar să fie și o acțiune a harului care previne și care mișcă la a crede (ad credendum) și care face să creadă. Trebuie ca Dumnezeu cu harul său "să ne facă conaturali" la misterul în care ne introduce evanghelia; de fapt cum vom putea singuri să ne deschidem acestei lumi neauzite al cu totul Altuia? Această acțiune a harului este deci descrisă în termeni mai biblici: este vorba despre un ajutor al Duhului Sfânt (cf. DS 3009) care are ca efect acela de a atinge inima omului și de a-l converti la Dumnezeu, de a lumina inteligența sa și de a înclina facultățile sale de dorință (cf. DS 3010, 377). Scriptura subliniază de mai multe ori această acțiune a harului care deschide spiritul omului la lumina care vine din înălțimi (cf. Mt 16,17; 11,25; Fap 16,14; 2Cor 4,6) și-l atrage pe om la Cristos (cf. In 6,44). Această acțiune interioară este "mărturia Duhului" (1Cor 5,5), care acționează din interior, pentru ca omul să recunoască și să mărturisească adevărul lui Cristos. Este încă Duhul și darurile sale care trebuiesc atribuite aprofundării revelației (cfr. DV 5). În mișcarea omului spre credință este Duhul care deschide inteligența la noua lume a evangheliei; tot Duhul este acela care în interiorul credinței dezvoltă puterea de penetrare a inteligenței (darul intelectului) și-l dispune pe credincios să înțeleagă prin căile de iubire (darul înțelepciunii), inspirându-i o armonie afectivă care îl face conatural la evanghelie.

Primul capitol din Dei Verbum, care a început cu o declarație de fidelitate a Conciliului Vatican I, se încheie cu o reluare a doctrinei și a termenilor Conciliului Vatican II. Acest procedeu de închidere literară, dacă este adevărat că nu adaugă mai nimic la acea ce a fost deja spus, reprezintă mai degrabă un compromis pentru a satisface cea ce s-a expus în perspectiva precedentă. Încă de la nr. 2 și 4 știam că revelația este manifestare și comunicare și că obiectul său este Dumnezeu însuși și planul său de mântuire. Acest ultim paragraf adaugă totuși două precizări interesante. În primul rând dedublează termenul a revela al Conciliului Vatican I în a manifesta și a comunica punând pe aceeași linie Conciliul Vatican I cu Conciliul Vatican al II-lea. Pe lângă aceasta subliniază, cu o justificată solemnitate în contextul ateismului contemporan, că Dumnezeu poate fi cunoscut prin lumina rațiunii umane care reflectă asupra lumii; lumea creată de fapt vorbește în mod invincibil despre autorul său. De cealaltă parte, chiar dacă misterele propriu-zise rămân obiectul privilegiat al revelației, conciliul adaugă că trebuie și să atribuim revelației faptul că adevărurile religioase accesibile rațiunii să poată fi cunoscute ușor de toți cu o siguranță fermă și fără risc de eroare (cf. DV 6).

În concluzie, putem încerca să reunim punctele de merit ale documentului Dei Verbum:

Conciliul înfruntă în mod ordonat toate aspectele esențiale ale revelației: natura, obiectul, finalitatea, economia, progresul, pedagogia; locul central al lui Cristos, culme a istoriei mântuirii și a revelației; Dumnezeu care revelează și Dumnezeu revelat, care atestă și se identifică pe sine; caracter decisiv și definitiv al revelației cristologice; primire prin intermediul credinței și aprofundare cu ajutorul Duhului Sfânt.

Expoziția este senină, în mod profund religioasă și se exprimă cu categorii biblice (32 de referiri la Scriptură, mai ales la Sfântul Paul și la Sfântul Ioan); pe drept vorbind, sunt prezente toate textele fundamentale.

Perspectiva personalistă este prezentă peste tot, ca și cea trinitară și cristologică, fără a uita dimensiunea antropologică.

Pe baza constituției Dei Verbum, putem defini revelația ca automanifestare și autodonare a lui Dumnezeu în și printr-o economie istorică ce culminează în Isus Cristos, autor, obiect, centru, mediator, plinătate și semn al revelației în persoană. Cristos este cheia de întoarcere a acestei prodigioase catedrale a cărei arcade sunt cele două Testamente. Cu credința în Cristos și în evanghelia sa intrăm în viața Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Revelația este de acum un termen tehnic care nu se poate folosi la orice ocazie.

Recuperând datele importante ale izvoarelor sale, constituția Dei Verbum se prezintă în același timp ca un text de o densitate rară. Pentru a ajunge la această splendoare era necesară multitudinea de provocări ale raționalismului. Totul, în orice caz, era deja conținut în datele Scripturii și ale tradiției patristice: tocmai pentru că se îndepărtase de izvoare, teologia revelației sărăcise și devenise aridă în mod progresiv.

Note

[81] Cf. R. LATOURELLE, vocea Dei Verbum. Il Commento, în Dizionario di teologia fondamentale, 284-291.

[82] Cf. W. PANNENBERG, Offenbarung als Gschichte, Goettingen, 1961.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire