pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Shemà noule Israel
Curs de Teologie fundamentală
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 5
Revelația și magisterul Bisericii

1. Declarații ale Magisteriului până la Conciliul Vatican al II-lea

Într-o perspectivă diacronică, declarațiile Magisteriului succed în mod natural reflexiei erei patristice și medievale. În timpul primelor secole și al întregului Evul Mediu, existența revelației nu a fost niciodată contestată. În orice caz, nu s-a verificat niciodată o excomunicare sau condamnare care să fi lăsat să se creadă o negare a faptului sau o contaminare a conceptului. Controversele care atrag atenția Bisericii privesc în mod principal Sfânta Treime, Încarnarea, misterele lui Cristos. Nimeni nu-și imaginează să nege sau să pună în dubiu că Dumnezeu ar fi vorbit oamenilor prin Moise și profeți și apoi prin Cristos și apostoli.

Expresia mai completă în epoca medievală a conceptului de revelație este indubitabil cea dată de al patrulea Conciliu din Lateran în 1215: "Această Sfântă Treime mai de înainte prin intermediul lui Moise, al sfinților profeți și al celorlalți slujitori ai săi, după o foarte înțeleaptă dispoziție a circumstanțelor, a dat neamului omenesc o doctrină a mântuirii. În sfârșit Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, a făcut vizibilă și în mod mai evident calea vieții" (DS 800-801). Conciliul, cu Părinții Bisericii, subliniază temele economiei și progresului revelației care culminează în Isus Cristos. Ca și Sfântul Bonaventura și Sfântul Toma, vorbește despre doctrina mântuirii. Revelația este acțiunea - izvor din care vine această doctrină - , dar este doctrina care aici păstrează atenția. Același termen de revelație nu apare încă.

2. Conciliul din Trento și Protestantismul

Protestantismul primei perioade, chiar dacă nu pune in cauză noțiunea de revelație în mod direct, totuși o amenință. Astfel Calvin, în Instituzione della religione cristiana (I, 5, 2), admite că Dumnezeu se manifestă oamenilor în operele creației, dar adaugă imediat că rațiunea umană a fost așa de grav atinsă de vina lui Adam, încât această manifestare de sine însuși rămâne pentru noi deșartă. De aceea Dumnezeu a dat omenirii nu doar "maeștri muți", dar și Cuvântul său divin. Deci, dintre cele două tipuri de cunoaștere a lui Dumnezeu recunoscute în mod tradițional, adică prin creația și revelația istorică, primul tip se află devalorizat în beneficiul celui de-al doilea. Imediat protestantismul tinde să devalorizeze orice cunoaștere a lui Dumnezeu care nu este revelație în Isus Cristos. Afară de aceasta, în același timp în care afirmă principiul mântuirii prin intermediul harului și al singurei credințe, protestantismul pune principiul autorității suverane a Scripturii. Regula Fidei este singura credință cu asistența individuală a Duhului Sfânt, care permite de a primi ceea ce este revelat și deci ceea ce trebuie să credem. Mărturia Duhului în suflete și Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură sunt inseparabile. Numai Duhul Sfânt luminează Cuvântul.

La prima apropiere protestantismul pare deci că exaltă caracterul transcendent al revelației, deoarece suprimă orice intervenție mediatoare între Cuvântul lui Dumnezeu și sufletul care percepe. De fapt el compromite un astfel de caracter, deoarece în același timp în care pune principiul autorității suverane a Scripturii, se menține împotriva autorității bisericii (cf. DS 1477), fie în tradiția sa cât și în actualele decizii ale Magisteriului. El riscă de a cădea într-o inspirație de necontrolat, îndreptându-se spre individualism și raționalism. Proces care apare în lumina sa cea mai crudă cu protestantismul liberal, dar care era deja început încă din secolul al XVII-lea. Din partea sa, Conciliul din Trento s-a dedicat să îndepărteze pericolul cel mai apropiat, constituit de o atenție prea exclusivă Scripturii în defavoarea Bisericii și a tradiției sale vii. Decretul asupra argumentului, publicat la 15 aprilie 1547, se exprimă astfel: "Sfântul Conciliu din Trento, având mereu în fața ochilor intenția de a conserva în biserică, eliminând erorile, aceeași puritate a evangheliei, care, după ce a fost precedent promisă de profeți în Sfintele Scripturi, a fost făcută cunoscută mai dinainte prin gura Domnului nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și apoi de apostolii săi cărora le-a încredințat misiunea de a o vesti fiecărei creaturi ca izvor al oricărui adevăr și al oricărei reguli de comportament; și considerând că acest adevăr și această regulă morală sunt conținute în cărțile scrise și în tradițiile nescrise care au ajuns până la noi, sau primite de la apostoli prin gura lui Cristos ori transmise ca din mână în mână de apostolica orală, cum Duhul Sfânt le dictase, Conciliul, deci, după exemplul părinților ortodocși, primește toate cărțile Vechiului și Noului Testament, deoarece același Dumnezeu este autorul atât al unuia cât și al celuilalt, așa cum tradițiile care se referă atât la credință cât și la costume, întrucât provin de la aceeași gură a lui Cristos sau dictate de Duhul Sfânt și păstrate de Biserica Catolică cu o succesiune continuă: conciliul le primește și le venerează cu același respect și aceeași pietate"(DS 1501).

Notăm înainte de toate că în acest paragraf termenul revelație nu apare: cel care este pe primul loc este termenul evanghelie care reprezintă o folosire neotestamentară răspândită în mod larg, adică vestea cea bună sau mesajul mântuirii adus și realizat de Cristos, predicat oricărei creaturi (cf. Mc 16,15-16). Conciliul se alătură deci cu uzanța medievală și cu conciliul din Lateran. Evanghelia, doctrina mântuirii, este obiectul propus credinței noastre. În mod mai sistematic textul comportă o triplă afirmație:

1) Evanghelia ne-a fost dată în mod progresiv: mai întâi anunțată de profeți, apoi promulgată de Cristos, în sfârșit predicată de apostoli, din ordinul lui Cristos, la orice creatură. În ea este "(...) izvorul oricărui adevăr și al oricărei reguli de tradiție".

2) Acest adevăr al mântuirii și această lege a acțiunii noaste morale, al cărui unic izvor este Evanghelia, sunt conținute în cărțile inspirate ale Scripturii și în tradițiile nescrise.

3) Conciliul primește cu egală pietate și respect Scriptura (Vechiul și Noul Testament) și "(...) tradițiile ce provin din gura lui Cristos sau dictate de Duhul Sfânt și păstrate în Biserica Catolică cu o succesiune continuă".

De aceea trebuie să credem tot ceea ce este conținut în Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis (cf. DS 3011). Unicul mesaj evanghelic, unica veste bună se află exprimată în diferite forme: scrisă sau orală. În decretul cu privire la justificare, obiectul credinței este din nou prezentat ca o doctrină învățată de Cristos, transmisă de apostoli, păstrată de biserică și apărată de ea împotriva oricărei erori (cf. DS 1520). Indubitabil, ceea ce este pe primul loc în revelație este mesajul mântuirii, doctrina învățată de Cristos. Centralitatea lui Cristos ca persoană, izvor, mediator, plinătate a revelației, trece pe al doilea plan.

3. Primul Conciliu Vatican și Raționalismul

Pentru prima dată un conciliu folosește în mod explicit termenul revelație. Dar ceea ce este pus în discuție nu este încă natura ți trăsăturile specifice ale acestei revelații, cum va fi în Conciliul Vatican al II-lea, dar faptul existenței sale, al posibilității sale, al obiectului său. Ca și în Conciliul din Trento, ceea ce merită atenție nu este atât acțiunea revelatoare originară cât rezultatul, obiectul acestei revelații, doctrina de credință și conținutul său: Dumnezeu și decretele sale, misterele sale.

Pentru a înțelege Conciliul Vatican I trebuie să facem referință la contextul istoric antecedent. Cu iluminismul european al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, exigențele subiectului gânditor au început să ocupe primul loc în conștiința occidentală. În mod inevitabil trebuia să se pună problema unei intervenții divine de tip transcendent.

Dincolo de poziția catolică se puteau concepe în mod teoretic trei răspunsuri diferite care de fapt au existat. A refuza ipoteza unei revelații și a unei acțiuni transcendente a lui Dumnezeu în istoria umană, așa cum fac deismul și progresismul (cf. DS 3027-3028), care reclamă o autonomie absolută a rațiunii. Credința într-o religie revelată comportă un dispreț al rațiunii umane; omul trebuie să înceteze de a se comporta ca un "minor", mereu supus, mereu remorcat de Biserică. Sau a reduce revelația la o formă în mod particular intensă a sentimentului religios universal: răspuns al protestantismului liberal și al pozițiilor extreme ale modernismului. În sfârșit, a suprima unul dintre termeni: Dumnezeu. Astfel partizanii evoluționismului absolut, ca și heghelienii, păstrează încă termenul revelație, dar golit de orice sens tradițional. Creștinismul reprezintă doar un moment, de acum depășit, al evoluției rațiunii către devenirea sa totală.

În fața panteismului și a deismului, Conciliul Vatican I declară "faptul" unei revelați supranaturale, posibilitatea sa, conveniența sa, finalitatea  și deosebirea sa și obiectul său. Pentru a primi importanța sa trebuie să ținem prezente numele care de secole domină gândirea occidentală, în mare parte protestante, care puțin câte puțin au mers în derivă către diferitele forme ale raționalismului și ale materialismului. În Germania, Wolf (1679-1754), Kant (1724-1804), Fichte (1762-1814), Schelling (1755-1854), Hegel (1770-1831), Schopenhauer (1788-1860), Schleiermacher (1768-1834), Baur (1792-1860). Raționalismul englez se reunește fiosofiei lui Bacone (1561-1626), materialismului lui Hobbes (1588-1679), senzualismului lui Locke (1631-1704). În acest neîntrerupt proces de derivare au apărut pozitivismul lui Stuart Mill (1773-1836), evoluționismul cult al lui Spencer (1820-1903) și al lui Darwin (1809-1882). În Franța, Voltaire (1694-1778) și Rousseau (1712-1778) au fost, cu Enciclopedia, maeștri ai laicismului modern. Teoriile lui Locke s-au infiltrat prin Condillac (1715-1780), în timp ce pozitivismul englez, cu Hume, Spencer și Darwin, este introdus de Comte (1798-1857), Taine (1828-1893) și Littré (1801-1880).

Pentru a ne limita la imediatul context al conciliului, amintim că secolul al XIX-lea, afară de o scurtă perioadă de religiozitate romantică, a suferit mai ales influența deiștilor englezi și a enciclopediștilor francezi. Conceptele de supranatural, de revelație, de mister, de miracol și titlurile creștinismului sunt puse în cauză și discutate în ambientele culte, în numele criticii istorice și al filosofiei. Știința religiilor, încă tânără, contestă însuși caracterul său de transcendență. Stânga hegheliană, cu Feuerbach, pregătește calea ateismului lui Marx, în timp ce explicațiile materialiste ale lumii și ale vieții câștigă rapid favoarea publicului sub influența lui Spencer și a lui Darwin.

Constituția Dei Filius a Conciliului Vatican I expune în patru capitole doctrina Bisericii cu privire la Dumnezeu, la revelație, la credință și a raporturilor dintre credință și rațiune. Vom aminti mai ales contribuția capitolului al doilea care privește revelația: nu atât natura sa cât faptul existenței sale, al posibilității sale, al obiectului său.

a) În primul paragraf al acestui capitol, Conciliul distinge două căi prin care omul poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu: calea ascendentă, care pleacă de la creație ("per ea quae facta sunt"), are ca instrument lumina rațiunii și nu ajunge la Dumnezeu în viața sa intimă, dar în relația cauzală cu lumea. A doua cale îl are ca autor pe "Dumnezeu care vorbește", autor al ordinii supranaturale, care se face cunoscut, așa cum face cunoscute decretele voinței sale. Vorbind despre prima cale de acces la cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul întregii creații, conciliul nu spune dacă această cunoaștere se înfăptuiește, de fapt, cu sau fără ajutorul harului. Dacă, acest Conciliu afirmă că rațiunea umană poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu prin contingență este înainte de toate pentru că el vede afirmat acest adevăr de Scriptură (cf. Rom 1,18-32; Înț 13,1-9) și de toată tradiția patristică; apoi pentru că negarea acestui adevăr ar conduce la scepticismul religios.

A doua cale de acces la Dumnezeu este calea supranaturală a revelației: "Totuși i-a plăcut înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu să reveleze neamului omenesc printr-o altă cale, și supranaturală, pe sine însuși și decretele eterne ale voinței sale; este ceea ce spune apostolul: după ce a vorbit deja de diferite ori și în numeroase forme un timp Părinților și profeților, Dumnezeu, în aceste ultime zile, ne-a vorbit despre Fiul" (DS 3004). Chiar dacă sumar, acest text ne-a dat numeroase date importante cu privire la revelație.

Textul stabilește faptul revelației supranaturale și pozitive, așa cum este propus de Vechiul Testament și de Noul Testament.

Această operațiune este în mod esențial har, dar al iubirii, efect al "satisfacției" lui Dumnezeu (placuisse).

Inițiativă a lui Dumnezeu, revelația nu a fost dată totuși fără motiv: ea era necesară înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu. Înțelepciunii lui Dumnezeu, creator și providență (cfr. DS 3001-3003), deoarece adevărurile religioase de ordin natural "(...) să poată fi cunoscute de toți fără dificultate, cu o certitudine fermă și fără posibilitate de eroare" (DS 3005); înțelepciunii sale de autor și al ordinii naturale, deoarece dacă Dumnezeu ar fi ridicat omul la o astfel de ordine, ar fi trebuit să-i facă cunoscute scopul și mijloacele. Revelația era necesară și bunătății lui Dumnezeu. Deja inițiativa cu care Dumnezeu iese din propriul mister, se adresează omului, îl interpelează și intră în comunicare personală cu el, este semn al bunăvoinței sale infinite. Ceea ce este necesar iubirii infinite este ca această comunicare să nu facă doar mai ușor drumul natural al omului către Dumnezeu, dar și să-l asocieze secretelor vieții sale intime, la "(...) participarea bunurilor divine" (DS 3005).

Obiectul material al revelației este însuși Dumnezeu și decretele eterne al liberei sale voințe. Paragrafele următoare DS 3004-3005 arată că acest obiect cuprinde fie adevăruri accesibile rațiunii, fie mistere care îl depășesc. Prin cuvântul "Dumnezeu" trebuie să înțelegem existența sa, atributele sale și chiar viața intimă a celor trei persoane. Și prin "decrete" tot ceea ce cuprinde creația și guvernul natural al lumii, precum și tot ceea ce cuprinde ridicarea noastă la ordinea supranaturală, încarnarea, mântuirea, vocația celor aleși.

Întregul neam omenesc este beneficiar al revelației: ea este universală ca și mântuirea.

Textul Scrisorii către Evrei vine să confirme această doctrină a faptului revelației și semnează progresul de la o alianță la alta. Citarea, în mod strâns legată de text, lasă să se înțeleagă că revelația este concepută ca și Cuvânt al lui Dumnezeu către umanitate: Deus loquens locutus est. Ceea ce constituie unitatea și continuitatea celor două alianțe este cuvântul lui Dumnezeu: acela al Fiului este de fapt urmarea și împlinirea aceluia al profeților.

b) 1. Al doilea paragraf aduce acestor elemente de definiție noi determinări, care privesc necesitatea, finalitatea și obiectul revelației. Dacă revelația este în mod absolut necesară, spune Conciliul, este pentru că "Dumnezeu în bunătatea sa infinită a orânduit omul la un scop supranatural, adică la participarea bunurilor divine" (DS 3005). Este deci, în definitiv, intenția mântuitoare a lui Dumnezeu care face înțeles caracterul necesar al revelației ordinului supranatural. În raport cu adevărurile religioase ale ordinii naturale, Conciliul, reluând aceiași termeni ai Sfântul Toma, le descrie cu trăsăturile necesității morale: această necesitate nu privește nici obiectul, nici puterea activă a rațiunii, dar condiția actuală a umanității. Fără revelație aceste adevăruri "(...) nu pot fi cunoscute de toți fără dificultate, cu o certitudine fermă, fără posibilitate de eroare" (STh I,1,1; II-II; 2,4c). Enciclica  Humani Generis din 1950 vorbește în mod explicit de "necesitate morală". Este vorba despre același obiect despre care vorbește în paragraful precedent, dar de această dată considerat sub un aspect de proporție sau disproporție cu privire la forțele rațiunii.

b) 2. Un cuvânt ca revelație evocă atât acțiunea cât și efectul său, adică darul primit, adevărul revelat. Chiar și Conciliul este dus de o normală tranziție să considere revelația în aspectul său obiectiv de cuvânt dictat sau exprimat. Conținutul acestei revelații, spune conciliul, reluând aceiași termeni ai conciliului din Trento, sunt cărțile scrise sau tradițiile care "(...) au ajuns până la noi, sau primite de la apostoli prin gura lui Cristos, sau transmise ca din mână în mână de apostoli cărora Duhul Sfânt le dictase" (DS 3006). Dar, cu o nouă precizare, care nu apărea în Conciliul din Trento, Conciliul Vatican I folosește în mod expres termenul de "revelație" pentru a desemna conținutul cuvântului divin: "haec porro supernaturalis revelatio". Acest cuvânt spus de Dumnezeu, conținut în Scripturi și în tradiții, este obiectul credinței noastre. De aceea conciliul declară în al treilea capitol că trebuie să credem "(...) tot ceea ce este conținut în Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis" (DS 3011).

c). La revelația din partea lui Dumnezeu răspunde credința din partea omului. Motivul acestei credințe este autoritatea lui Dumnezeu care vorbește. Credința, spune Conciliul, aderă la lucrurile revelate "(...) nu din cauza adevărului lor intrinsec înțeles la lumina naturală a rațiunii, dar din cauza autorității lui Dumnezeu însuși, care nu poate nici să greșească și nici să facă să greșească" (DS 3008). Declarația este direct îndreptată împotriva raționalismului. Distingând astfel credința și știința, evidența naturală și consimțământul credinței, Conciliul spune în mod echivalent - dar termenul nu apare - că cuvântul lui Dumnezeu aparține ordinii mărturiei. De fapt, un cuvânt care trezește o reacție de credință, adică invită la a o admite doar sub autoritatea celui care vorbește, este în mod propriu o "mărturie". Dar însăși credința este un dar al lui Dumnezeu. Reluând textul Conciliului din Orange (cf. DS 377) și afirmațiile de mai multe ori repetate de Scriptură, de tradiția patristică și medievală, conciliul declară: "Nimeni nu poate adera la învățătura evangheliei, așa cum este necesar pentru a ajunge la mântuire, fără lumina și inspirația Duhului Sfânt care dă tuturor blândețea adeziunii și a credinței la adevăr" (DS 3010). Da-ul credinței la predicarea evangheliei este în același timp abandonare liberă la mișcarea Duhului Sfânt.

Astfel Conciliul Vatican I vede revelația în sens activ, ca acțiune a lui Dumnezeu în vederea mântuirii omului, prin care el se face cunoscut pe sine și decretele voinței sale. Totuși în mod manifestat revelația în sens obiectiv este cea care atrage atenția Conciliului. În constituția asupra Bisericii, Conciliul Vatican I stabilește o egalitate între revelație și depozitul credinței: "Duhul Sfânt a fost promis succesorilor lui Petru pentru a păstra cu sfințenie și să expună în mod fidel «revelația» transmisă de apostoli, adică «depozitul credinței»" (DS 3070). Contributul Conciliului Vatican I se reduce la următoarele puncte:

  1. Afirmarea existenței revelației supranaturale, a posibilității sale, a necesității sale, a finalității sale;

  2. Determinarea obiectului său material principal: Dumnezeu însuși și decretele voinței sale salvifice;

  3. Adoptarea termenului "revelație" în sens activ și obiectiv, care devine astfel un termen oficial și tehnic;

  4. Recurgerea la analogiile cuvântului și ale mărturiei (în mod implicit) pentru a descrie această realitate inedită;

  5. Credința, libera adeziune la proclamarea evangheliei, este susținută de o acțiune interioară a Duhului Sfânt, care fertilizează cuvântul ascultat.

Această contribuție, dacă este asemănată cu cea a Conciliului Vatican II, pare încă limitată, dar dacă este pusă în contextul său istoric vine judecată ca apreciere pentru perspectivele pe care le conturează.

4. Criza modernistă

Modernismul este, în intenția sa mai profundă, manifestarea "contextuală" a unui efort de repropus mereu pentru a armoniza datele revelației cu istoria, cu științele și culturile. Problemă prea gravă pentru a fi rezolvată intr-un moment. Efortul modernismului se înțelege doar la lumina combaterilor pe care biserica timpului trebuia să le înfrunte în fața unei lumi în mutare la toate nivelele. Proiectul moderniștilor se află la nivel religios și intelectual, dar a avut nefericirea de a ajunge într-un moment în care biserica, rău pregătită, neliniștită în fața unei gândiri tot mai rebele, s-a simțit atacată din toate părțile. În loc să se deschidă "lumii timpului său", ca în Conciliul Vatican al II-lea, ea nu s-a gândit la nimic altceva decât la a se apăra și a condamna: a făcut documentul Pascendi în loc de Gaudium et Spes. Ce contrast există între aceste două momente ale istoriei bisericii?

Factorii în joc în această luare de conștiință a unei culturi în gestație erau prea complecși pentru a fi reprezentați toți de cei care au fost numiți "moderniști". Cum să grupăm sub o unică etichetă și să apropriem gânditori așa de diferiți între ei ca M. Blondel, mons. Mignot, L. Laberthonnière, G. Tyrrel, baronul von Hugel și A. Loisy? În mod sigur nici un modernist nu s-ar fi recunoscut în corpul doctrinal structurat și prezentat cu tărie de Pascendi. Nu există un modernism comun, dar există tendințe care în acea epocă păreau să ducă la devieri sigure și grave.

În mișcarea de reflexie asupra revelației documentele antimoderniste reprezintă un moment al crizei unei biserici prinsă încă în "labirintul modernității" (cf. E. Poulat) și care trebuie să se aventureze pe piste de neexploatat. Documentele epocii "mărturisesc" o "tranziție": sunt mai preocupați de a proteja, de a apăra, decât de a crea și renova. Mai mult, nu putem acorda deciziilor Comisiei biblice, decretului Lamentabili, enciclicii Pascendi, motului propriu Sacrorum antistitum aceeași autoritate a unui conciliu de amploarea Conciliului Vatican al II-lea.

Esențial, ceea ce Biserica temea în tendințele împinse la extremul modernismului era de a vedea revelația istorică dizolvându-se într-un sentiment religios orb, ieșit din profundul inconștientului, sub presiunea inimii și impulsul voinței. În acest punct se ajung pozițiile lui A. Sabatier. Revelația se reduce la o experiență religioasă vagă, căreia diferitele religii sunt puncte de ieșire în conștiința fiecăruia. Se poate înțelege cum magisteriul, în fața unor astfel de deviații, a apărat cu vigoare caracterul revelației în același timp istoric și transcendent și conținutul doctrinal. Fără a nega elementele de imanență, el refuză de a o reduce la o pură imanență. Împotriva exceselor modernismului - care nu accepta noțiunea de revelație ca "depozit divin" sau "împreunare de adevăruri definite", dorind să substituie o revelație ca creație umană, ieșită din profundul inconștientului - discursul antimodernist, elaborându-se puțin câte puțin de la obscuritate la claritate, de la informulat la formulat, declară că obiectul credinței este "(...) tot ceea ce Dumnezeu a spus, atestat și revelat" (DS 3542). Revelația este conținutul unui cuvânt, unei mărturii. Acest conținut este numit în altă parte doctrină, cuvânt revelat, evanghelie (cf. DS 3538-3550). Pentru prima dată într-un document oficial se găsesc reuniți trei termeni: cuvânt (dicta), mărturie (testata), revelație (revelata). Fiecare dintre acești termeni adună și precizează pe cel precedent. Cuvânt: revelația se îndreaptă spre om și îi comunică planul lui Dumnezeu; mărturie: recheamă reacția specifică credinței. Revelația este cuvânt de atestare: de aici definiția locutio Dei attestans care va avea noroc pentru multe decenii și care condensează într-o formulă declarații ale Scripturii și ale tradiției patristice și teologice. Ceea ce Dumnezeu a spus, atestat, revelat este definit de biserică: cuvânt revelat, doctrină de credință, depozit divin încredințat pazei sale pentru a fi păstrat fără adăugiri, alterații, mutări de sens sau de interpretare. Această doctrină nu este a omului, ci a lui Dumnezeu.

Pe tema revelației, documentele antimoderniste prezintă o terminologie mai precisă, în același timp în care se caracterizează pentru o inflație evidentă a caracterului doctrinal al revelației, în defavoarea caracterului istoric și personal. Atunci se înțelege mai bine bucuria pentru teologia preconciliară, reprezentată de oameni ca  de Lubac, Daniélou, Bouillard, von Balthasar, Chenu, care se opunea unui anume intelectualism ce tindea să facă din revelație comunicarea unui sistem de idei decât manifestarea unei persoane care este adevăr în persoană, punctul de sosire al unei istorii care culmiează în Isus Cristos. Excesele teologilor antimoderniști au provocat o reacție manifestată în Dei Verbum. Rearătările teologiei preconciliare se reduc la două: teamă de a reduce creștinismul la un intelectualism exagerat; și, în mod pozitiv, dorința unei mai mari fidelități la datele Scripturii și ale Tradiției.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire