pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 11
Sfânta Scriptură în lumea contemporană

Întrebări și răspunsuri la problemele cele mai interesante în ceea ce privește Scriptura

"A da răspunsuri toți sunt capabili; dar pentru a face adevărate întrebări ne trebuie un geniu!" spunea Oscar Wilde, referitor la ceea ce omul încearcă să se întrebe și în aceeași măsură să și răspundă la chestiuni cruciale care pot și trebuie să-și găsească răspunsuri în Sfânta Scriptură.

Vom încerca să găsim câteva răspunsuri la întrebări ca: este Dumnezeu numai Tată? Cum putem interpreta violența în Sfânta Scriptură? Dumnezeu a abandonat pe poporul său? Noul Testament este mai bun decât Vechiul Testament? etc.

1. Dumnezeu în Sfânta Scriptură este Tată și Mamă

Papa Ioan Paul I a spus că Dumnezeu este Mamă. Feministele din America vor să șteargă din Sfânta Scriptură toate formele "masculine". Pe de altă parte, în Sfânta Scriptură nu  este așa de radicală supremația masculină și Papa Ioan Paul al II-lea a spus despre "reciprocitatea și complementaritatea" dintre sexe. Deci de ce se ezită să se spună despre Dumnezeu că este Tată și Mamă?

   Sfânta Scriptură nu poate fi acuzată că este discriminatorie în ceea ce privește diferența dintre sexe. Dacă analizăm bine paginile ei, găsim alături de figurile masculine, (care sunt adresate lui Dumnezeu), și foarte multe figuri feminine. Dintre acestea putem aminti: "Oare poate femeia uita pe pruncul ei și de rodul sânului ei să nu aibă milă? Chiar dacă ea îl va uita, eu pe tine nu te voi uita" (Is 49,15); "După cum mama își mângâie pe fiul ei și eu vă  voi mângâia pe voi" (Is 66,13), iar de multe ori găsim atribuit lui Dumnezeu, Jahwe, termenul de "viscere materne" (rachamim). De asemenea, în Evanghelia lui Luca găsim întotdeauna în parabolele sale alături de figurile masculine pe cele feminine.

Este legitim să vorbim de o dimensiune "maternă" a lui Dumnezeu, dar în același timp trebuie să ne amintim că mereu este vorba despre un simbol, ca și cel patern, pentru a exprima misterul divin și pentru a reprezenta realitatea necunoscută a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură, fiind cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, privilegiază figura paternă a lui Dumnezeu și din cauza condiționărilor culturale din ambientul în care s-a manifestat. Este logic, în schimb, să redimensionăm anumite lecturi prea "masculine" ale lui Dumnezeu, însă fără a nega valorile pe care ele le exprimă, cum este logic să-l așezăm pe Isus Cristos în timpul său istoric și căruia nu-i putem nega "masculinitatea".

În Vechiul Testament găsim o învățătură mult mai deschisă decât își pot imagina unii. Cu siguranță "încarnarea" Cuvântului lui Dumnezeu care s-a dezvoltat într-un context socio-cultural bine determinat în vechiul Israel, cum putem citi în Siracide, un înțelept din secolul al II-lea î. C., care spune: "(...) este mai bună răutatea unui bărbat, decât bunătatea unei femei"; dar cu toate acestea trebuie să ne gândim la atâtea figuri feminine care au avut incidențe majore în Sfânta Scriptură, cum ar fi Sara, Rahela, Debora, Rut, Ana, Iudita, femeia din cap. 31 din Cartea Proverbelor sau extraordinara protagonistă din Cântarea Cântărilor sau Sfânta Fecioară Maria și Mireasa din Apocalipsa din Noul Testament.

Chiar din primul capitol al Genezei găsim scris: "Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut" (Gen 1,27). Construcția textului după regulile ebraice identifică "imaginea" divină care se află în noi cu a fi "bărbat și femeie", nu pentru că Dumnezeu ar fi sexual, ci pentru valoarea simbolică a sexualității, adică pentru capacitatea de a iubi și a crea (generarea) prin intermediul comuniunii dintre bărbat și femeie. Papa Ioan Paul al II-lea spune în Mulieris dignitatem: "Imaginea și asemănarea lui Dumnezeu în om, creat ca bărbat și femeie (prin analogie se poate presupune Creatorul și creatura), exprimă unitatea dintre cele două umanități. Această unitate a acestor doi, care este un semn al comuniunii interpersonale, indică faptul că în creația omului a fost înscrisă o anumită asemănare din comuniunea divină".

În concluzie, putem afirma legitimitatea unei noi interpretări a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, care să simplifice interpolările socio-culturale, dar care să păstreze valorile teologice ale paternității și maternității lui Dumnezeu, ale masculinității și feminității umane și să țină cont de unitatea și diversitatea lor.

2. Cum să interpretăm violența în Sfânta Scriptură

O problemă majoră a interpretării Sfintei Scripturi este tocmai violența anumitor pagini existente în ea. Descurajarea se naște din faptul că de multe ori chiar Dumnezeu însuși este prefigurat ca și comandant suprem al armatei mozaice, care incită la distrugere, în timp ce soldații lui Israel devin niște preoți ai unui ritual sângeros ce se celebrează în "războaiele Domnului", cum sunt numite bătăliile de cucerire.

Înainte de a da un răspuns trebuie să clarificăm faptul că, dacă vrem să înțelegem sensul Sfintelor Scripturi, pentru a citi și a aprofunda cu răbdare aceste pagini, este necesar să le citim cu ochii lui Dumnezeu; dacă nu facem acest lucru riscăm să le citim cu sensul "literar" sau "fundamentalist". Să ne amintim ceea ce Sfântul Paul scria Corintenilor: "(...) pentru că litera ucide, iar spiritul face viu" (2Cor 3,6).

Invitând pe fiecare dintre voi să adune din fiecare capitol biblic mesajul profund care se vrea comunicat, aș pune o întrebare radicală, care s-ar putea formula astfel: în față atâtor "sfinte", dar mereu fapte crude și imorale, ale personajelor biblice, ce mesaj poate să extragă credinciosul care consideră Sfânta Scriptură "lumină pentru pașii săi"?

Calea principală pentru a interpreta corect aceste pagini este afirmația care se face în studierea exegetică a Sfintei Scripturi: Revelația divină după Sfânta Scriptură este istorică, adică se manifestă întrupându-se în lupta lentă și obositoare a problemelor umane. Nu este un cuvânt care să fie perceput la nivel rațional, abstract, și care se comunică prin extazuri (câteodată poate să se întâmple și așa, dar foarte rar); este, în schimb, o sămânță care se deschide sub pământul opac al vieții umane și al istoriei sale.

De aceea, ceea ce spune Sfânta Scriptură, (Vechiul și Noul Testament) nu este un catehism făcut de teorii teologice precise, exprimate într-un limbaj formal inaccesibil; este, în schimb, istoria progresivă a unei revelații a lui Dumnezeu și revelația progresivă a sensului istoriei noastre, la prima vedere așa de confuză și scandaloasă.

Citind corect Sfânta Scriptură, trebuie să urmăm modul de acțiune a lui Dumnezeu răbdător, care, uitându-se la limitele și păcatele omului, caută să-l poarte către noi orizonturi și către mântuire. Pentru aceasta se folosește termenul pentru Sfânta Scriptură "istoria mântuirii", care are deja etape de realizare în Vechiul Testament și desăvârșirea în Isus Cristos. Toată istoria aceasta întreagă și semnificatul său profund, este Revelația, este mântuirea la care suntem invitați să aderăm și să participăm. Pentru că trebuie legate la istoria umană, paginile violente ale Sfintei Scripturi nu trebuie luate doar cu superficialitate, dar trebuie luate în scopul autentic al lui Dumnezeu.

Spus cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură este povestirea intrării lui Dumnezeu în lumea noastră care este rănită de păcat; Dumnezeu nu vine doar pentru a judeca, ci și pentru a vindeca și salva. Dacă de multe ori arată dreptatea sa severă și voința sa, de cele mai multe ori pare să se "adapteze" la primitivitatea noastă, la incomprehensiunea noastră, căutând cu răbdare să treacă dincolo de aceste limite, să ne încurajeze, să ne educe și în cele din urmă să ne facă să vedem o altă viață, un alt orizont, un alt proiect al său.

Sfânta Scriptură este povestirea istoriei care a fost trăită în mod exemplar de către Israel și care se repetă și pentru noi. În interiorul paginilor "scandaloase" ale Sfintei Scripturi se găsește trăirea unui popor care este un fel de exemplu pentru fiecare popor. Dar se găsește și ieșirea finalului inaugurat de Isus Cristos, revelația ultimă și perfectă a lui Isus Cristos, care este în acțiune progresivă și lentă în interiorul faptelor și a zilelor umanității. Sfânta Scriptură este planul fie al drumului greoi, fie al scopului posibil și oferta lui Dumnezeu dată istoriei omului.

3. Dumnezeu a abandonat pe poporul său?

Dacă studiem cu atenție Sfânta Scriptură observăm că Dumnezeu, Jahwe din Vechiul Testament, este mult mai aproape de poporul său. În schimb ni se pare că Isus Cristos ar fi murit în zadar, dacă după două mii de ani încă nu e pace pe pământ. Atunci ne-am putea întreba: de ce Dumnezeu nu oprește mâna celor care se luptă și care "fabrică" războaie așa cum a făcut-o cu Abraham?

După un studiu atent, ne putem da seama că perspectiva răului, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament se găsete la același nivel; și într-unul și în altul găsim aceleași interogative. Dacă citim Cartea lui Iob sau anumite pagini din profeți sau  din Psalmi ne vom convinge foarte repede. Ieremia se întreba: "Tu ești drept, Doamne, când intru la judecată cu tine! Aș vrea să te întreb despre judecata dreaptă: Pentru ce cei fără de lege propășesc în viața lor și cei necredincioși trăiesc tihniți?" (Ier 12,1). Papa Ioan Paul al II-lea ne spune în Salvifici doloris și recunoaște că "(...) suferința umană aduce compasiune, aduce și respect și în felul său intimidează. Într-adevăr în ea este cuprinsă măreția unui mister specific".

Foarte multe sisteme filosofice și teologice au încercat să deschidă o spirală în cetatea fortificată a acestui mister, dând anumite răspunsuri, dar mereu parțiale. În acest sens Sfânta Scriptură nu le-a condamnat, chiar dacă ele au disprețuit pe Dumnezeu cu întrebări de genul: "de ce? până când?"; dimpotrivă, în multe circumstanțe le transformă în rugăciune, așa cum le avem în Psalmi, în anumite capitole din Iob, sau în Ecelziastic.

Există, în schimb, o altă valoare care se poate da cuvântului "mister" și aceea este un proiect superior, un plan transcendent care nu anulează, dar depășește rațiunea noastră. Este ceea ce vrea să demonstreze Cartea lui Iob și este ceea ce stă la baza speranței creștine. Dumnezeu știe să dea sens până și haosului, răului, nimicului, limitelor, dar totul în interiorul unui plan care nu este așa schematic și liniar ca acela pe care noi îl născocim și propus de către prietenii lui Iob.

Înainte de toate, trebuie să știm că Dumnezeu nu este originea răului și nici nu există un principiu divin al răului, (cum susțin anumite religii dualiste care văd în istorie o luptă între un dumnezeu al binelui și un dumnezeu al răului), nici nu suntem încredințați sorții.

În consecință răul înflorește din limitele creaturii și din libertatea umană, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o și pe care a luat-o în serios. Dumnezeu nu ne-a creat ca pe niște aștri, legați la un sistem de mecanisme riguroase, ci ca interlocutori liberi.

Dumnezeu nu este indiferent la libertatea umană; El intervine în două moduri: cu susținerea harului său, care este mereu dăruit, și prin Întruparea Fiului său Isus Cristos.

4. Noul Testament este mai bun decât Vechiul Testament?

Chiar dacă am mai vorbit despre acest argument, poate că este bine să aprofundăm argumentul, pentru o clarificare mai detaliată.

În fața acestor contraste nu putem să ne refugiem într-o poziție sterilă, (cum a făcut Marcion care a încercat să susțină teoria prin care Vechiul Testament era opera unui Dumnezeu negativ, în contradicție cu Noul Testament care era expresia bunătății lui Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos).

Dar modul cel mai argumentat este tocmai simplificat prin faptul că Noul Testament este de neînțeles fără Vechiul Testament. Isus Cristos spune clar: "Să nu socotiți că am venit să stric legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevăr grăiesc vouă: cât vor fi cerul și pământul, o iotă sau o virgulă nu va trece, până ce nu se vor face toate" (Mt 5,17-18). Isus Cristos demonstrează că el se raportează la Lege și la Profeți: nu elimină conținutul, dar îl face să se deschidă în deplinătatea sa. Punctul de plecare pentru mesajul său rămâne întotdeauna Vechiul Testament.

Trebuie, de aceea, să citim în mod comparativ Sfânta Scriptură pentru că reprezintă o unitate de discursuri, chiar dacă au fost distribuite  în timp. De aici reiese imediat o concluzie: Sfânta Scriptură nu este un discurs al lui Dumnezeu, asemănător cu un împărat care este legat de ceea ce el spune de pe tron, care lasă să ajungă la supușii săi doar vorbe misterioase. Este un dialog între Dumnezeu și om. Ajunge doar să ne gândim la Psalmi: sunt cuvintele umane care se adresează lui Dumnezeu, dar în ele se găsește sigiliul lui. Pentru aceasta se găsesc expresii, reprezentări, imagini în Sfânta Scriptură care reflectă cum Dumnezeu se "adaptează" la om, la înțelegerea sa, la procesul lent al omului către adevăr.

Se spune că Revelația biblică este istorică. Aceasta înseamnă că Dumnezeu se revelează și oferă mântuirea sa nu transferând pe oameni într-un orizont mistic. El, în schimb, decide să se coboare el însuși, mai întâi în cuvintele și acțiunile sale și mai târziu în persoana lui Isus Cristos, Fiul său, dar care este și Om adevărat, intrând așadar în problemele umane pentru a le rezolva, dar nu pentru a le distruge. Iată de ce în Sfânta Scriptură se găsesc războaie, mizerii morale, suferințe, nedreptăți; sunt de asemenea concepții politice, științifice, moralități depășite. Dumnezeu răbdător se "adaptează" limbajului uman. Cu siguranță că protagonistul principal în Sfânta Scriptură este Dumnezeu: el este unic, dar nu singur, adică dialoghează și acționează cu omul, care este mereu prezent, fie în scrieri, fie în economia mântuirii.



 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire