pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 10
Isus Cristos centrul întregii Sfintei Scripturi

Cine este, sau, mai bine spus, cine a fost Isus Cristos, poate fi o întrebare crucială în economia cursului pe care îl încheiem cu aceste rânduri. Personajul numit Isus din Nazaret a iscat de-a lungul veacurilor nenumărate dispute, fie în creștinism, fie în afara lui. Isus este un personaj care interesează, care nu lasă pe nimeni indiferent; este un personaj care suscită cele mai diferite reacții, de la admirație și credință, până la dispreț și ironie.

Scopul acestui capitol este acela de a vedea care este importanța persoanei lui Isus Cristos, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament.

Fără nici un dubiu, figura lui Isus Cristos este foarte complexă; dar se poate spune acest lucru și despre oricare mare figură religioasă: Buda, Mahomed, etc. Și cu toate acestea, nici în jurul lui Buda, nici în jurul lui Mahomed nu s-a discutat atâta și nici nu se discută așa cum se face în jurul problemei lui Isus Cristos. Și atunci ne punem întrebarea: De ce? Probabil că explicația se poate căuta în caracteristica exclusivă a persoanei sale. Dacă analizăm bine situația de fond, ne dăm seama că între toate personajele mari religioase ale istoriei, Isus Cristos este unicul care a legat destinul veșnic al omului de credința persoanei sale, așa încât cine crede în El și în cuvântul său și-l acceptă ca Mântuitor este mântuit pentru totdeauna[75].

Pentru o mai bună cunoaștere a persoanei lui Isus Cristos putem privi retrospectiv asupra anumitor detalii.

Isus Cristos a trăit și a lucrat într-un teritoriu cu frontiere relativ mici. Nașterea sa, existența sa, predica sa, patima și moartea sa, toate acestea se petrec în zona pe care Sfânta Scriptură o numește Canaan care mai târziu a luat denumirea de Palestina (adică "pământul filistenilor") sub influența greacă și apoi romană și care, după anul 35 d. C., a devenit provincie romană.

Născut la Betleem, în Iudea, la sud de Ierusalim, Isus Crsitos și-a petrecut cea mai mare parte din existența sa pământească în Galilea de Nord, unde a locuit și unde a predicat: Evangheliile aduc mărturie prin numele localităților cum ar fi Nazaret, Cana, Cafarnaum - oraș pe malul lacului Genezaret; a intrat și în Samaria; a coborât de mai multe ori în Iudea și de mai multe ori a intrat în Ierusalim.

A cunoaște pe Isus Cristos în istoria sa, în concretețea istoriei sale, este indispensabil pentru cine crede în El. O afirmare a credinței fără o realitate concretă a faptelor istoric fondate s-ar sprijini pe nimic, s-ar isca doar o iluzie și o mistificare a unei persoane.

Studiul exegeților asupra lui Isus Cristos cel istoric, cercetările istorico-critice ne-au lămurit asupra circumstanțelor istorice ale nașterii lui Isus Cristos, ne-au permis să stabilim liniile fundamentale ale mesajului său, ne-au ajutat să vedem mai bine punctul de vedere pe care îl avea Isus și exigențele sale, au dat un nou fundament istoric certitudinilor care erau deja existente de 18, secole și anume: Isus Cristos, răstignit și mort, este una și aceeași persoană cu Isus din Nazaret, care pentru 30 de ani a trăit în tăcere și a împărțit tot acest timp cu conaționalii săi și care mai târziu a învățat, a lucrat, a mărturisit în mod "public" planul de mântuire al lui Dumnezeu Tatăl în Galilea, Samaria și Iudea.

Privind Evangheliile, nu putem afirma că evangheliștii, autorii celor patru Evanghelii, principalele izvoare ale vieții lui Isus Cristos, în ceea ce privește istoria lui Isus Cristos au scris acele rânduri din punctul de vedere doar al credinței, doar ca credincioși ai lui Isus Cristos, răstignit și înviat. Întrebarea la care ei intenționau să răspundă cu textele lor nu era doar o întrebare a istoricului: cine este Isus Cristos? Este o întrebare mult mai bine pusă, mult mai radicală și serioasă a aceluia care crede: cine este Isus Cristos pentru mine? pentru comunitatea credincioșilor? pentru toți oamenii?

Plecând de la acest punct de vedere, adică de a fi credincios în cel Înviat, Evangheliștii privesc înapoi pentru a face o lucrare de istorici: a povesti despre Isus Cristos cel istoric, despre acțiunile și faptele sale, despre învățăturile sale, despre itinerarul către moartea sa; pentru a explica semnificația vieții pământești a lui Isus Cristos.

Credința și istoria nu se opun; dar sunt două moduri diverse care ne ajută să ne apropiem de Isus din Nazaret, care se completează reciproc, pentru că sunt două date necesare pentru o cunoaștere adecvată a lui Isus Cristos: pe de o parte, ceea ce a făcut, modul său de a vorbi, modul său de a fi uman, istoric; pe de altă parte sfârșitul său pe cruce și deschiderea sa către înviere.

Este vorba despre două nivele, amândouă necesare, nu contrapuse între ele, dar distincte și nu confundabile.

Credința și istoria nu se opun. Sprijinul istorico-critic este necesar pentru a evalua mărturiile istorice și de aici istoricitatea Evangheliilor, care ne spun că a crede este rațional. Este necesar, dar nu suficient: trebuie să ne apropriem cu multă credință de Isus Cristos, care este originea celui care crede, este acela care dăruiește și este în același timp cauza credinței și împreună ne este conținutul central.

Credința în Isus Cristos nu alterează istoricitatea Evangheliilor studiate cu ajutorul și contribuția adusă de critica istorică; ea permite să-l recunoaștem pe Isus Cristos pentru ceea ce El este, în totalitatea identității sale, adică om adevărat dar nu numai atât, adică și Dumnezeu adevărat[76].

După această scurtă introducere să vedem care sunt mărturiile scrise despre Isus Cristos în lumea iudaică și să încercăm o retrospectivă a Vechiului și Noului Testament.

1. Izvoarele iudaice

Ceea ce noi știm despre Isus Cristos sunt fapte relatate de către Evanghelii; alte izvoare ne dau câteva informații, dar de importanță mai redusă. Care sunt aceste izvoare și care este valoarea lor istorică?

Câteva izvoare nu sunt de origine creștină; altele sunt în afara celor patru Evanghelii pe care Biserica le-a acceptat ca fiind inspirate și deci garantate de către autoritatea lui Dumnezeu însuși.

Fiind Isus Cristos un evreu, născut, crescut și mort în Palestina, ne putem aștepta la documente ebraice ale contemporanilor sau cu puțin ulterioare perioadei în care a trăit; în schimb, din izvoarele ebraice noi nu scoatem aproape nimic cu caracter istoric și valid privitor la persoana, învățătura, viața și moartea lui Isus Cristos. În Talmud (sec. IV-V d. C.) se vorbește de Isus Cristos, dar este vorba despre tradiții tardive și care nu sunt autohtone, dependente de scrierile canonice sau apocrifele creștine. Isus Cristos este prezentat - în polemică cu creștinii - ca fiul unui soldat chemat Pandera, care a lăsat-o însărcinată pe Maria, o frizeriță, și Isus Cristos este văzut ca un mag și seducător de popor; El, pentru că a dus poporul la idolatrie, a fost lapidat și apoi atârnat de un par în orașul Lidda în ajunul Paștelui. Probabil, în tradiția ebraică se găsise un evreu care se ocupa de magie și căruia Talmud i-a dat numele de Isus ha-nozri.

O mărturie care provine din lumea ebraică este aceea a istoricului Iosif Flavio, născut către anii 37-38 d. C. în Palestina, fariseu și organizatorul rezistenței antiromane în Galilea în anul 66, dar care a trecut de partea romanilor după victoriile lui Vespasian și Tit, de la care a luat și numele de Flavius. În opera sa Antichități iudaice el vorbește de două ori despre Isus Cristos.

În primul text el notează că mai marele preoților, Ana, în timpul succedării procuratorului roman al Iudeii, Albino, după moartea lui Festo, a profitat de absența guvernatorului roman pentru a-și face singur dreptate: a convocat Sinedriul și a făcut să apară în fața lui "(...) fratele lui Isus, chemat Cristos, al cărui nume era Iacob și câțiva alți călcători de lege și i-a lapidat" [77].

În al doilea text găsim un material mult mai extins și care ne dă nenumărate știri despre Isus Cristos; dar se pare că copiștii creștini l-au modificat pentru a favoriza creștinismul. În orice caz ceea ce este sigur se extrage din acest text: "(...) Iosif Flavio menționează că Isus era fratele lui Iacob și-l deosebește de alte personaje chemate cu același nume, dându-i apelativul și credința: numit sau considerat «Cristos»; despre el se cunoaște activitatea, învățăturile sale și miracolele; în ceea ce privește procesul și condamnarea sa la moarte pe lemnul crucii, se menționează inițiativa iudaică și intervenția decisivă din partea lui Ponțiu Pilat; se știe și de existența unei mișcări de discipoli de origine iudaică și greacă care se reduc la persoana și la convingerea că    l-au văzut viu pe Isus Cristos după moartea sa" [78].

2. Izvoarele romane

O altă mărturie ne vine din lumea romană: istoricul Tacit, care a scris în Annales, anii 115-117 d. C., descriind incendiul de la Roma (iulie 64 d. C.), observă că Neron, pentru a îndepărta acuzația că el ca ar fi provocat incendiul: "(...) dă vina și-i supune la torturi rafinate pe aceia pe care poporul îi cheamă creștini și pe care-i urau pentru că-i acuzau de faptele lor rele. Cristos, fondatorul unei secte, de la care ei au luat numele, a fost executat de procuratorul Ponțiu Pilat, sub domnia lui Tiberiu. Dar dăunătoarea superstiție, reprimată pe moment, a început să se extindă nu numai în Iudea, locul de origine a răului, dar și la Roma, unde se întâlnesc și își au confluența toate atrocitățile și răutățile pământului [79].

Această știre este foarte importantă pentru că provine de la un istoric serios și foarte bine informat, cu o puternică nuanță împotriva creștinismului, pe care el îl numea "(...) o superstiție care distruge": el cunoaște fondatorul sectei creștine, Cristos, și știe că a fost condamnat cu pedeapsa capitală (supplicium) de către procuratorul Iudeii, Ponțiu Pilat, sub domnia lui Tiberiu. Toate aceste detalii coincid în totalitate cu ceea ce afirmă Evangheliile cu titlul acordat lui Isus, adică Cristos, și cu ceea ce s-a întâmplat cu moartea lui Isus. În mod deosebit știrea asupra supplicium dat de Ponțiu Pilat lui Isus face vane și ridicole legendele după care moartea lui Isus Cristos ar fi fost aparentă sau că un altul ar fi fost omorât în locul lui, și așa Isus, scăpând de moarte, ar fi fugit în India și ar fi murit la vârsta de 80 de ani!

Informații asupra lui Isus și a creștinilor se mai găsesc și în autori cum ar fi Svetonio sau Plinus cel Tînăr, dar aceste informații sunt mai degrabă vagi. În orice caz, aceste mărturii ne folosesc pentru a dezminți supozițiile anumitor studioși care afirmă că Isus nu ar fi existat vreodată și că istoria vieții lui ar fi fost o invenție a creștinilor. De altfel, se poate vedea că noi avem nu numai izvoare creștine care ne vorbesc despre el, dar și izvoare iudaice și romane.

3. Vechiul Testament

A interpreta Vechiul Testament în viziunea lui Isus Cristos a fost o caracteristică a hermeneuticii creștine încă din primele veacuri și, înainte de creștini, folosită chiar de Isus Cristos. El însuși a afirmat-o când spune: "Și tocmai ele (Sfintele Scripturi) sunt care mărturisesc despre mine" (In 5,39) și a documentat această mărturie cu o adevărată lecție de exegeză dată discipolilor care mergeau către Emaus când: "(...) Și începând de la Moise și de la toți profeții le-a tălmăcit lor, din toate scripturile, locurile despre el" (Lc 24,27).

Interpretarea creștină recunoaște în Isus Cristos ceea ce Dumnezeu anunță. Literatura neotestamentară a luat din Vechiul Testament textele care mai târziu au fost citite într-o dimensiune cristologică în ceea ce privește viața și misiunea lui Isus Cristos. Autorii sacri, care au reluat și recitit mesajul ascuns al textelor, au fost oameni privilegiați, care în numele lui Dumnezeu și sub comanda lui au vorbit poporului, transmițând deciziile și așteptările lor. Cuvintele lor au fost luate ca și cuvintele lui Dumnezeu care dau viață și doar în siguranța transmiterii lor mesajul lui Dumnezeu nu se pierde într-o interpretare greșită.

Gândindu-ne la activitatea publică a discipolilor, trebuie să ținem cont că asimilarea textelor sacre ebraice nu a fost un simplu fapt de "îmbogățire" și "alimentare" a poziției comunității creștine, care în acel timp abia se forma. Noutatea esențială a scrierilor creștinilor era aceea de a demonstra că întregul Vechi Testament   s-a arătat ca o pregătire și promisiune a venirii lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

În constituția dogmatică asupra Revelației divine se citește "Dei Verbum": "Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul  universului, și a  Împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39;  1Pt 1,10) și să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărțile Vechiului Testament  prezintă tuturor, după condiția  neamului  omenesc  dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin și lucruri imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină. În ele este exprimat un viu simț de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre"(DV nr. 15). Din acest text se poate deduce că Vechiul Testament pregătește venirea lui Isus Cristos și în mod particular în profeți se vede că Dumnezeu pregătește pe poporul său. El face acest lucru cu o chemare la convertire, cu tipurile și mesajele care depășesc timpul profeților. Cu siguranță că se pot spune anumite lucruri asupra imperfecțiunii anumitor pasaje din Vechiul Testament, însă aceste Cărți sunt de o autentică valoare pentru creștini. Concluzia la care ne aduc învățăturile Bisericii și Sfânta Tradiție este că Vechiul Testament l-a pregătit pe cel Nou și că Isus Cristos este completarea a ceea ce era deja prezis în Vechiul Testament, și încă mai mult, cu viața sa, cu suferința sa, cu moartea și învierea sa a dat valoare și semnificație paginilor minunate  ale Vechiului Testament și de fapt le și confirmă.

3. 1) Profeții

Profetismul ebraic, în specificitatea sa, constituie un fenomen unic în istoria religioasă a umanității: el a pregătit venirea lui Isus Cristos pe pământ și împreună cu creștinismul rămâne acel punct de referință pentru discernământul autentic al comunicării lui Dumnezeu către oamenii din toate timpurile. Profetismul este evenimentul cardinal din istoria omenirii.

Adevăratul profet este o persoană inspirată, un carismatic ales, chemat și trimis de Dumnezeu pentru a transmite cuvântul său pentru mântuirea lumii.

Vorbind în numele lui Dumnezeu, el devine directul său colaborator în opera de purificare și de sfințire a poporului. Este un adevărat servitor al lui Dumnezeu și al poporului; este interpretul și mesagerul Dumnezeului celui viu; este santinela și păstorul spiritual al lui Israel.

Cu vorbele sale sincere și curajoase el cheamă, dojenește, amenință și roagă, nu atât pentru a obliga la constrângere, cât pentru a demasca păcatele și pentru a rechema la convertire.

El nu invită la revoltă împotriva autorității constituite, dar cere tuturor - și aici nu exclude nici o persoană, indiferent de poziție socială sau rang - de a reînnoi fidelitatea lor către Alianța cu Dumnezeu, într-o dedicație de iubire, pentru a restabili dreptatea și pacea.

El spune că Dumnezeu trebuie să fie adorat și servit, nu atât cu un cult steril și exterior, dar mai degrabă cu o adevărată viață de credință, exprimată în opere de binefaceri. Profetul urăște mediocritatea, stimulează sfințenia și invită la recunoștință față de Dumnezeu și aproapele și de asemenea invită la speranță.

El se opune falșilor profeți, care vorbesc doar pentru a-i măguli pe cei puternici: "Eu în schimb, spune Michea, sunt umplut de putere, de Duhul Domnului, de judecată și de curaj, pentru a vesti lui Iacob greșelile sale, lui Israel păcatele sale" (Mi 3,8).

El se recunoaște nedemn de o asemenea misiune și ca Isaia spune: "Vai de mine, sunt un pierdut, pentru că sunt un om cu buzele impure și trăiesc în mijlocul unui popor cu buze impure" (Is 6, 5), și cu toate acestea fiind un chemat și trimis în mijlocul fraților săi el ascultă pentru că: "Tu m-ai sedus Doamne și eu m-am lăsat sedus; m-ai prins și ai fost mai puternic decât mine" (Ier  20,7).

Chiar și Sfântul Paul, la rândul său, va spune: "Dacă anunț Evanghelia nu este pentru mine o mândrie: este o obligație care mi-a fost impusă și vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!" (1Cor 9,16).

Profetul este portavoce a lui Dumnezeu; profeții, care, se urmează unul pe altul într-o importantă perioadă de timp, se arată toți ascultători ai Duhului lui Dumnezeu, oamenii cuvântului și ai mărturisirii, care transmit ceea ce simt și trăiesc, identificând mesajul lor cu formula "Așa spune Domnul".

Profeții sunt chemați direct de Dumnezeu, însoțiți și susținuți de către el pentru a îndeplini o misiune specială în misterul mântuirii poporului ales. Ei intervin în perioadele de criză și în marile evenimente naționale. Atunci când nu ajung cuvintele, se folosesc de gesturi și acțiuni, chiar dacă sunt spectaculoase și stranii, pentru a exprima mai bine voința divină și pentru a obține efectele dorite.

Lucrează cu multă intensitate la viața comunității în care trăiesc și participă la realitățile politice, sociale, morale și religioase ale timpului lor și le judecă la lumina fidelității către Alianța divină. Lucrează fără teamă, dimpotrivă, au un curaj care face să tremure națiuni întregi, dispuși să-și dea chiar și viața pentru a salva drepturile lui Dumnezeu și pentru a converti poporul ales.

Iată portretul profetului și din el ne dăm seama de importanța lui în descoperirea lui Isus Cristos  în Noul Testament.

4. Noul Testament

Pentru a cunoaște mai bine personalitatea lui Isus Cristos trebuie să căutăm în primul rând în izvoarele creștine. Ele se pot împărți în două categorii: Evangheliile și alte scrieri ale Noului Testament. Acestea din urmă sunt scrieri ocazionale, care reiau problemele și exigențele concrete ale comunităților creștine primitive. Ele nu tratează direct despre viața și învățătura lui Isus Cristos, dar fac o cateheză asupra lui, asupra persoanei sale, asupra învățăturii sale, asupra miracolelor sale și asupra învierii sale.

Biserica creștină primară, în momentul în care se afirma originalitatea sa în raport cu iudaismul, nu a înțeles un asemenea raport în termeni de ruptură, ci în termeni de "împlinire". Din această cauză Biserica creștină primară, la început, nu a avut alte cărți sfinte decât Sfintele Scripturi primite din iudaism, fie în forma greacă luată din diaspora grecizată, fie în forma ebraică în țările în care se vorbea o limbă semitică (ebraică sau aramaică). Evanghelia, sau mai bine spus anunțul "(...) a toate câte a făcut și a învățat Isus, de la început, până în ziua când s-a înălțat la cer, după ce prin Duhul Sfânt a dat poruncile sale apostolilor pe care i-a ales" (Fap 1,1-2), făcea să fie cheie de interpretare pentru a înțelege mult mai bine Sfintele Scripturi, dar având obligația de a le respecta pe de-a întregul conținutul și înțelesul.

Introducerea Bisericii primare creștine în ambientul iudeo-grecesc, în "adunările Bisericii" (1Cor 11,18), în lectura textelor sacre, care la început avea loc în sinagogi, a dat voie să se aprofundeze și să fie înțelese mai bine Sfintele Scripturi. Plecând de la interpretarea care se dădea de obicei în iudaismul palestinian sau elenist, se poate vedea foarte bine lectura creștină dată de către creștini nenumăratelor texte scripturistice (ne putem gândi aici la tema Servitorului care suferă din Is 42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12). Analizând mai bine situația de fond creată, este clar că scopul lecturii, în perspectivă creștină, nu era acela de a contrazice lectura iudaică, ci acela de a depăși limitele și de a demonstra că în aceste texte se găsește cu adevărat împlinirea profetică a ceea ce se spune despre Isus din Nazaret. Atunci este natural ca anunțul Evangheliei, care este o proclamare a morții și a învierii lui Isus Cristos, să fie făcut plecând de la Sfintele Scripturi (cf. Fap 13,14-42).

4. 1) Evangheliile apocrife

Textele cele mai importante pentru a cunoaște persoana și personalitatea lui Isus Cristos sunt Evangheliile. Între acestea trebuie să distingem Evangheliile apocrife și cele canonice.

Evangheliile apocrife, adică "secrete", sunt atribuite câtorva Apostoli, dar care nu au fost niciodată primite de către Biserică drept canonice, adică nu au fost recunoscute ca fiind inspirate de Dumnezeu. Sunt opere care au apărut ca produs literar între anii 100-150 d. C. și ajung până prin secolele V-VI d. C. De aici se poate vedea că sunt toate ulterioare Evangheliilor canonice. Câteva nume ale acestor Evanghelii sunt: Evanghelia către Evrei, Evanghelia către Egipteni, Evanghelia lui Petru, care sunt scrise către anii 100-150 d. C. și din care se găsesc astăzi doar fragmente: aceste Evanghelii sunt de origine iudeo-creștină și este foarte probabil ca ele să cuprindă câte ceva din tradiție sau chiar câte un cuvânt autentic al lui Isus Cristos, care nu se găsește în Evangheliile canonice; câteva dintre ele aveau tendințe gnostice encratice (adică erau contrarii căsătoriei și interziceau să se mănânce carne).

Mai târziu găsim Protoevanghelia lui Iacob (către 150-200 d. C.) și alte evanghelii despre copilăria lui Isus Cristos, care au fost scrise pentru a satisface curiozitatea credincioșilor asupra punctelor pe care Evangheliile canonice doar le-au amintit: de aceea se lungesc, în formă de roman, și amintesc nașterea și tinerețea Sfintei Fecioare Maria; nașterea și copilăria lui Isus Cristos, cu intenții de apologie, (de exemplu, se apără virginitatea Sfintei Fecioare), sau de a edifica. De multe ori se prezintă figura lui Isus ca cea a unui mag, care face păsări din pământ în zi de sâmbătă și ca răspuns la criticile aduse el le dă viață și le face să zboare; sau este văzut ca un băiețel rău care face să moară prietenii de joacă care-și bat joc de el.

Mai sunt și evangheliile gnostice, din care cea mai vestită este aceea intitulată Evanghelia lui Toma, (care mai este intitulată Cuvintele secrete ale lui Isus către Toma), scrisă către anul 200-250 d. C., care redă 114 "loghia", adică cuvinte ale lui Isus Cristos: câteva dintre aceste cuvinte sunt identice sau foarte asemănătoare cu cele din Evangheliile canonice și câteva sunt foarte frumoase, cum ar fi loghion 82, cunoscut și de Origene: "Acela care este aproape de mine este aproape de foc și cel care este departe de mine este departe de Împărăția cerului"; dar în cea mai mare parte sunt manipulate în sensul gnostic sau sunt formulate cu înțelesuri gnostice. Evanghelia lui Toma are în realitate scopul de a pune sub autoritatea lui Isus Cristos doctrinele gnostice, un sistem de gândire cu un ridicat procent de anticreștinism și dintotdeauna combătut de Biserică.

În concluzie, din Evangheliile apocrife nu se poate scoate aproape nimic în ceea ce privește istoricitatea persoanei lui Isus Cristos, pentru că în cea mai mare parte ele conțin legende inventate, fie din motive de apologetică, fie din motive de edificare și unele din ele sunt redactate pentru a justifica doctrine eretice: docetismul, gnosticismul, sau ebionismul encratic.

4. 2) Evangheliile canonice

Pentru a cunoaște cine este Isus Cristos nu ne rămâne decât să căutăm în Evangheliile canonice. Cele care au ajuns la noi sub titulatura de canonice sunt 4: Evanghelia lui Matei, Evanghelia lui Marcu, Evanghelia lui Luca și Evanghelia lui Ioan. Primele 3 le numim "sinoptice", deoarece fiind în bună măsură concordante, dacă le dispunem pe trei coloane paralele, se pot citi împreună, formând o "sinozi" (din grecescul synopsis, vedere întreagă).

Vorbind de Evanghelii, este necesar să clarificăm termenul. El provine din grecescul euanghelion (latină: evanghlium) și înseamnă "Vestea cea Bună" sau "Mesajul cel Bucuros" al mântuirii anunțat de Isus Cristos, predicând venirea Împărăției lui Dumnezeu și care se actualizează în persoana sa. Acest mesaj al mântuirii are drept conținut esențial persoana lui Isus Cristos, învățătura sa, moartea și învierea sa. De aceea termenul de "evanghelie" și "evanghelizare" în predicarea apostolică înseamnă, în primul rând, predicarea lui Isus Cristos și mântuirea adusă de el și, pe de altă parte, propovăduirea lui Isus ca Cristos și a mesajului său. Această predicare se înțelege, în Noul Testament, mereu ca o transmisie orală, făcută în viu grai și nu în scris. Acela care anunță oral mesajul lui Isus Cristos este chemat "evanghelist".

La începutul secolului al II-lea (din anul 100 d. C.) s-a început a se folosi termenul "evanghelie" pentru a indica scrierea care conține mesajul lui Isus Cristos și termenul "evanghelist" pentru a desemna autorul care a scris aceste pagini. Așa, Sfântul Iustin, către anul 150 d. C., amintește că în adunările creștine se citeau "(...) amintirile apostolilor care se chemau Evanghelii" [80].

Evangheliile canonice sunt patru mici cărți, care, într-o oarecare măsură, se aseamănă și în altă măsură se deosebesc, dar care formează o unică Evanghelie, aceea pe care un Părinte al Bisericii din secolul al II-lea, Sfântul Irineu, episcop de Lion, în cartea sa Împotriva ereziilor, scrisă în anul 180 d. C. o numește "Evanghelia quadriformă", adică o unică Evanghelie sub 4 forme.

Acum, noi putem pune o întrebare: care a fost scopul autorilor evangheliilor pentru a le redacta? Evangheliștii sunt credincioși în Isus din Nazaret care scriu despre el, povestind ceea ce el a făcut și făcând actuale învățăturile sale, pentru a transmite și consolida credința discipolilor lui Isus Cristos. Sfântul Ioan scrie dealtfel în încheierea Evangheliei sale: "Și Isus a făcut, de față cu ucenicii săi și alte minuni, multe care nu   s-au scris în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și crezând, să aveți viață, întru numele lui" (In 20,30-31).

Evangheliile aparțin unui gen literar particular: ele sunt lucrări de cateheză, cu finalitatea de a evangheliza. Aparțin așadar genului catehetic și nu genului istoric. Ele nu sunt povestiri ale vieții lui Isus Cristos: interesul cronologic este absent și dacă analizăm bine, ținându-ne de datele Evangheliilor, nu se poate stabili cu precizie nici durata vieții publice a lui Isus Cristos, nici nu se știe cu precizie în care an Isus Cristos s-a născut sau a murit.

Vorbind despre Evanghelii ca unic izvor pentru a cunoaște cine a fost Isus din Nazaret, am văzut că în legătură cu ele, în ceea ce privește genul literar, care este catehetic și nu istoric, și datorită distanței care le separă de faptele pe care le povestesc, se pune problema dacă ele au valoare istorică. Cu alte cuvinte: Evangheliile care se folosesc astăzi sunt rezultatul unui proces lung, care a durat circa 3-4 decenii, în timpul căruia materialul care formează Evangheliile a fost folosit de Biserica primară pentru cateheză, pentru cult și pentru polemică. Pe de altă parte, autorii Evangheliilor nu s-au mulțumit numai să readucă tradițiile anterioare, dar de la diverși autori au reluat și au scris, după propriile perspective teologice și ținând cont de necesitățile creștinilor pentru care scriau.

Și atunci ne punem întrebarea: putem noi să fim siguri că mai întâi Apostolii și Biserica primară, apoi aceia care au pus în scris primele tradiții și în cele din urmă cei patru evangheliști, care au redactat Evangheliile pe care noi le avem, interpretează figura și mesajul lui Isus Cristos și nu le-au deformat sau alterat? Cu alte cuvinte: putem să fim siguri că trecând prin acest lung șir de "martori" ajungem să cunoaștem pe Isus din Nazaret?

Problema este esențială, pentru că, spre deosebire de toate sistemele gnostice, trecute și prezente, creștinismul se bazează nu pe o doctrină, o "cunoaștere", cât de elevată ar fi ea, ci se bazează pe evenimentul istoric al lui Isus din Nazaret, pe persoana sa, adică pe ceea ce el istoric a făcut, a fost, pe cuvintele pe care el le-a spus și pe acțiunile pe care el le-a făcut, pe viața sa, pe moartea și învierea sa. Doar dacă este în continuă trăire cu Isus din Nazaret creștinismul poate fi solid și nu se reduce la un fapt mistic sau mitologic și legendar, fără o reală consistență.

Este mereu stimulativ să ne întrebăm cine era acel Isus din Nazaret care apare ca figură istorică la începutul erei noastre creștine. A lucrat în public doar pentru 2 sau 3 ani, a parcurs mica regiune a Galileii, proclamând mesajul său, adică Evanghelia, a vindecat pe bolnavi și a spus că el este Fiul Omului. Predica sa a fost ca o scânteie care aprinde focul și are o putere imensă, mai ales după moartea sa, pentru că discipolii săi au anunțat imediat că acel Crucifix este ca acela pe care Dumnezeu l-a trimis să mântuiască omenirea. Din acel moment primește titlul de "Isus Cristos"; acest nume a fost la originea profesiunii de credință: Isus din Nazaret este "Unsul", Cristosul, Mesia. Despre acest Cristos avem cea mai veche formulă de credință: "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi și i-a apărut lui Chefa și apoi celor doisprezece" (1Cor 15, 3-5). Acest anunț este evanghelia, este anunțul mântuirii pentru tot omul.

Se vede foarte clar că Evangheliile ni-l prezintă pe Isus în carne și oase, pentru că Isus Cristos are un timp, o origine și este centrul credinței noastre.

4. 3) Qumran

Chiar din primele momente ale descoperirilor din anul 1947 de la Qumran s-a început o riguroasă cercetare asupra acestor manuscrise care suscitau un viu interes, atât pentru studioșii evrei, cât și pentru cei creștini.

Se poate pune întrebarea: care este scopul studiului acestor descoperiri în contextul capitolului nostru? Au vreo importanță pentru noi creștinii și pentru descoperirea lui Isus din Nazaret aceste descoperi?

Vom încerca să dăm un răspuns cât mai adecvat în câteva rânduri.

Comunitatea care trăia la Qumran era formată din așa-zisa sectă a esenilor. Esenii care trăiau la Qumran erau numai o mică parte din marea mișcare esenă din Palestina, care număra circa 4.000, iar la Qumran trăiau circa 150-200 de persoane.

Gândirea și conduita de viață a grupului de la Qumran conduc la un sistem unic: o suită de concepții fundamentale care cer să fie actualizate într-un concept cu un particular stil de viață. Cu toate că teologia și viața practică a comunității se bazează în cea mai mare parte pe date biblice - și de aici avem multe elemente în comun cu alte sisteme, fie iudaice, fie creștine din acea perioadă -, se găsesc destule lucruri distincte care ne permit să definim acești eseni ca pe un grup care derivă din cele mai importante aspecte ale curentelor ideologice iudaice. Un factor interesant și global în gândirea comunității constă în faptul că el unește împreună o intensă cunoaștere, că ultimele zile sunt deja aproape și o convingere, tot atât de profundă, că acea conduită de viață trebuie să se uniformizeze cu cele mai rigide obligații legale. Poate să pară o simplificare excesivă, dar putem spune așa: iudaismul rabinic mărturisit de Mishna și Talmud arată un mare interes asupra unei conduite de viață inspirate din alianță și din legi; pe de altă parte, creștinismul originar, cel puțin în formele sale pauline, a respins această concepție și a pus în locul ei un puternic accent escatologic. Aceste două tendințe sunt în schimb prezente în comunitatea de la Qumran.

Nu este ușor să se prezinte o viziune sistematică a unei teologii a acestei comunități, dar principiile sale fundamentale sunt următoarele:

-         Predeterminismul: Dumnezeu etern și atotcreator a creat toate lucrurile, dar înainte de toate a stabilit fiecăruia exact ceea ce se va întâmpla cu și în creația sa. El nu numai că a predeterminat totul și apoi a creat universul în conformitate cu proiectul său, dar a ales să comunice cu creaturile sale și să împrăștie în creația sa semnele care pot să intuiască structura cosmosului și procesul istoriei. Și profeții aveau o expresie asemănătoare: "(...) înainte ca el să creeze" (Isaia), însă esenii au mers mult mai departe de această expresie profetică asupra cunoașterii divine, spunând că Dumnezeu a predispus tot ceea ce se va întâmpla înainte să fi fost o creație în care evenimentele preordinate să se fi realizat.

-         Doctrina celor două căi: în planul predestinat de Dumnezeu se găsesc două căi, aceea a luminii și aceea a întunericului, aceea a binelui și aceea a răului. Tot universul este implicat în acest dualism, care totuși este sub controlul autoritar al lui Dumnezeu. Nu există cale de mijloc. Îngerii, oamenii aparțin uneia sau alteia din aceste două prospective și sunt mereu angajați într-o luptă constantă între ei, un conflict care se va termina numai când Dumnezeu va face judecata universală și va dărui victoria fiilor luminii. Războiul cosmic dintre aceste două forțe se reflectă și în viața individului. Orice persoană are o anumită cantitate de lumină și întuneric, sau, pentru a spune cu alte cuvinte, fiecare este păcătos, chiar dacă este un fiu al luminii.

-         Comunitatea noii alianțe: în situația în care se afla omenirea, Dumnezeu a ales să facă o alianță cu poporul său. L-a ales și i-a revelat poruncile sale în momente diferite, dar în mod special pe Sinai. Dumnezeu cu un rest al poporului său a făcut o alianță nouă, care pare să fie aceea din vechime, dar obligă de data aceasta la o mai bună înțelegere a ceea ce se cere și un mai mare stimul la ascultare. Acest rest, care a legat această nouă alianță, se considera noul Israel.

-         Interpretarea Sfintei Scripturi: cunoașterea profundă și obligațiile recerute noii alianțe erau strâns legate cu interpretarea Sfintei Scripturi. Puncte importante ale acestei interpretări erau: ultimele zile, legi particulare, universul.

-         Cultul: pentru că trăiau un timp de răutate care se perpetuă până la sfârșit, membrii alianței se simțeau chemați să ofere lui Dumnezeu un cult și laude și care se concretiza prin a cânta lui Dumnezeu împreună cu îngerii. Membrii comunității ofereau rugăciuni și laude ca sacrificii ale buzelor, (în loc de animale), către Dumnezeul creator.

-         Timpul de pe urmă și Mesia: la sfârșitul istoriei, la care membrii comunității se pregătesc să participe, Dumnezeu va veni în slavă. El va trimite cei doi mari însoțitori pentru viitor: un profet și doi Mesia, unul davidic și altul preoțesc, care împreună cu nenumărații fii ai luminii vor pregăti victoria finală a lui Dumnezeu asupra forțelor răului.

Putem vedea din ceea ce s-a spus până acum că în comunitatea esenilor de la Qumran prioritatea o avea Dumnezeu, dar cu multe accente care sunt luate fie de la iudei, fie de la creștini. Sunt ipoteze care ne spun că ori Ioan Botezătorul, ori Ioan Evanghelistul, sau chiar Isus înainte de viața sa publică ar fi făcut parte din această comunitate, dar toate acestea sunt doar simple speculații.

4. 4) Isus Cristos ca centru al Sfintei Scripturi

 Vorbind de Isus Cristos ca centru al Sfintei Scripturi vedem că istoria revelației lui Dumnezeu are originile sale chiar de la început. Realizarea planului divin, în persoana lui Isus Cristos, s-a răspândit chiar de la început în Biserica primară și Vechiul Testament găsește întreaga sa confirmare în scrierile și profețiile sale. Propunerea autorului din Scrisoare către Evrei este foarte concludentă: "Dumnezeu care ne-a vorbit odinioară în multe feluri prin profeți, acum în aceste zile, ne-a vorbit prin Fiul său" (Ev 1,1-2).

Conciliul Vatican al II-lea spune: "I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea Sa, să Se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această Revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El. Această economie a Revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelație, atât despre Dumnezeu, cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii Revelații" (DV nr. 2). Cuvintele Conciliului exprimă foarte bine importanța evenimentului Întrupării lui Isus Cristos și medierea lui între Dumnezeu și om. Cuvântul întrupat trimis între oameni și care aduce mesajul lui Dumnezeu, duce la împlinire opera de mântuire universală.

La sfârșit, ne rămâne doar credința în Isus Cristos; doar el ne poate indica drumul către înțelesul Sfintei Scripturi.

Note

[75] Cf. G. DE ROSA, Gesù di Nazaret: la vita, il messaggio, il mistero, Elle Di Ci, Torino 1996, 13-14.

[76] Cf. L. PACOMIO,  Gesù, Piemme, Casale Monferrato 1996, 7-9.

[77] G. FLAVIO, Antichități iudaice, XX, 9, I,  2000.

[78] Op. cit., 3, 3, 63 ș.u.

[79] C. TACIT, Annales, XV, 44.

[80] S. IUSTIN, Apologia I, 66 (PG 6,429).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire