pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 9
Inspirația

1. Înțelegerea sensului teologic al inspirației la lumina misterului mântuirii

"După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut și veacurile" (Ev 1,1-2). Acest text ne conduce a înțelege sensul teologic al inspirației la lumina misterului mântuirii, care are ca centru pe Isus Cristos, Cuvântul perfect și definitiv, plinătatea Revelației. După afirmațiile Scrisorii către Evrei, acțiunea creatoare a Fiului și manifestarea sa în lume are aceeași importanță și același înțeles central.

Într-adevăr, apariția Cuvântului unic este precedat, ca mesageri, de multe alte cuvinte - tot mai numeroase și frecvente - până când ele ating culmea în Isus Cristos. Cuvântul Revelației, proclamat de Isus Cristos, continuă să fie anunțat în apostolii săi: "Aceasta a fost vestită la început de Domnul, iar nouă ne-a fost adeverită prin cei ce au auzit-o" (Ev 2,3).

Inspirația trebuie să fie deci considerată în conexiune cu misterul central al Încarnării, în ambientul misterului Cuvântului, și nu poate să fie separat de creație, care în ordinea sa cosmică îl face vizibil pe Dumnezeu.  Toate lucrurile, ca și Cărțile inspirate ale Sfintei Scripturi, au susținerea lor în Isus Cristos. După o constantă doctrină a Sfinților Părinți, Revelația veterotestamentară este revelația lui Isus Cristos: "În ei (profeți) este prezent «Cuvântul» și vorbește de el însuși. Așa, adică, el era vestitorul său însuși" (Ipolit, PG 10,819). Ca și Încarnarea, așa și misterul cuvintelor spuse de Dumnezeu în ocazii diverse și în multe maniere este opera Duhului Sfânt; conceptul de inspiratio păstrează raportul semantic cu conceptul de "Duh". Din acest motiv trebuie să considerăm inspirația Sfintei Scripturi ca o acțiune vie, eficace a Duhului Sfânt.

Suflarea lui Dumnezeu, de care este plin universul, dăruiește omului viața și cheamă pe acei oameni care împlinesc voința salvatoare a lui Dumnezeu, lucrează în profeți, care în calitate de "oameni ai Duhului" sunt "inspirați".

Deoarece acest Duh dăruiește viață și putere (cf. Ev 4,12), cuvântul său inspirat, acțiunea Duhului în economia mântuirii, este numit în mod comun carismă. Inspirația apare în acest context plin de carisme; ea trebuie să se vadă în contextul  vieții lui Israel și a Bisericii.

Inspirația este un mister al Cuvântului și un mister al vieții, sau mai concret, ea este revelația prin intermediul Cuvântului. Toată activitatea lui Dumnezeu ad extraeste manifestarea de sine însuși; de aceea putem distinge trei nivele fundamentale ale acestei Revelații. În primul rând, manifestarea prin intermediul lumii vizibile ca vestigiu sau reflecție a lui Dumnezeu; printr-o viziune simbolică a realității sau prin intermediul unei deduceri sau demonstrări raționale, omul poate cunoaște pe Dumnezeu plecând de la natură (la această interpretare, Sfântul Paul vorbește de o cunoaștere interioară [cf. Rom 1,20]). În al doilea rând, Dumnezeu intervine, în grandiosul teatru al creației, cu miracole, semne și acțiuni speciale, în istoria omenirii; prin intermediul acestora, omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu cu mai multă intensitate. În al treilea rând, Dumnezeu vorbește omului în istorie: această autocomunicare a lui Dumnezeu prin intermediul cuvântului este forma cea mai înaltă a Revelației. În primul stadiu, noi cunoaștem existența câtorva atribute ale lui Dumnezeu; în al doilea, cunoaștem câteva constante din "comerțul" lui Dumnezeu cu omul, (cărările lui Dumnezeu), și în al treilea stadiu, noi avem acces la Persoana sa. Persoana, care se manifestă în cuvânt, aruncă o lumină asupra altor realități - natura și istoria - și arată o clară manifestare a lui Dumnezeu. Revelația lui Dumnezeu prin intermediul cuvântului descoperă sensul lumii vizibile (de exemplu Ps 104); la lumina cuvântului divin omul cunoaște limitele sale, polaritatea sa (cf. Ps 139) și modul său de a fi păcătos (cf. Ps 50); cuvântul revelat de Dumnezeu interpretează sensul istoriei ca istorie a mântuirii.

Misterul inspirației ca "încarnare" constă tocmai în faptul că Dumnezeu ne vorbește prin oameni. Cuvântul său divin este uman, este un cuvânt spus de oameni dintr-o epocă determinată, unei societăți concrete, și nu doar o simplă transmisie prin intermediul oamenilor.

2. Inspirația privită drept cuvânt uman

Omul este imaginea și reflexul lui Dumnezeu chiar și în limbajul său. Creând o lume ordonată, Dumnezeu se revelează pe sine însuși. Creând la rândul său o ordine în lume prin intermediul cuvântului, omul se revelează pe sine însuși. Dumnezeu se încarnează în om, imaginea sa; și încarnează cuvântul său în limbaj, imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu. Limbajul este informare, comunicare; limbajul (Sprache) se desăvârșește pe sine însuși în dialog (Ge-sprach), care este plinătatea sa. Fiind comunicare în comunitate, el oferă posibilitatea omului și-l forțează să se cunoască pe sine însuși. Pentru că omul trebuie să se exprime, să comunice, să strângă, să pună în ordine în experiențele sale și să dispună de ele în reflexia sa; le păstrează în memorie și poate mai ușor să le facă prezente.

Dialogul nu este o simplă sumă de schimburi de informații, ci, în același timp, este intensificarea raporturilor și aprofundarea conținutului într-o întâlnire reciprocă. Limbajul de care Dumnezeu se folosește este în acest sens un dialog cu omul.

Natural că această automanifestare a lui Dumnezeu nu adaugă nici o nouă perfecțiune la natura sa, dar omul este cel care în dialog cu Dumnezeu se înalță și se perfecționează, ascultând și răspunzând. Psalmii sunt răspunsurile omului, inspirate de Dumnezeu, Revelație în formă de dialog: "Să considere fiecare din noi că în discursul profeților ascultăm pe Dumnezeu care vorbește cu noi" (Ioan Crizostom, PG 53,119). Omul se cunoaște pe sine însuși, încât trebuie să răspundă lui Dumnezeu; răspunzând lui Dumnezeu cu cuvinte inspirate, divine, el se cunoaște pe sine însuși în lumina lui Dumnezeu și în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Limbajul este o realitate socială și istorică. Pentru aceste două dimensiuni el transcende indivizii care vorbesc, prin dimensiunea socială, deoarece "discursul" este o actualizare a "limbajului"; noi receptăm limbajul societății noastre cu bogăția sa, varietatea sa, cu tot ceea ce implică și tot ceea ce rezultă din el. Societatea vorbește, pentru a spune așa, prin intermediul individului și individul vorbește ca membru al comunității: în numele său, împotriva sa în favoarea comunității; inspirația are și această dimensiune. Dar și prin dimensiunea sa istorică, limbajul este deasupra individului, pentru că el în contextul istoric - în structurile fixe, în procedeul semantic, etc. - îl precede mereu și-l întrece mereu. Această dimensiune este integrată inspirației într-o unitate superioară. Nu putem reprezenta inspirația scripturistică ca pe o serie de acte individuale situate la marginea societății sau ca intervenții izolate din afară. Cu toate că autorii inspirați stau unul alături de altul, ca indivizii, în mod mai degrabă discontinuu, inspirația prin intermediul lor ia ca mijloc limba concretă, care reprezintă o realitate socială și istorică.

Noi cunoaștem mulți autori inspirați - oameni mișcați de către Duhul Sfânt (2Pt 1,21) -, unii doar din operele lor, alții pe nume, și trebuie să admitem că ei vorbesc un limbaj perfect uman, de multe ori cu un deosebit simț al profunzimii. În același timp recunoaștem în acest limbaj limbajul lui Dumnezeu: "(...) care a vorbit prin intermediul profeților". Cum este posibil ca același limbaj să fie în egală măsură limbajul lui Dumnezeu și al oamenilor? Ne lovim aici de problema teologică a inspirației, în întrebarea centrală, adevărată și proprie, care ne conduce în inima misterului. Dacă vrem să înaintăm în înțelegerea acestui mister, trebuie înainte de toate să ne raportăm la misterul încarnării. Autorii medievali recheamă în permanență această frază: "Multele cuvinte pe care El le-a spus sunt un unic Cuvânt; acest unic Cuvânt este el însuși, care a devenit carne" (Rupert din Deuzt). În același sens s-a exprimat și Pius al XII-lea: "Cum Cuvântul substanțial Dumnezeu s-a asimilat cu totul oamenilor, în afară de păcat, așa și cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbile umane, s-a asimilat cu totul limbajului uman, cu excepția erorii" (Enchb 559; cf. DV 13). Dar cum să concepem această acțiune a Duhului Sfânt, care face din cuvinte umane un cuvânt al lui Dumnezeu? Este evident că nu devine cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce era pur cuvânt uman. Biserica nu poate să rețină drept cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce este în sine cuvânt uman (cf. Conciliul Vatican I, De revelatione, cap. II; DS 1797).

Cum Isus Cristos nu este doar un simplu om, care este apoi asimilat de Logos, așa și Duhul Sfânt nu asimilează nici o compoziție ligvistică umană deja formată și preexistentă pentru a o înălța la cuvântul lui Dumnezeu. Acțiunea divină a inspirației este luată în considerație și pusă în legătură cu originea sau geneza acestui limbaj, din acea compoziție ligvistică.

3. Autorii inspirați

Inspirația este un proces viu, divers și capabil de a se adapta; acest lucru este demonstrat privind cu atenție autorii Vechiului și Noului Testament. În Vechiul Testament trebuie să distingem în mod deosebit profeții și maeștrii înțelepciunii. Profetul primește de la Dumnezeu un impuls și din partea sa contribuie la tot ceea ce privește lucrul artizanal al compoziției; impulsul divin poate fi ca un foc irezistibil, ca un papirus mestecat, care după aceea devine cuvânt profetic (cf. Ez 3,1-5), ca un răcnet de leu, care răsună în cuvintele profetului (cf. Am 3,8), ca o viziune internă a sufletului (cf. Ier 1). Cu impulsul divin are loc începutul activității literare și care se conclude în lucrul împlinit. Întregul proces - de la primele însemnări până la deplina realizare - se dezvoltă, în mod particular, în sfera de influență a Duhului Sfânt. Maestrul de înțelepciune apelează la experiența și reflecțiile proprii, el nu apelează la revelații divine, nu experimentează în sine nici un impuls superior; chiar dacă nu experimentează nici un impuls divin, procesul literar al creației sale depinde de acțiunea Duhului Sfânt. Istoriograful biblic poate să producă literatura sa în două moduri:

  • poate să fi fost martor ocular al faptelor povestite, sau să fi consultat o arhivă de curte, adică arhiva de la curtea domnească;

  • dar poate să fi avut și iluminări care au descoperit sensul evenimentelor.

În amândouă cazurile structurarea literară a operei s-a făcut sub inspirația Duhului Sfânt. Totul  este cuvântul lui Dumnezeu și nu este posibil să forțăm prea mult distincția între verba Dei și ipsissima verba Dei.

Cu Noul Testament se deschide o nouă dimensiune: în tot ceea ce apostolii anunțau și scriau răsunau cuvintele lui Isus Cristos. Această rezonanță a lui Isus Cristos Cuvânt, sau, mult mai exact, cuvintele sale nu veneau și nu erau efectul unei memorii privilegiate a autorilor sacri, ci era acțiunea Duhului lui Isus Cristos, care era trimis de către Tatăl și Fiul (cf. In 14,26; 16,13); în căutarea de ipssisima verba Christi nu putem să facem ipoteze hazardate: chiar și acelea care nu sunt cuvintele lui Isus Cristos, sunt de fapt prelungirea și explicarea cuvintelor sale.

La menționata distincție dintre autorii inspirați mai poate fi asociată o altă distincție, articulată după modurile creației literare, doar că este vorba despre un lucru intelectual sau o expunere despre o experiență, sau articularea unei instituții puternice și dominatoare, sau se vorbește de a da formă unei tradiții, chiar dacă tot acest ansamblu constituie o pură repetare sau lucrul artificial se situează pe primul plan. Se pot aduce exemple biblice pentru toate aceste moduri și se poate demonstra astfel adevărul despre formele de comunicare ale inspirației lui Dumnezeu, în diferite timpuri și în nenumărate moduri.

Din punct de vedere sociologic, se poate face următoarea subdiviziune: unii dintre autorii inspirați sunt portavoce a grupului lor social, alții se prezintă ca însoțitori și îndrumători (cf. Is), alții ca spirite combative (cf. Ier), alții parcurg timpul lor, alții lucrează izolați ca outsiders (cf. Ecleziastul): toți aceștia sunt totuși deschiși Duhului Sfânt.

Dacă am vrea să reprezentăm schematic acest adevăr, va trebui să recurgem la un element cognitiv, la un element volitiv și la factorul timp; poate însă este mai util, înainte de-a pune rațiunile schematice și a le expune multiplicat, să recunoaștem plini de stupoare că Duhul Domnului suflă unde vrea.

Pentru a înțelege misterul limbajului uman care în același timp este și cuvântul lui Dumnezeu, teologii au făcut recurs la diverse simboluri, la diverse concepte și "modele".

Imaginea "instrumentului" este aceea cu cel mai mare succes, pentru că instrumentul este o experiență fundamentală a lui homo faber și homo ludens.

Părinții din antichitate preferau imaginea instrumentului muzical, în care se exprimă înainte de toate unitatea dintre el și artist și intima interdependență între melodie și timbrul sunetului. Sfântul Augustin vorbește de membrele corpului - gură, mână - și în același context face aluzie la ideea de corp mistic (cf. PL 34,1070); scolasticii iau ca imagine instrumentul și îl elaborează cu sistemul metafizic, clasificându-l după categoria cauzalității instrumentale. Sfântul Toma de Aquino fixează limitele acestei imagini și vorbește de un quasi-instrument.

Din lumea scriitorilor de la cancelariile domnești și de la activitatea literară provine imaginea de dictat, care nu vine aplicată la inspirație în sensul modern al expresiei - "a scrie după dictare" -, ci în sensul colaborării armonice cu secretarul, a lucrului comun de compoziție lingvistică și deci a alegerii adecvate a cuvintelor.

Din lumea politică și diplomatică provine imaginea mesagerului: hagiograful este trimisul, care înmânează mesajul, de care nu este dezinteresat, ci de care este responsabil.

Alături de aceste trei imagini tradiționale,  putem pune o altă imagine luată din lumea literară, care, pentru intima sa afinitate cu procedeul inspirației, poate să ne lumineze un pic misterul limbajului uman și divin. Un romancier sau un dramaturg mediocru pune pe buzele personajelor sale propriile cuvinte; un mare romancier sau dramaturg dă în schimb creativitate formei personajelor sale, și, în același timp, pentru a spune așa, sunt servitori dezinteresați. Autorul nu le poate manipula după bunul său plac, ele (personajele) îl fac să vorbească după propriile caracteristici, așa că cititorul poate să spună că acele cuvinte provin fie de la personajul care este autor, fie și de la autorul în sine. Dacă se insistă exagerat în această asemănare, ea își pierde valoarea, deoarece se face din instrumentul uman un instrument pur mecanic, pasiv, sau se reduce mesagerul la a reproduce mecanic și scriitorul la un simplu secretar. Rezumând, putem spune: Dumnezeu este autorul principal, omul este autorul subordonat al cărților inspirate.

4. Cărțile inspirate

Până acum am luat în considerație procesul și caracteristicile inspirației autorilor inspirați (cf. 2Pt 1,21), dar după Sfânta Scriptură și cărțile lor sunt inspirate (cf. 2Tim 3,16) sau, mai exact, autorii sunt inspirați în perspectiva Cuvântului, comunicarea conținuturilor este în funcțiunea lucrului care ca obiect ceea ce este durabil. Sfinții Părinți au numit acest lucru "Scriptură inspirată".

Noi ne-am oprit un pic mai mult asupra autorilor, pentru a clarifica bine faptul că inspirația nu se răsfrânge ca o completare atunci când lucrul este deja sfârșit. Acum ne întoarcem către realitatea inspirată care continuă să trăiască în Biserică: "Toate acestea li se întâmplau acelora ca semne cu tâlc în viitor și au fost scrise ca să luăm învățătură noi, pe care ne-a ajuns sfârșitul veacurilor" (1Cor 10,11).

Noi spunem că Dumnezeu ne vorbește, că la noi ajunge cuvântul său viu; enciclica Divino afflante Spiritu ne explică că Dumnezeu a asumat limbajul uman "exceptând eroarea". Așadar nu pare nelegitimă studierea cuvântului lui Dumnezeu căutând în el anumite aspecte ale limbajului uman. K. Bûhler distinge trei funcțiuni ale limbajului: manifestarea, acțiunea influențată și de impresie, (prin intermediul apelului, comunicarea, etc.), și relația faptelor (numirea, orientarea, informarea). Aceste trei funcțiuni în limbajul cotidian formează un tot organic. Analogic putem distinge diverse funcțiuni chiar și în cuvântul lui Dumnezeu: o funcțiune de manifestare, prin care Dumnezeu raportează persoana sa la inteligența umană; funcția imprimată, prin care Dumnezeu este operant în aceia care primesc cuvântul său; și funcția informativă, prin care noi cunoaștem faptele și adevărurile mântuirii. Se tratează trei aspecte ale aceleiași realități și nu sectoare distincte ale cuvintelor vorbite.

Cine ar voi să închidă conceptul teologic de inspirație în propoziții clar formulate nu ar face altceva decât să o limiteze. În acest caz, o mare parte din Sfânta Scriptură, care este doar repetiție, ar fi superfluă, mai mult, toată Sfânta Scriptură ar fi superfluă, pentru că adevărurile conținute în ea se pot găsi mult mai clar expuse în oricare Catehism. Dumnezeu ne învață cuvântul său nu într-un mod separat, cum face un maestru, ci cu iubire imensă,  așa cum un tată își iubește fiul (cf. Dt 8,5). Limbajul uman ascunde în sine însuși o putere care poate să condiționeze interlocutorul, mișcându-l și impresionându-l; dar nu în mod inevitabil, pentru că interlocutorul poate să se opună. Nu putem nega cuvântului divin această dimensiune eficace, dar trebuie să o încadrăm în planul salvator al lui Dumnezeu, în care doar cuvântul lui Dumnezeu este eficace. Distingem, din această cauză, această dimensiune eficace de aceea sacramentală și nu o echivalăm nici măcar cu acea mișcare interioară care se realizează prin intermediul lecturii Sfintei Scripturi făcută în credință.

O asemenea explicație nu ar aduce dreptate Sfintei Scripturi: "(...) cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Isus Cristos (...) (și) este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepciunea care duce la dreptate" (2Tim 3,15 ș. u.). "Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător, mai ascuțit decât orice sabie" (Ev 4,12); nici măcar o asemenea explicație nu este corespunzătoare cu doctrina și cu practica Sfinților Părinți. Eficacitatea Sfintei Scripturi stă în cuvântul însuși și acceptarea sa vine din ambientul credinței.

Limbajul se poate actualiza în trei nivele existențiale: limbajul comun (sau ordinar), limbajul tehnic și limbajul literar. Limbajul comun este acela al comunicării personale. Limbajul tehnic pleacă de la cel comun printr-un procedeu de eliminare: el încearcă să ajungă la maxima precizie de concepte și afirmații și se eliberează de elementul subiectiv-personal și individual-concret, pentru a obține o validitate absolută. Limbajul literar caută să dea forță limbajului comun, o bogată expresie, densitate și forță. El prezintă o pluralitate de valori și folosește simboluri globale cu nenumărate înțelesuri. Limbajul literar, deci, este mult mai bogat și mult mai imprecis decât cel tehnic. La care dintre aceste trei nivele se poate așeza cuvântul lui Dumnezeu? Multifarie multisque modis. Cu toate că și în Sfânta Scriptură se găsesc elemente ale limbajului comun și întregi secțiuni ale limbajului tehnic (ceremonii, legi, etc.), cu toate acestea, cuvântul scripturistic este esențial limbaj literar.

Această concluzie nu trebuie să ne uimească, ci trebuie să se țină cont că el (limbajul) este mult mai adaptat să exprime bogăția vieții lui Dumnezeu și minunatele sale planuri. Plinătatea misterului poate fi exprimată mult mai bine prin simboluri concentrate care se pot transfera din transcendental în lucrurile reale. A fost o greșeală să se înțeleagă limbajul biblic ca un limbaj tehnic (ca cel al astronomiei, al fizicii, etc.). Acest caracter literar al limbajului biblic ajută să înțelegem două lucruri importante, care sunt între ele complementare:

  • În primul rând devine comprehensibilă inepuizabila bogăție a Sfintei Scripturi. Autorii medievali ne vorbeau într-un limbaj exuberant; ei numeau Sfânta Scriptură comoară, masă, ocean, fluviu, abis, etc.; cu aceleași expresii ne vorbesc și mișcările biblice actuale.

  • În al doilea rând, devine așa de comprehensibil deoarece această bogăție, care trebuie să fie revelată, nu poate să fie niciodată terminată. Această bogăție trebuie să fie înțeleasă în armonie cu Sfânta Scriptură și cu instituțiile pe care ea le prezintă și căreia i-a fost promis Duhul Sfânt (aici este vorba despre Biserică). Această înțelegere, formulare și îngrijire, vie și garantată de Duhul Sfânt, bogată în cuvântul divin, ne este transmisă prin Tradiție; garanția supremă a credibilității este tocmai Magisteriul competent al Bisericii.

5. Diferențe între limbajul vorbit și limbajul scris

Putem distinge diferențe între limbajul vorbit și limbajul scris. Vorbirea este forma ordinară  de actualizare a existenței; scrisul în schimb este o activitate derivată, dar care, în civilizația noastră, este indispensabil pentru conservarea producțiilor spirituale. O compoziție poate fi orală sau scrisă. Nici una dintre cele două forme nu poate fi exclusă din sfera inspirației. Nu este admisibil, de exemplu, ca un Psalm înainte de scrierea sa să nu fi fost cuvântul lui Dumnezeu; pe de altă parte, înainte de a fi scris, dezvoltându-se ca urmare a unui nou ambient, poate să fi fost într-un alt stadiu al compoziției, adică în formă orală. Scrierea este forma aleasă de Dumnezeu:

a)      pentru compoziția din multe opere inspirate;

b)      pentru conservarea lor în Biserică (cf. 2Cor 10,11).

Trebuie să ținem seama că scrierea este o pură notare, o partitură care trebuie să fie interpretată, un cuvânt care retrăiește doar în contextul în care a fost creat. Cine citește cum trebuie un text literar îi poate da o nouă viață, pentru că îl face să existe din nou; și cine dă viață în Duhul Sfânt cuvântului inspirat primește viața Duhului divin. Trebuie să amintim încă un aspect din acest raport: afirmațiile profetice există deja drept cuvânt al lui Dumnezeu înainte de scrierea lor; o bună parte din Noul Testament avea un anumit suport deja ca tradiție orală în Biserica primară, drept cuvânt al lui Isus Cristos. Cu fixarea în scris, cuvântul oral nu încetează să mai existe, dar continuă să trăiască în textul scris.

6. Operele literare

Limbajul biblic se structurează în mod normal în opere literare, dar nu ca o indeterminată culegere de cuvinte. Opera literară, vizibilă și sensibilă, este un tot articulat. Ca o operă unitară, ea poate să aparțină unui tip (gen literar) și reia motive tradiționale, literare; ea unește inspirația artistică cu abilitatea școlilor literare, folosește diferite mijloace stilistice; este opera unui autor, ne arată particularitatea sa, dar prin caracterul social și istoric al limbajului folosit, ea îl depășește. Chiar dacă subzistă ca o operă prin sine însăși încheiată, rămâne deschisă și capabilă de a fi asumată într-una nouă, ca cea mai înaltă formă a gândirii.

Activitatea spirituală a cititorului de fiecare dată recreează activ opera, dându-i un nou caracter, cu toate că opera continuă să fie identică ei înseși; cu toate că este inclusă și introdusă în viața unui popor sau a unei generații, ea poate să continue a fi valabilă și pentru alte popoare și alte generații. Inspirația nu exclude, nici nu taie aceste caracteristici operei literare, ci dimpotrivă; ele (caracteristicile) sunt asumate de ea (inspirație) și ridicate la un nou nivel al existenței, de semnificație și de eficiență.

Din caracterul literar al operei se deduce că părțile sunt în dependență existențială cu totul și nu contrar. Nu este exact, de aceea, a concepe Sfânta Scriptură ca o colecție indistinctă și descompusă în fraze singure înțelese pe contul lor propriu. Orice cuvânt și orice frază trebuie să fie văzute în dependența lor de întreaga Carte, de autor sau de o epocă întreagă. În conformitate cu această superioară unitate a Sfintei Scripturi, orice Carte trebuie să fie înțeleasă în legătura sa cu toate celelalte și ca parte dintr-un proces temporal, dintr-o controversă (cf. Iob); tot Vechiul Testament este orientat către Noul Testament ca și desăvârșirea sa.

7. Efecte sau urmări ale acțiunii inspirației Duhului Sfânt

Din acțiunea inspiratoare a Duhului Sfânt derivă câteva urmări (unii autori le numesc efecte). Primul efect al inspirației este că limbajul inspirat devine cuvântul lui Dumnezeu; practic, în Sfânta Scriptură, "cuvântul inspirat" și "cuvântul lui Dumnezeu" coincid. Prima formulă se referă mult mai exact la acțiunea Duhului Sfânt, a doua în schimb se îndreaptă către Logos.

Ca și cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură are o proprie putere salvatoare, care exercită eficiența sa în proclamarea liturgiei, în predicarea scripturistică, în citirea Sfintei Scripturi care se face în credință. În Sfânta Scriptură locuiește puterea: "(...) învățătura spre mântuire, prin credința în Isus Cristos" (2Tim 3,15).

Ca și cuvânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură conține doctrina mântuirii într-un mod cu totul propriu: ea se dezvoltă, se formează și se clarifică în definițiile dogmatice, prin opera magisteriului eclezial, în reflecțiile teologilor și în instituția religioasă. Aceasta comportă, natural, o certă transpunere a limbajului și ne pune în continuu în fața problemei în limitele în care ea este admisibilă: până la ce punct limbajul teologilor poate să ne îndepărteze de limbajul scripturistic? Este mai bună instruirea religioasă biblică sau cea dogmatică? Cu toate că admitem necesitatea acestei transpuneri de limbaj, vedem pericolele și limitele și am vrea ca să se țină un contact viu cu acest cuvânt inspirat.

Dacă educăm un copil cu acest limbaj, îl introducem cu totul spontan într-o lume genuină de expresii religioase și de convorbiri cu Dumnezeu; chiar dacă este foarte important, în acest domeniu, a păstra o mare flexibilitate, nu este recomandabil ca în educarea creștină să se facă o dihotomie, să se producă o îndepărtare de cuvântul inspirat.

Ca și cuvântul inspirat, Sfânta Scriptură nu poate afirma nimic ca fals. Dacă se admite contrariul, ar însemna că Dumnezeu s-ar face garantul, cu persoana sa, erorii.

Cu această formulare negativă numim "infailibilitate" această proprietate a Sfintei Scripturi. Aceasta este comuna și constanta doctrină a tradiției. Aspectul negativ trebuie să fie văzut însă împreună cu corelativul său, latura pozitivă, adică adevărul. Adevărul este expunerea, descoperirea și iluminarea care ne face să vedem. Chiar și pentru cuvântul inspirat este valabil proverbul: "În lumina ta vom vedea lumina".

8. Declarațiile Magisteriului bisericesc

Pentru notificările și declarațiile Magisteriului eclezial se pot consulta: DS Index systematicus: A 7ba. Pentru istoria canonului se poate vedea în mod deosebit importanța conciliului din Florența (1442), cu referire la decretul doctrinal pro Iacobitis (DS 706). În acest document se spune că "(...) un singur Dumnezeu este autorul Vechii și Noii Alianțe, adică legile, Profeții și Evanghelia, pentru că sub inspirația unui aceluiași Duh Sfânt au vorbit sfinții de una și de alta dintre Alianțe, Cărți pe care (Biserica) la primește și le venerează".

Această doctrină este reluată la Conciliul din Trento (1546) în decretul De canonicis Scriptis (DS 783), unde se face o listă a tuturor Cărțile sacre. Argumentația Conciliului din Trento este adresată aici în mod deosebit rezolvării problemei canonului.

Conciliul Vatican I (1870) explică faptul inspirației în Constituțiunea dogmatică De fide catholica la capitolul 2, "Revelația". "Ele (Cărțile) au fost scrise prin inspirația Duhului Sfânt și-l au ca autor pe Dumnezeu" (DS 1787).

Această doctrină a fost repetată și întărită în Enciclica lui Leon al XIII-lea (1898), Providentissimus Deus (DS 1943, 1950-52), de Benedict al XV-lea (1920), Spiritus Paraclitus (DS 2186), și de Pius al XII-lea Divino afflante Spiritu (1943) (DS 2293; aici se găsește ideea instrumentalizării și genurilor literare), Humani generis (1950) (DS 2315).

Conciliul Vatican al II-lea, în Constituțiunea dogmatică Dei Verbum, la nr. 7 și în capitolul al III-lea "Inspirația divină și interpretarea Sfintei Scripturi" (nr. 11), repetă doctrina tradițională asupra inspirației Duhului Sfânt în acceptarea și în punerea în scris a mesajului mântuirii.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire