pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 8
Constituția dogmatică despre Revelația divină

(Text și comentariu)

Paragraful 1: Introducere

1 - Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: "Vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi , și ca împărtășirea noastră să fie cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele Conciliului Tridentin și ale Conciliului Vatican I, el își propune să prezinte doctrina autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească.

Capitolul I: Revelația

2 - (Natura și obiectul Revelației)

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea Sa, să Se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această Revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El. Această economie a Revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelație, atât despre Dumnezeu, cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii Revelații.

3 - (Pregătirea revelației evanghelice)

Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul Său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre Sine (cf. Rm 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de Sus, S-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii (cf. Gen 3,15) și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele (cf. Rm 2,6-7). La vremea stabilită de El, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după Patriarhi, l-a învățat prin Moise și Profeți să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu și adevărat, Părinte purtător de grijă și Judecător drept, și să-l aștepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea Evangheliei.

4 - (Cristos desăvârșește Revelația)

După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, "(...) în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul Său" (Ev 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul Său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis "Om între oameni", "(...) vorbește cuvintele lui Dumnezeu" (In 3,34) și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii  pe care I-a încredințat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine Îl vede, vede și pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezența și manifestarea Sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea Sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlinește și desăvârșește Revelația și o întărește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică.

Așadar, economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 și Tit 2,13).

5 - (Revelația trebuie primită cu credință)

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (cf. Rm 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind "lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței" și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare și îi ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să  i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă "pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul". Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile Sale.

6 - (Adevărurile revelate)

Prin Revelația divină, Dumnezeu a voit să Se facă cunoscut și să Se împărtășească pe Sine și hotărârile veșnice ale voinței sale referitor la mântuirea oamenilor, "pentru a-i face părtași de bunurile dumnezeiești, care depășesc cu totul capacitatea de înțelegere a minții omenești".

Sfântul Conciliu afirmă că "Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane" (cf. Rm 1,20); iar prin Revelația Sa, "(...) cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană pot fi cunoscute de către toți chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare".

Capitolul II: Transmiterea revelației divine

7- (Apostolii și urmașii lor, vestitori ai Evangheliei)

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea Sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor. De aceea Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea  întreaga Revelației a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o El însuși și a vestit-o cu gura Sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de Apostoli, care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea Lui și din faptele Lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt, cât și de acei Apostoli și oameni apostolici care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii.

Iar pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, Apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le "propria lor misiune de a învăța". Așadar această sfântă Tradiție și Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe acest pământ Îl contemplă pe Dumnezeu de la care primește toate, până când va ajunge să-L vadă față în față, așa cum este (cf. 1In 3,2).

8 - (Sfânta Tradiție)

Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor. De aceea Apostolii, transmițând ceea ce ei înșiși au primit, îi îndeamnă pe credincioși să păstreze tradițiile învățate, fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15), și să lupte pentru credința ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Id 3). Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede.

Această tradiție, care vine de la Apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt: înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19 și 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

Afirmațiile Sfinților Părinți atestă prezența dătătoare de viață a acestei Tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă. Prin aceeași Tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului Său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col  3,16).

9 - (Relațiile reciproce dintre Tradiție și Sfânta Scriptură)

Așadar Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiție transmite integral Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu, încredințat Apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească  prin propăvăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea  cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și Tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație.

10 - (Relația Scripturii și Tradiției cu Biserica întreagă și cu Magisteriul ei)

Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului  lui Dumnezeu încredințat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise se  creează o deosebită unitate între Episcopi și credincioși.

Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințat numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând  numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu.

Este așadar evident că Sfânta Tradiție, Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate, încât nu pot exista  separat, și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea  sufletelor, sub acțiunea aceluiași Duh Sfânt.

Capitolul III: Inspirația divină și interpretarea Sfintei Scripturi

11 - (Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură)

Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinței primite de la Apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tm 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii. Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și S-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca acționând El însuși în ei și prin ei  aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia El și numai aceea.

Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt; trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că  ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre.

De aceea, "(...) toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu,  este  de  folos spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu  să fie desăvârșit pregătit pentru toată fapta  cea   bună" (2Tim 3,16-17).

12 - (Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură)

Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtășească, trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce I-a plăcut  lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.  

Pentru a descoperi intenția hagiografilor, trebuie, printre altele, să se țină seamă și de "genurile literare". Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenționat să-l exprime și l-a exprimat în împrejurări determinate, după condițiile timpului său și ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă. Pentru a înțelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simți, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul și în vremea hagiografului, precum și cele obișnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relațiile dintre oameni.

Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puțină grijă conținutul și unitatea întregii Scripturi, ținând seama de tradiția vie a întregii Biserici și de analogia credinței. Este sarcina exegeților să lucreze după aceste reguli pentru înțelegerea și expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu.

13 - ("Condescendența" lui Dumnezeu)

Așadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila "condescendență" a Înțelepciunii veșnice, "ca să învățăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu și cât de mult Și-a coborât felul de a vorbi, ținând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră". Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești, precum odinioară Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, S-a făcut asemenea oamenilor.

Capitolul IV: Vechiul Testament

14 - (Istoria mântuirii în cărțile Vechiului  Testament )      

În marea sa iubire, Dumnezeu, intenționând și pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, Și-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să-i încredințeze făgăduințele. Într-adevăr, încheind un legământ cu  Abraham (cf. Gen 15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), El S-a revelat, prin cuvinte și fapte, poporului pe care Și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și pentru ca, vorbind Dumnezeu însuși prin gura Profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia lumii prevestită, narată și explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament; de aceea aceste cărți inspirate de Dumnezeu își păstrează  valoarea  perenă: "Dar  toate  cele  ce s-au scris mai înainte, pentru învățătura noastră s-au scris, pentru ca prin răbdarea și mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde" (Rm 15,4).

15 - (Importanța Vechiului Testament pentru creștini)

Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul  universului și al  Împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) și să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărțile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiția neamului omenesc  dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin și lucruri imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină.  În ele este exprimat un viu simț de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărți trebuie primite de creștini cu evlavie.

16 - (Unitatea celor două Testamente)

Așadar Dumnezeu, Inspiratorul și Autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou. Căci, deși Cristos a încheiat noul Legământ în  Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propăvăduirea Evangheliei, își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rm 16,25-26; 2Cor 3,14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.

Capitolul V: Noul Testament

17 - (Valoarea deosebită a Noului Testament)

Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rm 1,16), se înfățișează și își arată în mod iminent forța în Noul Testament. Într-adevăr, când a venit împlinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul  S-a făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de adevăr (cf. In 1,14 ). Cristos a instaurat pe pământ Împărăția lui Dumnezeu, prin cuvintele și faptele Sale, L-a dezvăluit pe Tatăl Său și S-a dezvăluit pe Sine, iar prin moartea, învierea și înălțarea Sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt Și-a desăvârșit lucrarea. Înălțat de la pământ, îi atrage pe toți la Sine (cf. In 12,32), El, care singur are cuvintele vieții veșnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generațiilor anterioare, așa cum a fost revelat acum sfinților Săi Apostoli și Proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceștia să vestească Evanghelia, să trezească în lume credința în Isus, Cristos și Domn, și să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă și dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.

18 - (Originea apostolică a Evangheliilor)

Este cunoscut faptul că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru.

Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce Apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oamenii din apropierea Apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrierile ce constituie temelia credinței, și anume, în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan.

19 - (Caracterul istoric al Evangheliilor)

Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După Înălțarea Domnului, Apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt, aveau parte. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii, alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise, fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus. Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care "au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului", ca noi să cunoaștem "adevărul" (cf. Lc 1,2-4) învățăturilor pe care le-am primit.

20 - (Celelalte scrieri ale Noului Testament)

În afară de cele patru Evanghelii, Canonul Noului Testament cuprinde și scrisorile sfântului Paul, precum și alte scrieri apostolice alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înțelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învățătura Lui autentică, se vestește puterea mântuitoare a dumnezeieștii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii și minunata ei răspândire și se prevestește împlinirea ei în glorie.

Domnul Isus a rămas cu Apostolii Săi, după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20), și le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).

Capitolul VI: Sfânta Scriptură în viața Bisericii

21 - (Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi )

Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în Liturgia sacră, să primească Pâinea Vieții, atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a Trupului lui Cristos, și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și le consideră, unite cu sfânta Tradiție, drept regula supremă a credinței sale, deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și consemnate în scris odată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele Profeților și ale Apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca și religia creștină însăși, trebuie să fie așadar hrănită și călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor Săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie, încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță, iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale . De aceea Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: "Viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător" (Ev 4,12), "care are puterea să zidească și să dea moștenire printre toți cei sfințiți" (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

22 - (Necesitatea unor traduceri adecvate)

Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traduceri latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă, deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferite limbi, de preferință plecând de la textele originare ale Cărților Sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, și cu aprobarea autorității bisericești, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare și cu frații despărțiți, ele vor putea fi folosite de toți creștinii.

23 - (Îndatorirea apostolică a cercetătorilor)

Mireasa Cuvântului Întrupat, Biserica, învățată de Duhul Sfânt, se străduiește să ajungă la o înțelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi, pentru a-și hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea ea încurajează cum se cuvine și studierea Sfinților Părinți, atât orientali cât și occidentali, precum și a liturgiilor sacre. Exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu-și cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea Magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloace adecvate textele sacre, astfel încât un număr tot mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod Poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Conciliu încurajează pe toți fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze, cu toată dăruirea și reînnoindu-și mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute.

24 - (Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie)

Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum și pe sfânta Tradiție ca pe o temelie trainică: în ea se întărește cu putere și întinerește de-a pururi, aprofundând, în lumina credinței, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei. De asemenea și slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza și toată formația creștină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primește din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă și o putere sfântă.

25 - (Se recomandă citirea Sfintei Scripturi)

De aceea este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul "predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru", deoarece trebuie să împărtășească credincioșilor încredințați lor bogățiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească "înalta cunoaștere a lui Isus Cristos". Să se apropie așadar din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode, care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija Păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci "vorbim cu El când ne rugăm și Îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești".

Este îndatorirea superiorilor bisericești, "care dețin învățătura apostolică", să-i educe corespunzător pe credincioșii care le-au fost încredințați, în privința folosirii corecte a Cărților sfinte, mai ales a Noului Testament și, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoțite de explicații necesare și cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranță și cu folos cu Sfânta Scriptură și să se pătrundă de spiritul ei.

Pe lângă aceasta, să se întocmească ediții ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicații corespunzătoare, utilizabile și de către necreștini și adaptate situației lor; atât Păstorii sufletești cât și creștinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înțeleaptă. Astfel, prin citirea și prin studierea Cărților sfinte, "cuvântul lui Dumnezeu să alerge și să fie preamărit" (2Tes 3,1) și comoara Revelației încredințată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporește viața Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viață spirituală dintr-o creștere a venerației față de cuvântul lui Dumnezeu care "rămâne în veac". (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).


* * *

O exegeză a Constituției asupra Revelației divine

Vom încerca să facem o scurtă exegeză asupra documentului "Dei Verbum".

Paragraful 1: Introducere

Vom începe cu ideea care vorbește de cuvântul lui Dumnezeu. Acest concept era foarte important încă din timpul Vechiului Testament.

"Dabar Jahwe", cuvântul lui Dumnezeu, este revelarea voinței lui Dumnezeu. În momentul în care noi spunem "Dabar" înseamnă că Dumnezeu vrea să se reveleze și acesta este un act cu totul gratuit din partea Lui. Trebuie înțeleasă această revelație nu ca un monolog, ci drept cuvânt al lui Dumnezeu care este comunicat oamenilor pentru ca ei să intre în dialog cu Dumnezeu.

Acest dialog însă trebuie să înceapă cu umilință, pentru că, în timp ce cuvântul este unitar, el trebuie exprimat în diferite cuvinte de către oameni. Profetul Ieremia spune aceasta când el începe profeția sa: "Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, dintre preoții de la Anatot, din pământul lui Beniamin, către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (...)" (Ier 1,1-2). Se vede aici că cuvântul lui Dumnezeu este la singular, în timp ce cuvintele profetului sunt la plural. Voința lui Dumnezeu este un mister și noi nu putem s-o înțelegem într-un mod adecvat și astfel trebuie s-o explicăm prin multe cuvinte, apropiindu-ne mereu de acest mister, dar niciodată nu vom reuși să ne apropriem cu totul de el în mod adecvat.

Mai mult, cuvântul "Dabar" are o semnificație mult mai adâncă decât o simplă enunțare de silabe. Cuvântul pentru evrei face real ceea ce el semnifică. Un exemplu este un nume: dacă se pronunță un nume, se face prezentă acea persoană. De aici reiese sacralitatea numelui "Jahwe". Să pronunți un nume înseamnă să ai putere asupra a ceea ce ai pronunțat: așa, Adam a avut misiunea să numească toate animalele care au fost create, pentru că el fiind "ajutorul" lui Jahwe, el trebuia să aibă dominația asupra animalelor. Dacă se povestește un episod din istorie, acesta are ca scop de a face prezent acel moment istoric: astfel, atunci când evreii citesc povestirea exodului din Egipt în timpul Paștelui, ei fac prezent acel eveniment. Ei se simt prezenți la trecerea Mării Roșii împreună cu strămoșii lor.

Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu este eficace: Dumnezeu vorbește și totul este creat; El vorbește și oamenii descoperă ce înseamnă să fie prietenii lui Dumnezeu; El vorbește și profeții comunică judecata.

Acest concept de Cuvânt este influențat de două alte realități. Prima are de a face cu numele de Jahwe: de obicei, când evreii nu voiau să pronunțe numele sacru, ei înlocuiau numele cu cel de "Adonai". Alteori, când traduceau textul sacru în limba aramaică, foloseau termenul "Memra", adică cuvânt pentru Dumnezeu însuși. A doua realitate vine din lumea greacă. Cuvântul "Logos", de origine greacă, era un concept folosit în filosofia greacă și Filone din Alexandria l-a adoptat pentru a vorbi de "hypostasis" prin care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, când autorul Evangheliei lui Ioan vrea să vorbească de Isus ca de noua înțelepciune, el numește pe Isus Logos.

Un alt element din acest prim capitol este că acest Conciliu caută să se lege cu teologia deja existentă în alte Concilii, cum ar fi cele din Trento și Vatican I. Este foarte important să se știe că acest document trebuie văzut ca o dezvoltare a ceea ce l-a precedat și nu ca o schimbare.

Capitolul I: Revelația

Paragraful 2: Natura și obiectul revelației

Acest capitol vorbește despre economia revelației. Este o revelație care creează comuniune și este un miracol, deoarece Dumnezeu invizibil nu comunică cu noi pentru a ne supune, ci pentru a ne adopta ca fiii pe care îi iubește.

Această revelație este făcută în două moduri. Sunt cuvintele profeților, cuvintele înțelepților evrei, ale teologilor, și aceste cuvinte sunt rostite cu inspirația Duhului Sfânt. Sunt și evenimentele care ne demonstrează că aceste cuvinte sunt într-adevăr realitatea pe care ne-o comunică voința lui Dumnezeu. Aceste evenimente încarnează mesajul mântuirii și ele ne pregătesc mai mult pentru a comunica cu Dumnezeu.

După toate aceste moduri, există comunicarea perfectă despre ceea ce este Dumnezeu și ceea ce Dumnezeu vrea de la noi în persoana lui Isus Cristos. El este cuvântul lui Dumnezeu și este și Unicul Eveniment pentru că este Cuvântul întrupat. Mai mult, El este o Persoană. În orice persoană este o unire între cuvânt și eveniment, însă în noi, oamenii, această unire nu este perfectă, pentru că tot ceea ce noi spunem nu este trăit în mod perfect și ceea ce noi trăim nu reușim mereu să comunicăm în cuvinte. În Isus Cristos este o comuniune perfectă între ceea ce spune și ceea ce trăiește, pentru că în el nu este nici păcat sau egoism care să-i confunde cuvintele și faptele. În Isus Cristos revelația este perfectă, pentru că evenimentele, faptele și cuvintele sunt un tot unitar și acest fapt este un mister al lui Dumnezeu.

Acest lucru înseamnă că trebuie să ne reîntoarcem la cuvântul deja comunicat de Dumnezeu în Vechiul Testament și să ne întrebăm dacă comunicarea efectuată de către oameni, care sunt failibili, chiar dacă se află sub conducerea Duhului Sfânt, nu a fost un pic confuză, în ceea ce privește misterul lui Dumnezeu. Isus Cristos este măsura prin care noi trebuie să "măsurăm" orice revelație care a fost și care va fi: El este Cuvântul lui Dumnezeu.

Paragraful 3: Pregătirea revelației evanghelice

Dacă se privește bine Vechiul Testament, se vede că Dumnezeu a dorit mereu salvarea oamenilor. Venirea lui Isus Cristos nu este o schimbare de idee a lui Dumnezeu. El a preanunțat viața pe care o oferă oamenilor în diferite momente ale istoriei, începând chiar de la începutul lumii. Prin intermediul istoriei lui Israel, Dumnezeu a intrat în viața poporului său și a continuat să-l pregătească pentru venirea Fiului său.

Paragraful 4: Cristos desăvârșește Revelația

După pregătirea care s-a făcut prin intermediul Vechiului Testament, Dumnezeu a trimis pe Fiul său. Isus Cristos era un om între oameni, chiar dacă vorbea cuvintele lui Dumnezeu: mesajul său era că Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera din întunericul păcatului și al morții și că ne-a înviat pentru viața veșnică. Vedem acest mesaj în diferite moduri în viața lui Isus Cristos. El învăța prin cuvinte, vindeca pe cei bolnavi și în mod deosebit el își dă viața prin suferințele, patima și moartea sa și apoi Tatăl ceresc îl învie din morți. În cele din urmă, El și Tatăl trimit pe Duhul Sfânt ca Duh de adevăr.

Această revelație este definitivă, după cum documentul zice: "(...) nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (DV 4). Aceasta înseamnă că nu mai este nevoie de o altă revelație, pentru că Isus Cristos este plinătatea a ceea ce Dumnezeu vrea să spună oamenilor, pentru că Isus Cristos este Dumnezeu însuși. După aceea mai există și alte revelații personale, dar care trebuie văzute după modelul revelației lui Isus Cristos.

Paragraful 5: Revelația trebuie primită cu credință

Pentru a răspunde la această revelație trebuie să avem harul Duhului Sfânt. Credința cerută de la Dumnezeu este un dar, chiar dacă trebuie să fie și un răspuns din partea oamenilor. Acest răspuns trebuie să fie liber și plin de bucurie, pentru că a ne abandona în mâinile lui Dumnezeu nu este o sclavie, ci este mai degrabă o totală dăruire de iubire. Apoi inteligența acelora care s-au abandonat lui Dumnezeu trebuie să lucreze pentru a clarifica înțelesul și profunzimea acestei revelații. Este Duhul Sfânt care trebuie să conducă acest lucru și astfel aprofundarea studiului teologiei cere acea ascultare la vocea Duhului Sfânt, cât și ceea ce este cerut pentru o viață de credință.

Paragraful 6: Adevărurile revelate

Dumnezeu revelează persoana și voința sa: această revelație este deja conținută în creație. Cum am auzit vorbindu-se la evrei despre crearea lumii prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, (Dumnezeu vorbește de zece ori în timpul creației pentru a demonstra că lumea este creată, modelată pe lege și trebuie să fie capabilă de a vedea lege în creație), așa și noi credem că într-o teologie naturală se poate vedea și se poate constata o cunoștință despre Dumnezeu și despre voința sa.

Capitolul II: Transmiterea revelației divine

Paragraful 7: Apostolii și urmașii lor, vestitori ai Evangheliei

Dumnezeu a voit ca revelația sa să fie conservată pentru totdeauna și așa El a încredințat-o în primul rând apostolilor, care au predicat-o mai întâi oral și apoi au pus-o în scris. În amândouă aceste procedee cuvântul lui Dumnezeu a fost păstrat cu fidelitate.

Dumnezeu a dat poruncă apostolilor să păstreze o integritate de autoritate, pentru că el le-a poruncit să treacă autoritatea lor către succesori, care trebuiau să păstreze mesajul încredințat în mod integru. Acest mesaj, pe care noi îl numim Tradiție, nu este o altă revelație a voinței lui Dumnezeu. Tradiția și Sfânta Scriptură sunt două expresii ale aceleiași revelații și nu se poate alege una sau alta dintre ele ca fiind superioară. Dacă se aprofundează acest subiect se vede foarte bine că Sfânta Scriptură era la început o parte din tradiția orală a Bisericii. Biserica a dezvoltat această formă a revelației și în interiorul Bisericii apostolii și succesorii lor au hotărât care cărți scrise aparțineau Tradiției. A separa Tradiția de Sfânta Scriptură înseamnă a nega modul în care Sfânta Scriptură a fost scrisă și acceptată de Biserică.

Paragraful 8: Sfânta Tradiție

Continuând gândul de mai sus, Sfânta Scriptură este încredințată Bisericii, care o păstrează și o transmite cu fidelitate. Mai mult, Biserica o interpretează la lumina Duhului Sfânt. Această interpretare se face în conformitate cu medierea acelora care au deschis inimile lor revelației. Această interpretare se face și în studiu, unde inteligența oamenilor este folosită pentru a descoperi sensul Sfintei Scripturi. Această interpretare se află și în predică, unde se traduce în fapte și se clarifică sensul Scripturii. Toate aceste moduri de exprimare asistă Biserica și o fac să crească prin secole și fac ca Sfânta Scriptură să fie înțeleasă. Se poate spune că Sfânta Scriptură și Tradiția se ajută reciproc în acest procedeu. Sfânta Scriptură îmbogățește Tradiția și o conduce, în timp ce Tradiția ajută Biserica să interpreteze și să aplice Sfânta Scriptură.

Se poate spune că mesajul lui Cristos nu este un mesaj static, chiar dacă este un mesaj definitiv. Biserica continuă să simtă mesajul mirelui său până la sfârșitul lumii și continuă să înțeleagă într-un mod mereu mai profund semnificatul acestui mesaj.

Paragraful 9: Relațiile reciproce dintre Tradiție și Sfânta Scriptură

Se poate înțelege acest paragraf ascultând două fraze: "Așadar Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele (...). De aceea, atât Scriptura cât și Tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație" (DV 9). Rațiunea acestui argument este evidentă: sunt mulți aceia care ar vrea să spună că Biserica se bazează doar pe Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu și nu este permis nici unui om să schimbe mesajul său. Acest fapt este asemănător cu problema pe care Sfântul Paul o avea la Corint: gnosticii l-au atacat pe Paul pentru că el a declarat că avea autoritate de a stabili cum trebuie folosite carismele date de Duhul Sfânt. Gnosticii au spus că revelația lor era superioară față de cea a lui Paul, pentru că revelația lor a fost primită direct de la Duhul Sfânt, în timp ce revelația lui Paul era venită prin intermediul unei predicări umane. După acești gnostici, Paul nu avea nimic să le spună lor sau privitor la darurile spirituale practicate de ei. În schimb, Paul trebuia să demonstreze că sursa sa de autoritate era Duhul Sfânt însuși, pentru că el a primit autoritatea ca apostol al Duhului Sfânt și o parte din această autoritate era obligația de a dovedi cum erau folosite darurile carismatice. Și așa, chiar dacă este uman, el este și un instrument al Duhului Sfânt.

În mod asemănător, Biserica este o instituție umană condusă de Duhul Sfânt. Bisericii i-a fost încredințată Sfânta Scriptură, însă a primit și Tradiția. Amândouă aceste izvoare, care sunt într-adevăr două expresii ale aceluiași izvor, revelația în persoana lui Isus Cristos, sunt daruri ale Duhului Sfânt. Amândouă aceste expresii au ceva de spus una față de cealaltă, pentru că Tradiția ne vorbește cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură și Sfânta Scriptură ne arată cum să trăim mai fideli Tradiției. Persoana, ca și gnosticii de la Corint, care vrea să refuze o expresie din această revelație, în mod deosebit Tradiția, nu refuză doar o instituție umană, însă refuză o expresie a revelației lui Isus Cristos și refuză lucrarea Duhului Sfânt.

Paragraful 10: Relația Scripturii și Tradiției cu Biserica întreagă și cu Magisteriul ei

Biserica a păstrat cu fidelitate această revelație în cele două forme: Tradiția și Sfânta Scriptură. Se vede foarte bine acest lucru, când învață, când celebrează sacramentele, când se studiază, când o practică și când o profesează. Mai mult, ca și Sfântul Paul căruia i-a fost dată o autoritate, și să distingă cum carismele trebuie să fie folosite în comunitatea din Corint, așa și Bisericii i-a fost dată autoritatea de a interpreta autentic cuvântul lui Dumnezeu în cele două forme. Biserica, în această funcție, nu este mai presus de revelație, dar este mai degrabă aceea care privește la tradiție pentru a se asigura că revelația este mereu păstrată cu fidelitate și transmisă generațiilor viitoare. În acest lucru Biserica este însoțită de Duhul Sfânt. Cu acest însoțitor Biserica mereu caută să "(...) îl asculte cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate" (DV 10).

Capitolul III: Inspirația divină și interpretarea Sfintei Scripturi

Paragraful 11: Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură

Acest capitol este o recapitulare a ceea ce s-a vorbit despre canon și inspirația divină. Despre canon, Conciliul arată faptul că toate Cărțile pe care noi le considerăm canonice sunt inspirate de Duhul Sfânt. Despre inspirația divină, vrea să spună că autorul acestor Cărți este Dumnezeu însuși. Dumnezeu a ales oameni și a lucrat prin intermediul lor și în ei. Autorii au scris ceea ce Dumnezeu a voit.

Cum aceste Cărți au fost inspirate de către Duhul Sfânt, trebuie reținut că "(...) trebuie afirmat despre Cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre" (DV 11). Se vede că aceasta este o definiție pozitivă care afirmă veridicitatea mesajului Sfintei Scripturi.

Paragraful 12: Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură

Pentru că Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte umane, trebuie să se studieze modul în care oamenii se exprimă. Aceasta înseamnă că trebuie să se studieze genul literar al textului sacru scris, pentru a înțelege mai bine mesajul pe care autorul sacru a voit să-l comunice. Trebuie să se studieze modul în care diferitele adevăruri erau exprimate în timpul unui timp determinat. Trebuie să se considere în mod particular cum acel autor se exprimă. Aceasta înseamnă că trebuie să se folosească toate studiile științifice dezvoltate în aceste timpuri pentru a descoperi mesajul conținut de Sfânta Scriptură. Lucrul acesta trebuie făcut sub inspirația Duhului Sfânt (de aceea, pentru exeget, rugăciunea este tot atât de importantă ca și studiul). Mai mult, acest studiu trebuie făcut sub conducerea Bisericii. În timp ce exegetul face lucrul său pentru a ajuta Biserica de a înțelege mai bine sensul Sfintei Scripturi, el trebuie să se supună judecății Bisericii "Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu".

Paragraful 13: "Condescendența" lui Dumnezeu

Mai mult sau mai puțin, acest număr al documentului spune că cuvântul lui Dumnezeu este supus la o "kenosis" când este exprimat în cuvinte umane. La fel cum Isus Cristos, la o privire superficială, ar părea să fie doar cuvânt uman, însă cu ochii credinței se poate cu adevărat vedea Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în formă umană. Ca și în "kenosis" a lui Isus Cristos, când El a luat forma umană, această "kenosis" literară manifestă într-un mod profund iubirea lui Dumnezeu și voința sa de a comunica această iubire (să ne gândim un pic dacă un filosof grec putea să vorbească în acești termeni despre Dumnezeu și cuvintele sale!).

Capitolul IV: Vechiul Testament

Paragraful 14: Istoria mântuirii în Cărțile Vechiului Testament

Acest capitol începe cu o recapitulare a ceea ce Dumnezeu a făcut în Vechiul Testament. El a chemat un popor, l-a salvat de la sclavie și l-a învățat prin profeții săi. Încetul cu încetul, El a pregătit pe poporul evreu pentru manifestarea sa mai adâncă prin Fiul său. Toată această istorie este conținută în Vechiul Testament și este o istorie de iubire a lui Dumnezeu către oameni. Vechiul Testament are o valoare intrinsecă și veșnică: nu este de disprețuit, nici de aruncat, cum ne sugera Marcion cu teoria sa asupra revelației (adică Dumnezeul Vechiului Testament era unul rău, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este unul bun și așa el a sugerat să se scoată toate Cărțile Vechiului Testament din Sfânta Scriptură și toate Cărțile Noului Testament care vorbeau de acel Dumnezeu al Vechiului Testament, lăsând doar scrisorile Sfântului Paul și Evanghelia lui Luca). Dacă privim serios lucrurile, se vede că un creștin are foarte mult de învățat din Vechiul Testament. Nu este suficient să se citească doar Noul Testament, pentru că se pierde frumusețea și profunzimea a ceea ce a făcut Dumnezeu, și anume, că a revelat intenția sa poporului său.

Paragraful 15: Importanța Vechiului Testament pentru creștini

Se vede în Vechiul Testament pregătirea care s-a făcut pentru venirea lui Isus Cristos. În mod particular, în profeți, se vede cum Dumnezeu a pregătit pe poporul său. Dumnezeu cheamă la convertire și o face prin persoane și mesaje care depășesc și timpul profeților. Cu siguranță că există și lucruri spuse în mod imperfect în Vechiul Testament, dar aceste Cărți au aceeași valoare pentru creștini.

Acest paragraf poate face și o hermeneutică asupra modului în care se pot citi textele cele mai negative din Vechiul Testament. Cu siguranță că Dumnezeu este întodeauna autorul, pentru că El prezintă o pedagogie adevărată, însă câteva lucruri spuse sunt reținute ca "imperfecte și temporare" din cauza comunităților care le-au primit și din cauza autorilor umani care le-au scris. Așa se poate explica porunca de a ucide toți cananeii din țara lui Canaan, care de fapt a fost o rea înțelegere a voinței lui Dumnezeu. Tot așa imaginea unui Dumnezeu furios, gata să omoare chiar și pe poporul său este un antropomorfism care nu corespunde cu acela pe care Isus  l-a prezentat ca pe un Tată foarte milostiv.

Paragraful 16: Unitatea celor două Testamente

Aceasta este concluzia din această parte a documentului: se spune că Vechiul Testament a pregătit Noul Testament. Isus Cristos a trăit într-o lume formată la învățătura Vechiului Testament. Isus Cristos este împlinirea a ceea ce era deja prefigurat în Vechiul Testament. Mai mult, Vechiul Testament, odată cu viața lui Isus Cristos, a căpătat o mai mare valoare și importanță.

Capitolul V: Noul Testament

Paragraful 17: Valoarea deosebită a Noului Testament

Acest paragraf este o compilație a aceea ce credem noi asupra revelației lui Isus Cristos. Se vorbește despre faptul că Cuvântul s-a manifestat, la împlinirea timpului, pentru a stabili împărăția lui Dumnezeu pe pământ și pentru a manifesta voința Tatălui. Acesta a fost demonstrat prin vorbele și faptele sale. Faptele cele mai importante au fost cu siguranță pătimirea, moartea, învierea lui Isus Cristos și coborârea Duhului Sfânt. Acum așteptăm manifestarea deplină a împărăției lui Dumnezeu atunci când va veni Isus Cristos în glorie. Între timp Bisericii i-a fost încredințat anunțul acestui mesaj. Noul Testament este martorul acestui fapt.

Paragraful 18: Originea apostolică a Evangheliilor

Nucleul central al Noului Testament sunt Evangheliile, pentru că ele vorbesc despre învățăturile și faptele lui Isus Cristos. Biserica susține originea lor apostolică. Cu toate acestea, nu înseamnă că acest document a dat o definiție asupra autorilor, sau asupra celor care au scris Evangheliile, dar spune că mărturiile Evangheliilor sunt o fidelă rezonanță a ceea ce apostolii au văzut și simțit și o fidelă versiune a revelației care este Isus Cristos. Se spune că Evangheliile, adică vestea cea bună, au structură quatriformă (și această formulare poate fi un răspuns dat lui Tatian la tentativa sa de a forma doar o singură Evanghelie).

Paragraful 19: Caracterul istoric al Evangheliilor

Acest paragraf susține în mod foarte clar că Evangheliile sunt istorice, adică sunt mărturii fidele ale ceea ce Isus Cristos a spus și a făcut. Deja din acest paragraf se vede o parte din definiția celor trei etape ale formării Evangheliilor, document proclamat de către Comisia Pontificală Biblică asupra veridicității Evangheliilor. Cele trei etape sunt: momentul activității lui Isus Cristos, momentul predicării apostolilor despre evenimentele din viața lui Isus Cristos, adică ceea ce El a spus și a făcut, și momentul evangheliștilor care au scris. Toate aceste trei etape explică doar dintr-un punct de vedere, dar acest lucru nu distruge veridicitatea povestirilor.

Paragraful 20: Celelalte scrieri ale Noului Testament

Mai sunt și alte scrieri în Noul Testament. În aceste scrieri inspirate se confirmă ceea ce s-a spus despre Isus Cristos și se explică autentica doctrină. Se vorbește despre ceea ce a făcut Isus Cristos și Biserica sa. Așa se poate verifica ceea ce a fost promis în Evanghelii, și anume, că Domnul Isus Cristos va fi mereu cu apostolii săi pentru a-i însoți în misiunea de a predica vestea cea bună.

Capitolul VI: Sfânta Scriptură în viața Bisericii

Paragraful 21: Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi

Biserica mereu a venerat Sfânta Scriptură cu aceeași venerație pe care o dă trupului lui Isus Cristos. Am văzut definiția inspirării; așa cum Duhul Sfânt a unit ceea ce este divin cu ceea ce este uman în Sfânta Scriptură, tot așa Duhul Sfânt a unit ceea ce era divin cu ceea ce era uman în autorii sacri. Așa cum Isus Cristos este cuvântul viu al lui Dumnezeu, așa și Sfintele Scripturi sunt cuvântul viu al lui Dumnezeu. Trebuie mereu să ne întrebăm dacă trăim această realitate (dăm atâta importanță păstrării cuvântului cât o facem pentru Sfântul Sacrament?).

Se citește în acest paragraf că cuvântul lui Dumnezeu este imutabil. Revelația găsită în scrierile sacre este normativă și nu trebuie gândit că se vor mai adăuga alte cărți pe viitor. În sfârșit, predicarea și însăși religia creștină trebuie să se hrănească mereu cu Sfânta Scriptură. Se găsește aceasta în teologia de astăzi, unde Sfânta Scriptură a devenit încă o dată, (ca și la începutul perioadei scolasticii), izvorul teologiei. În Sfânta Scriptură, și în folosirea sa, ceea ce era mereu dorit de Dumnezeu, să intre în dialog cu oamenii, se adeverește. Acest dialog este o consolare, este o chemare la convertire, este o amintire despre iubirea Tatălui către fiii săi și este glasul iertării. Fără acest cuvânt viața Bisericii și viața fiecărui individ în Biserică ar fi fără hrana voită de Dumnezeu. Într-adevăr, este o amintire în Vechiul Testament, unde profeții vorbeau de faptul că poporul lui Israel murea de foame, de foamea cuvântului lui Dumnezeu.

Paragraful 22: Necesitatea unor traduceri adecvate

De la începutul Bisericii au fost tentative de a realiza traduceri ale Sfintei Scripturi în limbile vorbite. Se vede acest lucru în traducerea Septuagintei și a Vulgatei. Această tentativă trebuie să continue. Aceste texte în limbile vorbite trebuie să se bazeze pe limbile originare ale Sfintei Scripturi. Când este de trebuință, se pot face și în colaborare cu frații despărțiți.

Paragraful 23: Îndatorirea apostolică a cercetătorilor

Lucrul exegetului este un apostolat în serviciul Bisericii. Pentru că Sfânta Scriptură este așa de importantă în viața Bisericii, este important ca exegetul să se angajeze pentru a explica textele mai dificile și să înțeleagă bine ceea ce spun și învață. Acest lucru trebuie făcut în lumina Duhului Sfânt și sub conducerea Bisericii. Mai mult, explicația găsită de acest tip de studiu nu este un scop în sine, ci este doar un ajutor pentru creștin să crească în iubirea către Dumnezeu care se revelează. Așa și lucrul exegetului trebuie să înceapă cu rugăciune, (pentru a fi sub conducerea Duhului Sfânt), și să se sfârșească cu rugăciune (ca o mulțumire la marea iubire găsită în textele studiate). În mod asemănător, exegeza făcută pentru a explica Sfânta Scriptură în timpul unei predici trebuie să fie făcută pentru credința credincioșilor și nu pentru o explicare rece a faptelor.

Paragraful 24: Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie

Este scris că studiul Sfintei Scripturi este inima studiului teologiei. Cum am zis mai înainte, acest lucru se concretizează mereu pe măsură ce teologii se bazează pe studiul și învățătura din Sfânta Scriptură. În vremurile trecute studiul Sfintei Scripturi avea ca scop să găsească pasaje pentru a demonstra dogmatica - care trebuia să fie confirmată. În schimb astăzi se începe cu Sfânta Scriptură și se întreabă ce se vede în ea pentru a construi o dogmatică. Acesta era modelul "lectio divina" practicat în mănăstiri și pe timpul primei perioade a scolasticii.

Mai mult, activitatea pastorală și predica în Biserică trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură. Acest lucru se poate întâmpla prin intermediul grupurilor de scripturiști, grupuri care să discute temele evanghelice pentru viitoarea săptămână, grupuri care să se roage Oficiul Divin. Când se predică la Liturghia duminicală, predica trebuie să se bazeze pe pagina scripturistică oferită de Biserică și nu trebuie să fie un gând oarecare.

Paragraful 25: Se recomandă citirea Sfintei Scripturi

Clericii Bisericii, în mod particular cei care servesc ca miniștri ai Cuvântului, trebuie să citească, să studieze, să mediteze și să se roage cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să caute să trăiască acest Cuvânt în viața lor.

Religioșii, care practică "lectio divina", trebuie să continue acest pios exercițiu de pietate.

Laicii trebuie să fie instruiți în cuvântul lui Dumnezeu, în mod particular în Sfintele Evanghelii. Când este posibil, toți trebuie să se angajeze spre a afla mai mult despre ceea ce este scris. Însă toți cei care studiază cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-și amintească că momentul de început și cel de la sfârșit trebuie să se termine cu rugăciune. Noi ne rugăm pentru ca studiul să fie sub conducerea Duhului Sfânt și cerem acel Duh pentru a lucra în inima noastră, pentru că lectura scripturistică ne duce la rugăciune.

  Paragraful 26: Concluzie

Concluzia acestui document vorbește de înțelepciunea de a salva devoțiunea cuvântului Domnului. Vorbește în termeni de devoțiune Euharistică. În zilele noastre, Biserica are o experiență foarte bogată, o reîmprospătare a adorației sacramentului Euharistiei prin reforma lui Pius al XII-lea. Mergând pe urmele Conciliului, se vede o aluzie la o creștere a devoțiunii cuvântului lui Dumnezeu.



 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire