pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 6
Istoria Vechiului Testament

Timpul istoric în Sfânta Scriptură începe cu Patriarhii. Data tradițională în care a trăit Abraham este estimată la anul 1800 î. C. și știm că în această perioadă s-a înregistrat o invazie a Amoriților în Mesopotamia [53] și Palestina. Abraham a dus o viață de seminomad în zona cuprinsă între Mambre și Hebron, în sudul lui Israel, și se vorbește de faptul că urmașii săi au avut legături cu sanctuarele din această zonă: Sichem (Gen 12,6), Betel (Gen 28,19; 35,1) și Penuel (Gen 32,23-33). Se găsesc multe urme de istoricitate în persoana lui Abraham. Obiceiurile descrise cu privire la nașterea lui Izmael, (în care sclava trebuia să facă sex cu stăpânul și apoi copilul care se va naște să fie pus pe genunchii stăpânei pentru a semăna cu un fel de adopțiune), se potrivesc de minune cu un obicei din Mesopotamia din timpul în care a trăit Abraham, dar când acest text a fost scris nu se mai practica. Așa este posibilă o istorie exactă și detaliată despre Abraham care a trecut prin acest teritoriu și care a păstrat acest obicei. Nu există nici un alt document care să ateste existența lui Abraham și a urmașilor săi în afara Sfintei Scripturi, dar acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că ei erau figuri minore în acel timp de migrație. Tradițiile despre marii Patriarhi erau păstrate în sanctuarele din Palestina și deseori aceeași povestire era atribuită la doi patriarhi diferiți în două sanctuare diferite [54].

Următorul moment istoric care coincide cu evenimentele istorice este acela al lui Iosif și venirea evreilor în Egipt. Între 1720 și 1550 î. C. era o dinastie străină care controla Egiptul de Jos [55] și această dinastie era semitică. Poporul care conducea acea regiune se chema Hyksos; nu se știe de unde au venit, dar mai erau numiți și "poporul mării". Este foarte probabil ca un personaj ca Iosif , dintr-un trib semit, să poată deveni un om important într-o dinastie semitică care domnea într-o parte din Egipt. Mai mult, există documente care ne vorbesc de prezența unui popor care se chema "Apiru" sau "Habiru". Nu se poate preciza dacă acesta era un popor autonom etnic sau mai degrabă un grup socio-economic. Este posibil ca numele să însemne "poporul prafului"; aceasta înseamnă că sunt numeroși ca praful, sau poate însemna că sunt acoperiți de praf după o călătorie lungă. Cu toată această nelămurire, este încă adevărată mărturia evenimentelor petrecute în Egipt care nu contrazic povestirea lui Iosif și care favorizează veridicitatea acestei povestiri. Ne putem întreba însă dacă în acea perioadă toți evreii au coborât în Egipt. Se poate gândi că unii au rămas și așa au facilitat reîntoarcerea fiilor lui Iacob de după exil.

Următorul moment important este perioada exodului. Se presupune că faraonul care nu-i mai favoriza pe evrei a fost Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1290-1224 î. C. El i-a folosit pe "Apiru" ca muncitori în construcția a numeroase orașe, între aceste orașe fiind incluse și orașele menționate în Exod 1,1-11, Pitom și Ramses. Ramses al II-lea nu era un rege semitic și probabil pentru aceasta nu era favorabil evreilor, dar și pentru simplul fapt că, fiind egiptean, avea o prejudecată naturală împotriva lor (din cauză că semiticii au dominat pentru câteva secole și i-au supus pe egipteni în zona Egiptului de Jos). Mai mult, frica de care vorbește Exod 1 este naturală, pentru că este evident că au fost atâtea încercări de invazie în regatul egiptenilor de către un popor al mării (Hyksos, un popor semitic). Cu siguranță că faraonul se temea că poporul semitic care trăia în țara sa, (și avea o existență destul de dificilă), ar deveni periculos pentru siguranța națiunii în timpul unei invazii.

Nu există nici o siguranță în ceea ce privește plecarea din Egipt a unei populații, (ne gândim la evrei), în acea perioadă. Cu siguranță că populația care a părăsit Egiptul nu număra 600.000 de oameni, (plus femeile și copiii), cum este scris în Cartea Numerilor: aceasta ar fi fost o mulțime imensă și nu era nici un mod de a o sătura în deșert. Marele număr care a fost prezentat mai sus este probabil o invenție, pentru a demonstra puterea lui Dumnezeu; probabil că toți evreii care au plecat cu Moise nu numărau mai mult de 10.000.

Numele de Moise nu este unul egiptean și înseamnă "om". Nu există o siguranță istorică a celor 10 plăgi în Egipt: cu siguranță că evreii au interpretat aceste plăgi într-un mod teologic. Este posibil ca egiptenii să le fi interpretat ca pe un nenoroc. Sunt diferite tentative de interpretare a acestor plăgi în mod material și natural: de exemplu, fluviul care a devenit sânge înseamnă mâlul care cobora anual din munți, această viitură ucidea nenumărate animale (plaga contra animalelor din Egipt și atâtea insecte au luat naștere din corpurile în putrefacție a animalelor). Desigur că Dumnezeu a lucrat prin intermediul mijloacelor naturale, însă nu există o certitudine, noi nu știm ce este "natural" și ce este "supranatural".

Mai trebuie lămurit încă un lucru: este foarte posibil ca în mulțimea care a părăsit Egiptul să fi fost și persoane care nu făceau parte din poporul evreu. Acest fapt ar explica pentru ce Iosua a trebuit să facă un pact între popor și Dumnezeu când au intrat în pământul făgăduit.

Se vorbește de diverse direcții de emigrare către Palestina. O tentativă de a explica această inconsecvență ar fi teoria că unele triburi au mers într-o direcție, în timp ce altele au mers în altă direcție.

Cucerirea pământului făgăduit este plină de contradicții: de exemplu, în Cartea lui Iosua se vorbește de o cucerirea orașului Ierihon, care nici măcar nu era populat în acea perioadă. Se vorbește în Cartea lui Iosua de masacrarea tuturor cananeilor, însă este foarte evident că evreii au trăit împreună cu păgânii pentru multe secole. Cum am văzut, povestirea cuceririi cuprinsă în Cartea lui Iosua este o invenție a școlii "D", în timp ce Cartea Judecătorilor, chiar dacă este redactată de către aceiași autori, ne arată o istorie mult mai credibilă.

Data intrării evreilor în țara făgăduită este circa 1200 î. C. și perioada de consolidare a prezenței lor continuă până la anul 1050 î. C. Cum bine știm, triburile erau formate dintr-o confederație care se numea amficționie: uniunea triburilor era una religioasă și nu politică. Dar și în religie era destulă libertate de a descoperi ceea ce era de trebuință fiecărui trib în parte. În același timp, triburile erau mai mult sau mai puțin limitate în pământul fertil și sufereau sub invazia popoarelor vecine. Se știe că în acea perioadă evreii nu aveau nici o posibilitate de a prelucra fierul, în timp ce filistenii, care locuiau pe malul mării, aveau această posibilitate. Se poate vedea foarte bine avantajul unei săbii de fier în comparație cu una de bronz.

Cartea Judecătorilor nu ne dă o istorie adevărată referitoare la ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, dar ne povestește anumite episoade separate între ele.

O tentație pe care au avut-o evreii a fost aceea de a adora zeii cananei. În momentul în care Israel a intrat în pământul făgăduit a găsit o populație cu o anumită cultură și o anumită religie. Israel era de origine seminomadică, care trăise în deșert și în afara civilizației: Jahwe era un Dumnezeu al deșertului. Când au intrat în pământul lui Canaan ei s-au întrebat dacă nu trebuie să dea tribut zeului agriculturii și al ploii. Într-adevăr, era o foarte mare asemănare între zeii cananienilor și Dumnezeul lui Israel. Cananeii vorbeau de un dumnezeu care se chema "El" și care stătea pe un munte înalt și acest nume este unul folosit de evrei pentru Jahwe. Evreii adorau pe Jahwe sub anumite nume și unul dintre acestea era "El Elyon" care azi se traduce cu "Dumnezeul preaînalt", însă în același timp înseamnă "Dumnezeul înălțimilor", pentru că era pe munte, unde era loc de adorare a lui Jahwe (dar și păgânii aveau aceleași locuri). Numele zeului ploii la cananeni era "Ba'al" și acest nume înseamnă "Domn". Până în timpul profetului Ozia, "Ba'al" era un titlu folosit și pentru Jahwe. Mai era și faptul că acest cult cananeu era mai "atractiv" decât acel al evreilor: evreii sacrificau animale în onoarea lui Jahwe, în timp ce cananeii aveau raporturi sexuale cu prostituate sacre pentru a cere de la "Ba'al" să le dea fertilitatea pământului. Se vede foarte bine lupta pe care a dus-o împotriva acestui obicei profetul Ilie, care s-a luptat cu îndârjire pentru monoteism.

Din ceea ce am văzut despre amficționie, nu ne mai surprinde faptul că evreii voiau să aibă un rege. Sub conducea Judecătorilor nu exista o armată regulată și instruită, nu exista un guvern și, de fiecare dată când era o invazie, trebuiau chemate triburile care câteodată veneau sau nu. Era un tip de viață asemănător cu acela al unei părți de popor care trăia la marginea societății și care aspira la mai bine.

Primul rege a fost Saul. El apare pe scena politică a lui Israel într-o perioadă foarte zbuciumată, și anume în timpul războiului dintre Israel și filisteni. Se găsesc două tradiții care ne vorbesc despre alegerea lui Saul: una favorabilă (formată probabil în regatul de Sud) și alta defavorabilă (formată probabil în regatul de Nord). Saul avea o situație un pic mai complicată: el nu era nici rege, dar nici Judecător. Acest statut al lui Saul reieșea din faptul că el nu avea nici armată regulată și nici o capitală și căuta să domnească într-un mod carismatic, ca și Judecătorii. El a început să domnească în jurul anului 1020 î. C. până la anul 1000 î. C., odată cu venirea lui David la putere.

David a ajuns rege în anul 1000 î. C. și a domnit pentru o perioadă de 7 ani în regatul de Sud și 40 de ani peste tot Israelul. David a stabilit o adevărată armată, iar cu această armată a avut un mare succes, cucerind regiuni vaste (profitând și de scăderea Egiptului care nu mai era o putere care să-l oprească). David a format un regat care se întindea de la un fluviu (Nil) până la alt fluviu (Eufrat). Încetul cu încetul, el a cucerit și orașele cananeilor din acel teritoriu: cea mai importantă cetate cucerită a fost Ierusalimul. Această cetate a devenit în timp capitala politică a regatului, iar cu aducerea Cortului și a Arcei Alianței în oraș a devenit și capitala spirituală a regatului. David a folosit acest prilej pentru a se consacra ca rege: toți peregrinii, care veneau în oraș pentru a-l adora pe Jahwe în acest sanctuar, vedeau și palatul regelui și se întorceau acasă vorbind de puterea acestuia. A fost o perioadă de mare splendoare și bogăție pentru Israel.

Era în același timp și o perioadă de criză filosofică. Numai cu 50 de ani în urmă Israel însemna doar o serie de triburi care luptau pentru supravețuire și acum erau mai marii lumii. De la aceste reflecții învățații s-au întrebat: "Cum am reușit noi să ajungem până aici?". Acesta a fost începutul reflecției teologice asupra alegerii speciale din partea lui Dumnezeu a poporului evreu. Acest lucru l-a făcut în primul rând școala "J" și, cum am văzut și cu altă ocazie, o parte din activitatea acestei școli era aceea de a produce o apologie asupra activităților și asupra vieții regilor din acea perioadă.

Cu siguranță că profeția lui Natan era o producție a teologiei din sud: această promisiune, și anume că va avea o descendență în veac, nu trebuie interpretată într-un mod mesianic (în primul moment se vorbește de timpul lui David și cu siguranță că Duhul Sfânt a dat o importanță mai mare acestei fraze).

David a murit în anul 962 î. C. El a avut doi fii care voiau să devină regi în locul lui (trebuie amintit că până în acel moment problema succesiunii era deschisă: în timpul regilor succesiunea era carismatică).

Solomon (961-922 î. C.), cel mai mic dintre cei doi fii, a devenit rege în locul tatălui său. Solomon este foarte cunoscut pentru înțelepciunea lui. El a favorizat stabilirea de școli de înțelepciune după modelul din Egipt. Solomon nu a fost însă un tot atât de iscusit om politic ca și tatăl său; el a pierdut din cuceririle făcute de David. El a construit palate mărețe și un templu și a întreținut o armată foarte mare, construind fortificații pentru ea. Toate aceste lucrări erau prea costisitoare și foarte grele pentru o economie așa de primitivă ca cea a poporului Israel și din această cauză poporul a început să ducă lipsă și să sufere. În acest timp, în loc să se gândească la micșorarea taxelor, oamenii se gândeau la lucrătorii pe care regele i-a cerut de la fiecare trib pentru perioada construcțiilor (care nu se mai terminau). Aceste fapte au lăsat o stare de nedreptate pe pământul evreu. Mai mult, Solomon a practicat și un fel de sincretism. El avea 1.000 de soții și concubine: multe dintre ele erau străine, printre care și o principesă din Egipt. Solomon a permis să se construiască temple păgâne pentru aceste soții și concubine, aproape de Ierusalim și a practicat și el diferite culte păgâne. Cel mai agresiv cult era acela al zeului Molok: sacrificiul normal al acestui cult era un copil viu. Solomon a permis să se construiască un altar lui Molok în valea lui Hinnon [56].

Succesorul lui Solomon este Roboam. Când bătrânii triburilor au venit la el pentru a-i cere o eliberare asupra sistemului de muncă forțată practicat de tatăl său, el a răspuns cu o promisiune de multiplicare a suferințelor acestui popor. Datorită acestui răspuns, cele 10 triburi din Nord au avut ocazia de a începe o răscoală împotriva lui Roboam. Ei au ales ca regele lor să fie Ieroboam I, care era ofițer în timpul domniei lui Solomon.

Regatul de Sud, cu această ocazie, a devenit mult mai mic decât cel din Nord.

Ieroboam, noul rege din Nord, a considerat că era important să dezvolte o identitate religioasă ruptă de templul de la Ierusalim [57]. El a stabilit să se construiască două sanctuare în țară, unul la Dan și altul la Betel. În aceste sanctuare s-a construit și un "scaun" pentru prezența lui Jahwe (care să contracareze templul din Ierusalim). Se știe că deasupra Arcei Alianței erau doi heruvimi, și în locul unde heruvimii se întâlneau, acolo Dumnezeu își manifesta prezența[58]. În Dan și Betel regele nu folosea heruvimii pentru această reprezentare, ci folosea tauri de aur: acești tauri nu erau înțeleși ca o reprezentare a lui Dumnezeu, însă era o alegere mai puțin înțeleaptă. Înainte de toate, multe culte păgâne ale cananeilor dimprejur adorau pe zeul "Ba'al", care era înfățișat sub chip de taur, și așa a fost foarte ușor să apară întrebarea dacă nu cumva s-a trecut la un sincretism[59]. Mai mult, este o evidență foarte mare asupra sincretismului apărut în regatul de nord în viitorul apropiat.

Dinastiile din Nord erau în mod particular foarte slabe. Dacă se privește lista regilor se poate vedea că Ieroboam a avut o domnie destul de lungă (922-901 î. C.). După aceea, fiul său Asa a domnit doar un an, deoarece a fost detronat și ucis de Baeșa. Baeșa a domnit 23 de ani, însă fiul său a sfârșit ca și fiul lui Ieroboam: după un an a fost ucis de Zimri. Zimri a fost rege numai o săptămână, după care a fost ucis de către soldații săi. În cele din urmă Omri a dat un pic de stabilitate regatului de Nord.

Omri (876-869 î. C.) și fiul său Ahab (869-850 î. C.) au avut în fața lor o perioadă destul de dificilă. În primul rând, Israel a pierdut mult din forța sa în perioada de instabilitate politică anterioară. În al doilea rând, era mereu prezentă amenințarea Siriei și cea a imperiului Asirian. În interiorul regatului se găsea acum o populație mixtă (dacă se consideră că în Elveția sunt diferite cantoane cu limbi diferite, sau despre Bosnia că e un amestec de rase diverse, ne putem da seama de speranțele și spaimele acestor regi). Ei au încercat să facă un mod de viață accesibil pentru toți; astfel ei au construit două capitale: Jezreel pentru evrei și Samaria pentru cananei. Ahaz s-a căsătorit cu Izabela pentru că ea aducea un pact cu puternicul regat al Tirului de Nord, (care putea proteja Israelul împotriva atacurilor din Siria de Nord), și era de aceeași religie cu aceea a numeroșilor locuitori ai lui Israel. Pentru Omri și Ahaz aceste lucruri însemnau numai politică, însă pentru profetul Ilie acest lucru era un sincretism. Profetul Ilie era un monoteist radical într-un regat unde persoanele erau foarte corupte [60].

Dinastia lui Omri este înlocuită în 842 î. C. de către Iehu, care va fonda o dinastie care va dura până în anul 746 î. C. Actul de început al acestei dinastii este o purificare împotriva sincretismului practicat de Omri și de descendenții săi. Cu toate eforturile sale, el nu a reuși prea mult pe plan politic: nu a reușit să țină departe dușmanii și de aceea trebuia să plătească tribut împăratului Asiriei și de aici reiese că Israelul era un vasal al imperiului Asirian.

În timpul domniei lui Ieroboam al II-lea a fost o perioadă prosperă: frontierele erau vaste, multe bogății erau aduse în Israel. Însă aceste bogății nu erau împărțite în mod egal între populație și conducători; doar clasa nobilă avea acces la aceste bogății. Clasa inferioară suferea din cauza frustrărilor și a sărăciei; de fapt în această perioadă profetul Amos este exponentul acestui grup și strigă împotriva nedreptății sociale care făcea ravagii în regatul de Nord.

După domnia lui Ieroboam al II-lea situația în Israel s-a înrăutățit simțitor. În primul rând în Asiria era un nou împărat Tiglat-Pileser al III-lea. Acesta a schimbat modul războiului și regulile: până atunci, era suficient ca cei învinși, să prezinte o mare sumă de aur și argint ca tribut; odată cu Tiglat-Pileser al III-lea, Asiria nu mai era satisfăcută doar cu tributul: împăratul cucerea regatele din împrejurimi și le făcea provincii ale regatului său. Mai mult, asirienii erau vestiți pentru ferocitatea lor.

Un alt factor care a dăunat lui Israel a fost faptul că după moartea lui Ieroboam al II-lea, lupta pentru succesiune a reintrat în actualitate. O mică parte din această luptă era cu scop personal, însă în majoritatea cazurilor erau două partide care se certau asupra modului cum s-ar apăra mai bine de pericolul asirian. Era un partid care vroia să plătească tributul (Menahem), în timp ce erau alții care voiau să ceară ajutorul Egiptului pentru a se răscula împotriva Asiriei.

În timpul lui Pekah (737-732 î. C.) partidul antiasirian a învins. Pekah a luat legătura cu regele din Siria, Rezin, și amândoi au făcut un pact de răscoală împotriva Asiriei (amândoi erau vasali Asiriei). Era în schimb un pericol: dacă vroiau să se unească, trebuia să o facă prin regatul lui Iuda. Acești doi regi au cerut lui Ahaz, regele lui Iuda, să se alăture lor, dar acesta a refuzat, pentru că el nu era vasal Asiriei, și așa a refuzat să participe. Aflând de refuzul lui Ahaz, cei doi regi au atacat Ierusalimul cu speranța că-l vor detrona pe Ahaz și că îl vor înlocui cu un altul care va fi de acord cu planul lor. Lucrul acesta se întâmpla pe timpul profetului Isaia. Profetul Isaia îl sfătuiește pe regele Ahaz să-și pună încrederea în Dumnezeu și nu în armata asiriană; el însă îl refuză și cere ajutorul armatei asiriene. Ahaz scrie împăratului Asiriei pentru a-l informa că vasalii săi nu vor să se mai supună și că vor să se revolte, cerându-i ajutorul. În urma acestei informații, Siria a fost cu totul distrusă și a devenit o provincie a Asiriei. Israelul a pierdut două treimi din teritoriul său și în plus trebuia să plătească un foarte mare tribut. Însă de pe urma acestei campanii a avut de suferit și Iuda: Ahaz a trebuit să plătească un tribut de "mulțumire" și cu acest tribut Iuda devenea de fapt un vasal al imperiului Asirian.

După moartea împăratului Tiglat-Pileser, regele din Israel, Ozea, a făcut o altă răscoală împotriva Asiriei. De această dată armata asiriană a distrus totul: regatul Israel a încetat să mai existe și a fost incorporat ca provincie a imperiului Asirian; persoanele mai de vază au fost deportate și o populație străină a fost implantată în această regiune [61].

Regele Ahaz nu a avut prea bune relații cu profetul Isaia, deoarece el a participat la un sacrificiu adus zeului Molok. Ahaz s-a încrezut în puterea împăratului Asiriei și i-a ordonat lui Isaia să nu mai profetizeze și Isaia pentru o perioadă nu a mai profetizat.

Fiul lui Ahaz, Iezechia (721-693 î. C.) i-a dat mai multă speranță profetului Isaia. El a făcut o reformă a cultului (posibil ca această reformă să fie și politică și religioasă, iar, în ceea ce privește partea religioasă, Iezechia a înlăturat statuile asiriene pe care Ahaz le-a pus în templu). Atunci când se vorbește despre profețiile lui Isaia în ceea ce privește Mesia, trebuie ținut cont că el, (Iezechia), probabil, era speranța lui Isaia, acela care trebuia să fie unsul lui Dumnezeu. În schimb, ca orice persoană umană, Iezechia nu a reușit să înfăptuiască toate acele lucruri pe care Isaia le spera de la el. Și, plecând de la această premisă, se vede în ultimele profeții despre Mesia o schimbare de la un Mesia pământesc la unul escatologic. Greșeala lui Iezechia a fost răscoala lui împotriva Asiriei în unire cu alte orașe din zona Filistea. Ca reacție la această răscoală Asiria distruge 46 de orașe din Iuda și regele este închis în capitala sa ca "o pasăre în colivie". Printr-o intervenție divină Ierusalimul este salvat [62], însă Iezechia va trebui să plătească un mare tribut și țara a avut mult de suferit.

Fiul lui Iezechia a fost cel mai rău rege din istoria lui Iuda. Manase (693-639 î. C.) a avut o domnie lungă și a influențat și partea religioasă a poporului, în mod deosebit modul de a se ruga. De fapt, de pe timpul său se vorbește despre statui păgâne aduse de el în templu; tot despre el există o legendă, prin care se spune că el l-a martirizat pe profetul Isaia, tăindu-l cu ferăstrăul în două. Cu siguranță că exista un sincretism religios, deoarece Iuda era vasal imperiului Asirian; a fi vasal însemna a da tribut, a trimite trupe în caz de război, dar și a respecta cultura și religia Asiriei.

Fiul lui Manase, Amon (639-638 î. C.), a avut o domnie de doar 2 ani și a fost asasinat. Succesorul său a fost Iosia (638-608 î. C.), care a devenit rege la vârsta de opt ani. La început el stăpânea regatul sub tutela unui consilier regent, dar în 622 î. C. a preluat puterea. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost o reformă a cultului: Cartea Legii a fost găsită în templu, (mai mult sau mai puțin Cartea Deuteronomul), și el a făcut din ea legea regatului său.

Reușita acestei reforme a fost favorizată și de factorii externi: imperiul asirian era foarte slab în acel timp. În 626 î. C. a fost o răscoală împotriva asirienilor din partea babilonienilor și a mezilor. În 612 î. C. Nebopolasar, regele babilonienilor, a cucerit orașul Ninive, capitala Asiriei. Cum în acea perioadă asirienii și babiloninii se aflau în conflict, Iozia a avut libertatea de a declara o reformă, a cultului fără riscul amestecului Asiriei, și cu această manevră putea să-și extindă granițele sale spre Nord.

O dificultate serioasă a apărut în anul 612 î. C. când faraonul Egiptului, Neco, a decis de a ajuta imperiul asirian în lupta lui împotriva Babiloniei. La prima vedere, s-ar putea spune că este o alianță ciudată, deoarece Egiptul și Asiria erau dușmani de foarte mult timp, însă Egiptul prefera o Asirie slabă la granițele sale, decât o Babilonie puternică și așa a trimis trupele sale în ajutorul Asiriei.

Pentru a ajunge în ajutorul Asiriei soldații egipteni trebuiau să treacă prin teritoriul lui Iuda, adică trebuiau să treacă prin valea lui Izreel [63]. Iozia a încercat să blocheze această armată printr-o luptă dată la Meghido, o fortăreață construită de către Solomon, care avea un punct strategic, deoarece putea bloca trecerea prin valea lui Izreel[64]. Regele Iozia a fost omorât în această luptă[65], iar fiul său Ioahaz a devenit rege, care însă a fost detronat de faraonul Neco după câteva luni, și a fost întronat fratele său Eliachim. Faraonul i-a dat alt nume Ioiachim (608-597 î. C.), pentru a demonstra că acest rege era doar un vasal al Egiptului.

Se pare că Ioiachim era un rege nehotărât și cu puțină experiență și de aceea oscila între cei puternici, adică între Egipt și Babilonia. În 598 î. C. el refuză să mai plătească tribut Babiloniei și regele acesteia, Nebucadnezar [66] a trimis o armată împotriva Ierusalimului. Înainte de invazie, Ioiachim sau a fost ucis sau a murit, pentru că fiul său Iehonia a fost acela care a suferit înfrângerea. Ierusalimul a fost cucerit în 597 î. C. și regele, mulți dintre nobili, preoții au fost duși în exil. De exemplu, profetul Ezechiel a fost trimis în exil, în timp ce profetul Ieremia a rămas la Ierusalim.

Ultimul rege al lui Iuda a fost Sedechia (597-587 î. C.), care, ca și regii din ultimii ani, era unul mai puțin destoinic în cele ale guvernării și ale războiului. Oscilarea lui între puterea egipteană și cea babiloniană nu va sfârși bine. În anul 589 î. C. el a condus o revoltă cu consecințe dezastruoase: în 587 î. C., Ierusalimul este ocupat și distrus; toate persoanele mai importante au fost duse în exil și un guvernator a fost pus să controleze ceea ce a mai rămas din acest regat, care devenise între timp o provincie babiloniană [67].

Numărul celor exilați era de 4.600 de persoane, după estimările lui Ieremia (cf. Ier 52,28 ș. u.). Cartea lui Ezechiel ne dă un indiciu prin care ne spune că această perioadă de exil nu a fost un timp de sclavie. Într-adevăr, exilații aveau destulă libertate pentru a se restabili din toate punctele de vedere; unii dintre ei au avut posibilitatea de a face avere și de a fi prosperi. Între timp pământul Palestinei a suferit destul de mult din cauza distrugerilor babiloniene și a vecinilor (edomiții).

În 553 î. C. Cirus devine regele perșilor și el și-a extins imperiul, încât a devenit un pericol pentru babilonieni. Regele din Babilonia a făcut o greșeală fatală: el l-a adoptat pe Nabonide, care era de origine asiriană, și, odată devenit împărat, a încercat să-i înlocuiască pe zeii babilonieni cu cei asirieni. Acest fapt i-a înfuriat pe preoții babilonieni și, atunci când Cirus a atacat, ei i-au deschis porțile orașului. Știm de această înfrângere neașteptată din Cartea lui Daniel [68].

Cirus a stabilit un program care cuprindea toate popoarele care au fost cucerite de către Babilonia. El a decretat reîntoarcerea popoarelor deportate, inclusiv pe evrei, și acest lucru se petrece în anul 539 î. C. Se pare că numai o minoritate a poporului evreu s-a decis să se întoarcă în Palestina. După distrugerea Ierusalimului, modul de viață al celor rămași era plin de dificultăți: era foamete, totul era distrus, erau atacați de grupurile nomade din jur. În timp ce stăteau în Babilonia, au stabilit o viață comodă pentru ei și nici nu voiau să renunțe la o protecție așa de puternică cum era aceea a lui Cirus și așa mulți au preferat să rămână în Babilonia și au devenit parte din Diasporă. Ei au trimis oferte pentru reconstruirea templului. Când deportații au ajuns în Palestina, condițiile erau foarte vitrege: de fapt trebuia mult timp înainte da a începe reconstruirea templului sub conducerea și imboldul profeților Ageu și Zaharia (520 î. C.). Tot în acest timp se pare că s-a făcut și separarea definitivă între evrei și samariteni.

În secolul următor, situația nu prea s-a îmbunătățit, zidurile orașului nu erau încă construite și ori de câte ori era o invazie a triburilor nomade erau mari pierderi. Guvernatorul Neemia, evreu, a primit permisiunea să construiască zidurile în 444 î. C. În același timp [69] preotul Esdra a început o reformă a cultului care se concretiza prin două mișcări diferite: prima era una exclusivistă, adică separa poporul samaritean de poporul evreu și acest lucru se vede în profețiile lui Ageu, ale Zaharia și în decretele lui Esdra; a doua era una cu tendință universalistă și se vede în Cartea lui Iona.

În 331 î. C. imperiul persian este învins de Alexandru cel Mare. Din acest moment cultura greacă a influențat poporul israelit. După moartea lui Alexandru cel Mare imperiul său s-a divizat între generalii săi. Dinastia Tolomei a avut dominația asupra lui Israel din 300 până în 200 î. C., după aceea dinastia Seleucidi din Siria a cucerit acest teritoriu. Este important de reținut că foarte mulți evrei din Israel voiau să se lase influențați de cultura elenă. Problema care s-a ivit în timpul Macabeilor nu era cu totul străină poporului evreu. Nu toate decretele au fost impuse din afară, dar și dorința unor evrei de a deveni "moderni", adică de a-și însuși cultura greacă, a dat naștere la polemici. Însă împăratul Antioh Epifanul a făcut câteva greșeli care au făcut să crească tensiunea între cei mai tradiționaliști și cei care voiau să se culturalizeze. Antioh trăgea speranță de a uni marele său imperiu prin impunerea culturii grecești.

Acest lucru, precum și războaiele pe care le avea, impunea un mare număr de bani. Pentru a aduna acești bani, Antioh a vândut oficiul de "mare preot" unei persoane chemată "Giazone" [70] și după aceea a mai vândut oficiul altuia numit Menelau. Toți evreii erau obligați să se culturalizeze, să se elenizeze, și instrumentul propagandei era tocmai marele preot. În 169 î. C., Antioh începe o altă campanie militară împotriva Egiptului și el intră în templu și fură tezaurul templului, cu aprobarea lui Menelau. În 168 î. C. Antioh și-a extins programul de grecizare cu o mare persecuție: s-a dat un edict prin care era pedepsit cu moartea cel care circumcide un copil, trebuia ca toți să mănânce carne de porc și să facă sacrificiu în onoarea statuii împăratului[71].

În 167 î. C. un oarecare Matatia din Modin a început o revoltă împotriva puterii dinastiei Seleucide. Această revoltă a continuat și sub fiii săi, Iuda, Ionatan și Simon, pentru 20 de ani. Rezultatul acestei revolte a fost independența, în anul 142 [72], iar Simon a devenit rege și mare preot.

În perioada Macabeilor [73] era o oarecare stare de deziluzie religioasă. Chiar dacă ei au reușit să ebraicizeze popoarele pe care le-au cucerit, (de exemplu poporul iudumeu și poporul din Iudea), secularizarea era foarte difuză în mase. Este probabil ca în acest timp esenii să se fi separat de cultura din Ierusalim tocmai pentru că acest oraș era prea păcătos și a găsit în el un cult oficial scandalos. Tot în acest timp se formează și fariseii (probabil descendenți ai Asidei în timpul lui Iuda Macabeul).

Israel și-a pierdut independența în timpul controversei de succesiune la tron. Doi dintre Macabei au cerut generalului roman Pompei să intervină, (anul 63 î. C.), și el a numit un mare preot, dar a făcut din Israel o provincie a Siriei.

Cu aceste evenimente am ajuns la sfârșitul timpului Vechiului Testament.

Schema istorică care stă la baza Cărților Vechiului Testament pleacă de la grupul patriarhilor Abraham, Isac și Iacob, pentru ca apoi să se concretizeze în poporul lui Israel, din care va urma cursul istoriei până la venirea armatei romane în Palestina (63 î. C.) Pentru a înțelege cum au fost scrise Cărțile Vechiului Testament și care a fost mesajul lor, este indispensabil să cunoaștem, cel puțin în linii mari, istoria poporului evreu, care se rezumă așa:

  • 1850-1700 î. C.: Venirea lui Abraham în țara Canaan și viața patriarhilor Abarham, Isac și Iacob.

  • 1700-1250 î. C.: Coborârea lui Iosif și a fraților săi în Egipt și șederea evreilor în Egipt.

  • 1250 î. C.: Exodul din Egipt sub conducerea lui Moise.

  • 1210-1010 î. C.: Cucerirea Palestinei sub comanda lui Iozua; perioada Judecătorilor și a lui Samuel; prima tentativă de a forma o monarhie sub comanda lui Saul.

  • 1010-931 î. C.: Domniile lui David și Solomon; împărțirea regatului după moartea lui Solomon.

  • 931-722 î. C.: Regatul de Nord sau Israel, care se termină cu căderea Samariei și deportarea în Asiria.

  • 931-587 î. C.: Regatul de Sud sau Iuda, cu capitala la Ierusalim, care cade odată cu asediul lui Nabucodonosor.

  • 587-538 î. C.: Exilul în Babilonia.

  • 538-333 î. C.: reîntoarcerea evreilor în Palestina sub dominația persiană.

  • 333-142 î. C.: Palestina se află sub dominația lui Alexandru cel Mare și a succesorilor săi: dinastiile Ligidi și Seleucidi.

  • 142-63 î. C.: Palestina cucerește o anumită independență sub conducerea lui Asmonei.

  • 63 î. C.: Pompei intră în Ierusalim și stabilește dominația romană efectivă asupra Palestinei.

Note

[53] Un nume care înseamnă zona dintre cele două fluvii (Tibru și Eufrat) și coincide cu actualul Irak.

[54] Tendința era de a numi "sfântul patron" al sanctuarului pe patriarhul care l-a fondat și, ca pentru un erou, erau păstrate povestirile despre faptele sale în acel loc.

[55] Egiptul de Sus era acela din Sud, în timp ce Egiptul de Jos era partea din Nord. Egiptenii distingeau aceste două regiuni după direcția luată de apă în fluviul Nil. Toată viața Egiptului era măsurată după importanța Nilului.

[56] Din acel moment a fost cunoscut ca un loc blestemat. În timpul lui Isus, această idee de blestemat era amestecată cu faptul că erau aduse aici și resturile de la sacrificiile templului și așa se explică faptul că acolo se găseau sânge, grăsimea animalelor, insecte, etc. Această vale devine un simbol pentru infern și așa valea din Hinnon, (sau, cum spune Isus, Gheena), este imaginea pe care Isus o folosește atunci când vorbește de durerile pe care le suferă cei răi în Infern.

[57] Așa supușii săi nu trebuia să călătorească la Ierusalim și să dea tribut regelui din Sud.

[58] Se cheamă această teofanie "Shekinah".

[59] Cu siguranță că episodul vițelului de aur din deșert este un tip de apologie împotriva folosirii taurilor în aceste sanctuare.

[60] Viziunea lui Ilie pe muntele sfânt al Domnului este interesantă. Înainte de toate, urcă pe muntele Sinai, locul în care Israel a primit Legea. După aceea Dumnezeu nu vine în evenimentele mari, cum a venit în timpul lui Moise, dar mai degrabă în adierea vântului (3Re 19,1 ș.u.). Dumnezeu îi spune că El poate lucra și în mod uman. Așa fiul lui Ahaz este dat jos de pe tron cu o lovitură de stat, deci Dumnezeu se folosește și de politică pentru a schimba oamenii.

[61] Oamenii simpli, cei care lucrau pământul, nu au fost deportați. Ei s-au căsătorit cu populația care a venit și așa au format o nouă națiune, aceea a samaritenilor.

[62] Această intervenție a Domnului a luat, probabil, forma unei plăgi în tabăra invadatorilor.

[63] Din cauza terenului accidentat, cu armata nu se putea trece decât prin această zonă pentru a ajunge din Egipt în zona fluviului Eufrat.

[64] Această mare bătălie de la Meghido a devenit un simbol al luptelor escatologice, unde forțele binelui ar trebui să lupte cu forțele diavolului. Această luptă trebuie să aibă loc la "Armagedon": acest nume este o formă a expresiei "Har Meghiddo" care înseamnă "muntele Meghidon".

[65] Ceva mai târziu Egiptul și Asiria au fost învinse în lupta de la Carchemesh în 605 î. C. și Babilonia va deveni cea mai mare putere din acea parte a lumii.

[66] Se mai scrie și Nabucodonosor al II-lea, sau în limba akkadică, Nabu-Kudurri-usur.

[67] Acest guvernator, Ghedalia, a fost asasinat la puțin timp de la instalarea sa. Aceia care l-au omorât l-au întrebat pe profetul Ieremia dacă trebuia să fugă din țară în Egipt, la care profetul le-a răspuns zicându-le să rămână în țară și să se încreadă în Dumnezeu. Însă aceștia au hotărât să fugă și l-au forțat și pe Ieremia să-i urmeze. În timpul călătoriei Ieremia ori a fost omorât, ori a murit din cauze naturale.

[68] Chiar dacă cartea a fost scrisă pe timpul Macabeilor, ea aduce amintiri și din acea perioadă.

[69] Este o dispută asupra cronologiei acestui timp: nu se știe dacă Esdra și Neemia au fost contemporani, sau dacă era o diferență între perioada în care au activat.

[70] Acesta era un nume grec și probabil el susținea culturalizarea impusă de împărat.

[71] Dacă se citește cu atenție Cartea lui Daniel, multe dintre povestirile din prima parte au fost scrise pentru a-i încuraja pe evrei ca să refuze aceste propuneri.

[72] Independența a fost un rezultat al ajutorului acordat diferitelor puteri care vroiau să ocupe tronul dinastiei Seleucide.

[73] Macabeu era titlul dat lui Iuda, care însemna "Ciocan", după aceea numele a fost preluat și de dinastia din care făcea parte.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire