pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Lumină din lumină
Curs de introducere în Sfânta Scriptură
pr. Iosif Bisoc OFMConv

achizitionare: 12.09.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul 5
Moduri de interpretare a textului în Sfânta Scriptură

1. Istoria interpretării Sfintei Scripturi

Primul mod recunoscut de interpretare a Sfintei Scripturi este cel literar; sfântul Toma numea acest mod "sensus litteralis". Este evident că atunci când cineva citește Sfânta Scriptură caută să găsească înțelesul celor scrise.

Însă mentalitatea mediului oriental și faptul că sunt atâtea contradicții, fraze stranii, și că se folosește simbolismul în text, toate acestea au condus la un alt nivel și anume la nivelul interpretării. Acest nivel este cel simbolic.

Centrul exegezei simbolistice era Alexandria. În timpul lui Isus era deja un centru de interpretare asupra Vechiului Testament. Marele studios al acestui centru era Filone din Alexandria. El a încercat să reconcilieze revelația ebraică cu filosofia greacă, însă acest lucru era destul de dificil, pentru că filosofia de bază în acel timp era neo-platonismul. Această filosofie a favorizat o viață cu totul spirituală, pe când viața de credință a evreilor era foarte bine înrădăcinată în concret, în viața de zi cu zi, viața corporală. De fapt, el a trebuit să lucreze serios pentru a spiritualiza Vechiul Testament. Pentru el toate aventurile Patriarhilor erau doar simboluri ale călătoriei în viața spirituală. Legea, Torah, era revelația lui "Nous": el vorbea de importanța lui "Logos", "Cuvântul", care este intermediarul dintre oameni și Dumnezeu. Cu aceste idei el a creat un sistem foarte complex.

Iustin și Tertulian i-au urmat exemplul. Ei, mai mult decât el, căutau în Vechiul Testament simboluri ale venirii lui Isus ca Mesia. Cel mai mare doctor al acestui stil este Origene: el duce această interpretare simbolică la nivele noi [38].

În contrast cu această școală din Alexandria era școala scripturistică din Antiohia. Exegeza lor era mai literară decât aceea din școala din Alexandria. Reprezentanții cei mai de seamă ai acestei școli au fost Teodor din Mopsuestia, Ioan Crizostom, Grigore din Nisa, Sfântul Vasile. Și în această școală exista preocuparea de a descoperi în pasajele Vechiului Testament o prevestire a venirii lui Isus. În mod particular acești reprezentați vorbeau de profeți care au văzut în viitor venirea Domnului, prin semnele și prin evenimentele vieții lor.

O altă tendință a exegezei lor era aceea de a găsi mesajul moralist în scrierile Vechiului Testament. Se vede aceasta în scrierile lui Grigore cel Mare , în mod particular în scrierea intitulată "Comentariu asupra Cărții lui Iob" [39].

În Evul Mediu, s-a dezvoltat un sistem prin care era privită Sfânta Scriptură din patru puncte de vedere. Ioan Casian a spus:

"Littera gesta docet; quid credas allegoria;
moralis quid agas; quo tendas anagogia".

Înțelesul acestei zicale este modul de a privi Scriptura din patru puncte de vedere și anume:

  • primul este sensul literal sau istoric, adică ce s-a întâmplat cu adevărat în acel timp;

  • al doilea este cel alegoric sau cristologic, adică ce este scris în Sfânta Scriptură, care ne vorbește de Isus Cristos (în mod deosebit în Vechiul Testament);

  • al treilea este cel moral, adică ce ne învață acel pas în viața de zi cu zi;

  • al patrulea este cel anagogic [40], sau escatologic, adică ce ne spune acel pas despre viitor, în mod deosebit despre cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii.

Centre de studii asupra Sfintei Scripturi în timpul primei părți a Evului Mediu erau mănăstirile. În mănăstiri se practica "lectio divina", adică citirea unui pasaj din Sfânta Scriptură și apoi se căuta să se găsească cele patru puncte în text.

O dată cu apariția marilor universități, (Oxford, Cambridge, Paris, Padova), s-a trecut la un nou stadiu și la o nouă dezvoltare în studiul Sfintei Scripturi. Studioșii au început să cerceteze sensul literal pentru a da noi informații prin care se puteau construi noi sisteme de teologie. Nu mai era de ajuns să se facă teologie doar la nivelul simbolic. Cu trecerea timpului au început să folosească logica pentru a determina învățăturile lor asupra cristologiei, asupra sacramentelor, asupra Sfintei Treimi, etc. Tot în acest timp s-au impus științele din lumea islamică, în mod special în Spania (să ne gândim doar la folosirea lui Aristotel în marile școli ale timpului; scrierile sale pătrunseseră în Europa preluate de la studioșii islamici). Un alt important lucru s-a impus în Franța: studiul limbilor originare ale Sfintei Scripturi. Pentru prima dată după atâta timp, (de la Sfântul Ieronim), studioșii catolici știu să folosească în cercetarea lor limbile greacă și ebraică. Unul dintre cei mai cunoscuți studioși biblici din acea perioadă a fost Nicalao din Lira, care a scris un faimos comentariu asupra Cărții "Cântarea Cântărilor".

În timpul reformării protestante, se pare că cea mai mare putere în studiile Sfintei Scripturi este cea protestantă; erau și anumiți studioși catolici care mai făceau cercetări, (cum ar fi cardinalul Ximenes și Maldonatus), dar protestanții aveau o libertate mai mare de a cerceta, pentru că multe sectoare erau interzise catolicilor [41].

Părintele exegezei moderne a fost un preot francez care se numea Richard Simon (1638-1712). El a propus diferite teorii asupra Cărților din Sfânta Scriptură: de exemplu el a fost acela care s-a întrebat dacă Moise a fost singurul autor al lui Torah.

În timpul celor de al XVII-lea și al XVIII-lea secol, s-a lucrat foarte mult asupra limbajului Sfintei Scripturi. În acest timp se vede prima critică modernă a textului făcută de persoane ca Morinus (+ 1633), Capellus (+ 1658), LeClerc (+ 1736), Kennicott, Schultens și Gesenius (+ 1842); acesta din urmă a scris un dicționar și o carte de gramatică în ebraică ce este folosită și astăzi.

În timpul celui de al XIX-lea secol, se vede o creștere asupra studiului Sfintei Scripturi în Germania: acest studiu este legat de filosofia lui Hegel și de metoda sa dialectică. Această metodă este folosită și aplicată mai întâi pentru istoria lui Israel și apoi pentru dezvoltarea Bisericii primare (de exemplu, dezvoltarea Bisericii văzută ca o întâlnire a două tendințe diferite: tradiția comunității ebraice creștine și aceea, mai liberală, a comunității greco-creștine). În această școală se vede sprijinul dat de critica istorică (Heilsgeschichte).

Câteva curente (reprezentate de raționaliști) neagă valoarea revelației petrecută în Israel (și cu coincidență pentru Noul Testament). Alte curente caută să respecte revelația, însă în același timp constată că această revelație are un aspect uman (au fost nenumărate descoperiri arheologice în Babilonia, Grecia, Egipt, Canaan, etc., care au determinat această concepție asupra revelației). Școala studiului religiilor (Religiongeschite) a încercat să descopere legăturile existente între religiile păgâne și religia lui Israel. Ca și în cazul criticii istorice, valoarea studiului depinde de respectarea posibilității de revelație supranaturală; altfel nu se poate vorbi de o cercetare adevărată și serioasă (de exemplu, Frazier a scris o carte în care a declarat într-un mod arogant că religia lui Israel nu este altceva decât o reelaborare a miturilor păgâne). Unii studioși au descoperit că există legături între religiile păgâne și cea a lui Israel, dar au demonstrat că sunt mari diferențe între religiile păgânilor și cea a lui Israel.

Doi dintre aceștia au fost H.Gunkel și R.Bultmann.

Hermann Gunkel este renumit pentru că el folosește critica formelor. El a descoperit că literatura Sfintei Scripturi (și în mod deosebit psalmii) a fost scrisă în diferite forme care comunică conținutul din diferite pasaje (de exemplu, între psalmi sunt psalmi mesianici, psalmi de durere, psalmi sapiențiali, etc.).

Un alt mare studios care nu poate fi ignorat, chiar dacă nu suntem de acord cu el în tot ceea ce zice, este Rudolf Bultmann. El a folosit critica formelor pentru a da o judecată asupra istoricității diferitelor fraze și narațiuni din Sfânta Scriptură. El a susținut că mesajul lui Isus a fost mistificat de Biserica primară. El a încercat să demistifice Evangheliile și în mod particular Evanghelia lui Ioan. Această tentativă era una pastorală, pentru că el încerca să facă Evangheliile mai accesibile lumii moderne, dar el s-a bazat pe concepția după care tot ce este miraculos și tot ceea ce se vorbește despre escatologie sunt mituri și astfel a stabilit o critică foarte severă asupra istoricității lui Isus și asupra acțiunilor sale (de exemplu, când el vorbește despre învierea lui Isus, nu vorbește despre o realitate fizică, ci mai degrabă despre credința discipolilor care știau că într-un fel sau altul Isus era încă cu ei și așa el prezintă învierea lui Isus mai mult ca un fenomen psihologic și nu ca pe o realitate fizică). Cu siguranță că el a adus o contribuție la studiul Sfintei Scripturi, însă nu e noci o îndoială că el s-a dus dincolo de limitele numelui de creștin care crede în învierea lui Isus cu trupul.

Renașterea studiului biblic în lumea catolică se simte la sfârșitul secolului al XIX-lea. În acest timp iau ființă Institutul Pontifical Biblic din Roma, L'École Biblique la Ierusalim și încep să lucreze doi mari studioși, Langrange și Loisy [42].

Papa Leon al XIII-lea a scris o enciclică numită "Providentissimus Deus" (1893), în care susținea că toate studiile Sfintei Scripturi trebuie să se facă într-un climat de credință: această enciclică era un pic dură asupra anumitor tendințe ale criticii moderne, însă în același timp era adresată studioșilor pentru o mai mare dezvoltare a limbilor Sfintei Scripturi și a studiilor științifice. În 1902, a fost înființată Comisia Pontificală Biblică: această Comisie a lucrat în mod deosebit în timpul moderniștilor și numeroase decrete între 1905 și 1915 vorbeau de pericolele diverselor interpretări asupra Sfintei Scripturi (în mod deosebit, pentru primele capitole din Geneză, Comisia a spus că trebuie să fie interpretate în mod literar).

În 1943 se face un pas important pentru studiile biblice catolice: Papa Pius al XII-lea dă publicității o enciclică "Divino Afflante Spiritu". Acest document a permis catolicilor să folosească tehnicile moderne în studiul Sfintei Scripturi [43]. În 1948, Comisia Pontificală Biblică a scris cardinalului Suhard că decretele scrise între 1905 și 1915 nu aveau valoare dogmatică și apoi, în 1955, Comisia a dat deplină libertate (plena liberta) să se folosească aceste documente sau nu.

În perioada anilor din cel de al II-lea Conciliu Vatican avem două documente de o deosebită valoare: primul este Constituția asupra Revelației Divine "Dei Verbum", asupra căruia vom face o exegeză amănunțită la sfârșitul cursului; al doilea este o declarație a Comisiei Pontificale Biblice asupra vericității Evangheliilor din 1965. Acest document ne vorbește despre cele trei momente sau nivele ale formării Evangheliilor.

Primul moment este prezența lui Isus cu discipolii săi[44]: se poate vorbi despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile.

Al doilea moment este acela în care discipolii lui Isus au început să predice despre evenimentele care s-au petrecut în primul moment [45]. De fiecare dată când unul dintre discipoli predica era un amestec între ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și mărturia credinței: cu alte cuvinte, el avea un punct de vedere, care este văzut în cuvintele și episoadele pe care le alegea pentru a comunica vestea cea bună despre Isus Cristos.

Al treilea moment este acela prin care evanghelistul ia mărturia de la acești discipoli și o pune în scris, adică scrie o Evanghelie [46]. Și pentru acest moment avem atât mesaje care ne-au fost comunicate de Isus (ceea ce El a spus și a făcut), dar și modul în care evanghelistul interpretează aceste evenimente pentru comunitatea pentru care scrie.

2. Diferite tehnici literare folosite pentru studiul Sfintei Scripturi

2. 1. Critica izvoarelor

Critica izvoarelor înseamnă să descoperim izvoarele pe care un autor le-a folosit când a scris o carte sau o scrisoare. Câteodată este posibil să descoperim izvorul pentru că originea există încă (de exemplu, am văzut că Evanghelia lui Marcu a fost folosită ca izvor de autorul Evangheliei lui Matei și de autorul Evangheliei lui Luca; tot așa descoperim izvorul pentru o serie de proverbe în Cartea Proverbelor; câteva din aceste proverbe provin dintr-o literatură sapiențială din Egipt și se cheamă  "Proverbele lui Amenemope").

Sunt și alte ocazii prin care trebuie să descoperim izvorul, chiar dacă evidența nu este cu totul de îndepărtat: (de exemplu, se poate vorbi de izvoarele pe care Marcu le-a folosit când a scris Evanghelia sa; el a folosit mărturia lui Petru [Mc 1,21-38], a folosit pasaje catehetice [Mc 1,2-11], a folosit o sumedenie de cuvinte, de miracole, de parabole [Mc 4,1 ș. u.], a folosit material apocaliptic [Mc 13,1 ș. u.], a folosit diferite latinisme și diferite semitisme).

Câteodată se caută în afara iudaismului și creștinismului pentru a se găsi izvoare în diferite pasaje (de exemplu, am văzut o asemănare între povestirea lui Gilgameș și povestirile Jahwiștilor despre căderea din Paradis și despre potopul universal).

Se poate găsi un izvor pentru prologul Evangheliei lui Ioan în lumea iudaică (chiar dacă acest imn a fost o adăugare la o Evanghelie creștină). Dacă sunt privite cu atenție doar pasajele poetice, (acelea care nu vorbesc de Ioan Botezătorul, pentru că sunt într-o formă narativă), se vede că înainte de v. 14 poate fi vorba de un imn din înțelepciunea iudaică. Într-adevăr sunt mulți aceia care cred că proveniența acestui imn este Alexandria, pentru că poartă atâtea expresii folosite de Filimon, faimosul exeget evreu din comunitatea Diasporei, care se găsea la Alexandria.

2. 2. Critica formelor

Orice bucată din literatura Sfintei Scripturi, (de acum încolo o vom numi pericopă [47]), are forma sa, modul său particular în care a fost scrisă. Cum am văzut până acum, Gunkel a depus o muncă imensă asupra formelor din psalmi. Le-a identificat diferitele forme și așa i-a făcut să devină mai ușori pentru studiu. Din această muncă au rezultat următorii psalmi:

  • psalmi care conțin imnuri de laudă: Ps 8; 19; 29; 33; 65-66; 100; 104-105; 111; 113-114; 117; 135-136; 145-146; 148-150;

  • psalmi care conțin lamentație individuală: Ps 4; 11; 16; 23; 62; 91; 121; 131;

  • psalmi care conțin lamentație colectivă: Ps 115; 125; 129;

  • psalmi care conțin lamentații cu expresii de încredere: Ps 3; 5; 22; 28; 44;

  • psalmi regali: Ps 2; 18; 21; 45; 72; 101; 110; 144;

  • psalmi sapiențiali: Ps 1; 32-34; 37; 49; 73; 111-112; 127-128;

  • psalmi liturgici: Ps 15, 24; 134;

  • psalmi istorici: Ps 78; 105-106; 135-136 [48].

Se poate vorbi și de diferitele pericope din Noul Testament. De exemplu, dacă forma unei povestiri este un miracol sunt prezente, de obicei, aceste elemente:

  • o descriere a situației,

  • un apel pentru a-l urma,

  • o acțiune sau o parabolă,

  • reacția mulțimii.

Autorul poate lua aceste patru elemente și să se "joace" un pic cu ele. De exemplu, dacă se studiază miracolul povestit în Mc 2,1-12. Descrierea situației atrage atenția asupra faptului că există un paralitic, că sunt prietenii lui care-l aduc la Isus și este o mulțime împrejurul lui Isus la ușa casei unde Isus învăța. Al doilea element din această povestire este apelul: în acest caz apelul este tăcerea, însă o tăcere subînțelesă, pentru că prietenii paraliticului îl prezintă în fața lui Isus coborându-l prin acoperișul casei. Al treilea element este vindecarea: Isus iartă păcatele paraliticului. Isus înțelege că acesta era motivul care-l făcea să sufere pe paralitic mai mult. Păcatele l-au alienat, dar cu iertarea păcatelor paraliticul este reintegrat societății. Al patrulea element este bine conturat aici: fariseii sunt furioși, ei nu vor să vadă și să audă de așa ceva. Cu această reacție a fariseilor avem o reacție negativă și este un tip de apel negativ și Isus continuă cu un nou apel pentru a răspunde la negativitatea lor și-l vindecă pe paralitic. În sfârșit, mulțimea, cu bucurie mare, dă un răspuns adaptat situației.

Într-un mod Marcu se "joacă" cu forma în cap. 3, vv. 1-6. Primul element este faptul că este sâmbătă, că stă în sinagogă și că există un om cu mâna uscată. Al doilea element trebuie să fie un apel, însă nu se aude nimic de la omul cu mâna uscată, în schimb este un apel negativ, pentru că fariseii se uitau să vadă dacă Isus va face ceva. Nu este o observație neutrală, dar este o observație plină de ranchiună. Isus răspunde la apelul lor cu o vindecare. În sfârșit, ei răspund la acțiunea lui Isus cu multă ură și asta demonstrează ceea ce ei aveau în inimă. Ei nu vor să creadă nici măcar în cazul unor fapte așa de mari.

Un alt exemplu de folosință a formei este studiul făcut asupra Scrisorilor Noului Testament. Sunt anumite elemente la care ne așteptăm să se vadă într-o scrisoare. De obicei este o referință despre cine a scris-o și către cine a scris-o. Este posibil ca cei doi să se cunoască și să fie pe moment la distanță. Dacă privim cele 7 scrisori ale Sfântului Paul, se găsesc toate aceste elemente. La fel cu 2Ioan și 3Ioan, însă când se studiază 1Ioan, sau Scrisoarea lui Iacob, sau Epistola către Evrei se vede că ori lipsește un element, ori câteodată toate elementele care fac dintr-un pasaj de literatură o scrisoare adevărată.

2. 3. Critica redactării

Se poate studia și redactarea unui text. Aceasta poate fi făcută în diferite moduri:

  • Redactarea unui text poate fi făcută când avem textul original (se poate studia cum Matei și Luca au schimbat textul lui Marcu [49]).

  • Redactarea unui text se poate face când există două versiuni ale aceluiași text, însă cu variații; se poate compara, de exemplu, versiunea Fericirilor în Matei și în Luca [50] și apoi să se vadă care versiune este cea mai originală.

  • Redactarea unui text se poate face când există doar o versiune din text și nu se știe cu siguranță de unde vine; aceasta este cea mai dificilă versiune pentru lucru și este cea mai speculativă, însă se pot trage câteva concluzii. De exemplu, dacă se studiază cuvintele din Mc 2,18-22, este evident că a doua expresie nu aparține conținutului în care se găsește. Noi presupunem că contextul original din această a doua expresie (Mc 2,21-22) s-a pierdut și că Marcu l-a așezat în acel context pentru că sunt legături pe această temă (nuntă, vin și haine noi).

3. Diferite alte tehnici folosite

3. 1. Critica istorică

Am văzut câte ceva până acum despre critica istorică a textelor scripturistice. Este foarte cunoscut faptul că recunoașterea credinței lui Israel și a comunităților Bisericii primare este fidelă istoriei. Trebuia ca ele să crească în timp și așa se poate studia dezvoltarea acestui fenomen. De exemplu, se vorbește de faptul că în timpul lui David evreii nu erau monoteiști, ei erau enoteiști, adică credeau că sunt mai mulți dumnezei, dar că Dumnezeul lor era cel mai mare. La fel, am văzut că centralizarea cultului a fost făcută destul de târziu: în 622 î. C. regele Iozia dă ordin să se distrugă toate templele din țară și să rămână doar cel din Ierusalim.

Pentru Noul Testament, se poate vorbi de o dezvăluire graduală a descoperirii funcțiunilor și naturii Duhului Sfânt. În Vechiul Testament, când se vorbește despre Duhul Domnului, nu se vorbește de Duhul Sfânt. Se vorbește despre Duhul lui Jahwe, adică o hypostesis: Duhul lui Jahwe era un atribut al lui Jahwe, un mod de a se arăta poporului și nu era o existență separată de Jahwe. În Noul Testament se vorbește de Duhul de Sfințenie. Trebuie văzut dacă acest nume nu este o continuare a aceleași idei, pentru că unul din numele care se folosea pentru Jahwe era "Sfântul". În mod asemănător se vorbește și de Duhul lui Isus. Ce vrea să însemne această frază? Înseamnă prezența spirituală a lui Isus atunci când el nu este prezent în forma corporală, sau înseamnă o altă ființă care există separat, (dar și în uniune), cu (de)  Isus. Acestea erau probleme foarte dificile și era dificil să se facă teologie în timp ce erau vremuri de persecuție. Dacă urmărim Scrisorile Sfântul Paul, în primele sale Scrisori el scrie comunităților în numele Tatălui și în numele Fiului. Următoarea scriere este o referință clară care vorbește de Duhul Sfânt și aceasta se găsește la sfârșitul celei de a 2 Scrisori a Sfântului Paul către Corinteni, unde el folosește o formulă trinitară (așa, el demonstrează că aceste trei Persoane sunt autonome, dar în același timp trăiesc în unitate).

3. 2. Critica religiei

Am vorbit mai înainte despre influențele pe care culturile din jurul lui Israel le-a exercitat și asupra vieții religioase din țară (de exemplu, "Femeia înțelepciune" este un amestec din ideile care vehiculau în Egipt, în lumea greacă și în cea ebraică: această femeie este ebraică pentru că face parte din tradiția ebraică sapiențială, care încearcă să descopere modul drept de a trăi; este greacă pentru că ea este o hypostesis, adică Dumnezeu este transcendental ca un dumnezeu neoplatonist și are nevoie de o figură intermediară pentru a comunica voința sa; este egipteană pentru că este modelată de la identitatea zeiței "Ma'at", zeița înțelepciunii în Egipt).

Se poate vorbi despre critica religiei și în Noul Testament. Isus a schimbat această idee când a vorbit despre un Mesia care trebuia să moară pentru păcatele poporului. Diferită însă este Evanghelia lui Ioan, unde nu se găsește un astfel de Mesia: în Ioan, Mesia Isus este acela care comunică iubirea de tată către fiii săi. Crucea nu mai este un act expiator, ci un act de mare iubire care ne învață cât ne iubește Dumnezeu. Isus este astfel un revelator. Mulți studioși s-au întrebat dacă acesta nu era un concept gnostic, pentru că gnosticii vorbeau foarte mult despre revelații speciale care se primeau de sus. Răspunsul este însă unul diferit la această obiecție: în cap. IV din Evanghelia lui Ioan, Isus vorbește cu samariteanca și se crede că această scenă este una simbolică în privința faptului că misiunea lui Isus era pentru toată lumea, inclusiv și pentru samariteni [51]. Samaritenii aveau o idee despre Mesia care era foarte asemănătoare cu aceea din Evanghelia lui Ioan, pentru că Mesia pe care ei îl așteptau trebuia să le reveleze totul (se vede și din faptul că femeia începe să se gândească dacă nu cumva Isus este Mesia tocmai pentru faptul că el i-a spus toate despre ea). Aceasta înseamnă că și în grupul discipolilor care au fondat această comunitate se găseau evrei, iar ideea lor despre Mesia nu era aceea a evreilor, ci au fost influențați de ideea samaritenilor.

3. 3. Critica sociolgică

În această critică se folosesc descoperirile științei sociologice și se studiază cum diferitele grupuri au acționat în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament se studiază foarte mult faptul că în timpul Judecătorilor uniunea triburilor nu era așa de strânsă: era un tip de guvern care se chema "amficționie" [52], sau o confederație de triburi care au un sanctuar comun, central ca punct focal de uniune. Cu acest model, studioșii pot să studieze interacțiunea dintre triburi în timpul perioadei invaziei în pământul făgăduit.

În mod asemănător se pot studia și diversele grupuri din timpul Noului Testament. Se poate vedea că exista o comunitate la Ierusalim un pic mai conservatoare, care era condusă de Iacob, și o comunitate mai reconciliantă, condusă de Petru. Era o comunitate de eleniști la Ierusalim, probabil atașată comunității discipolului pe care îl iubea Isus (comunitatea care a scris Evanghelia lui Ioan). Exista comunitatea Sfântului Paul, formată din păgâni care s-au convertit. Exista comunitatea lui Matei, care voia să trăiască mai departe ca evrei, dar ca evrei care au îmbrățișat Noua Lege, etc. Se poate deduce că din această diversificare nu a fost așa de ușor să se găsească o cale acceptabilă pentru toți. Se poate pune însă o întrebare: care erau raporturile dintre aceste comunități, în mod particular când Biserica nu avea un sanctuar principal pentru a le uni? Răspunsul poate fi doar acela că aveau în comun unitatea cu Dumnezeu Tatăl, în unire cu Dumnezeu Fiul înviat din morți și uniunea cu Duhul Sfânt care le dădea forța necesară de a merge mai departe în unitate.

3. 4. Critica feministă

Această mișcare este foarte activă în USA. În ceea ce privește Sfânta Scriptură, această mișcare se simte frustrată și neîndreptățită: de exemplu, ne amintește că de multe ori nu se vorbește de femei în paginile sacre. La aceste acuzații, se poate răspunde spunând că acela era modul de a vorbi și a gândi în acea perioadă. Această mișcare spune că nu vrea ca textul Sfintei Scripturi să fie modificat, dar că trebuie amintită absența rolului femeii în aceste texte și că ele pot fi subliniate într-un alt mod. Ele spun că, atunci când autorii sacri dau un exemplu, folosesc mereu doar bărbați. La această acuzație avem ca un bun exemplu pe Luca: în Evanghelia sa, când vorbește de un bărbat asociază mereu și o femeie: dacă Simeon vede pe Isus copil, Ana trebuie să-l vadă; dacă Dumnezeu este fericit când se întoarce un păcătos, ca și păstorul care găsește oaia pierdută, El este fericit, ca și femeia care a găsit banii pierduți; dacă credința este ca o sămânță de muștar care crește și devine un copac mare, (lucrul bărbaților), la fel este și cu aluatul femeii care aduce pâinea pe masă.

Nivelul acestui tip de exegeză devine un pic periculos atunci când ea devine prea creativă. Această mișcare spune că femeile nu apar în paginile sacre pentru că mereu au fost persecutate de către bărbați. Ele mai afirmă că autorii sacri, fiind bărbați, au uitat să le mai treacă în paginile sacre și așa au fost omise, iar noi avem obligația să le menționăm. Ele deseori spun că dacă femeile au fost mereu prezente în paginile sacre pot face toate lucrurile pe care le fac bărbații (preoția la femei). Aceasta este o logică prea creativă.

Mai este o latură și mai stranie: ele spun că Dumnezeu nu este bărbat (și acest lucru este adevărat); spun că religia creștină este plină de simboluri masculine și că alte religii de pe pământ nu sunt așa. O mare parte dintre membrii mișcării feministe din America, și nu numai, a început să facă experiențe religioase diverse, cum ar fi religia indienilor, vrăjitoriile, magia (albă).

Biserica a răspuns cu foarte mare claritate la această mișcare și anume: ele se pot chema cum vor, dar de multe ori ideile și conceptele lor nu sunt nici catolice, nici creștine.

3. 5. Critica eliberării

Foarte multe lucruri s-au spus în acest timp despre teologia eliberării. Au fost destui teologi care au depășit limitele credinței noastre, însă teologia eliberării are să ne spună câte ceva.

Această teologie este bazată pe conceptul de Dumnezeu care l-a trimis în lume pe Fiul său pentru a-și construi o împărăție. Împărăția lui Dumnezeu este spirituală, dar trebuie să aibă și o dimensiune fizică. Exemplul cel mai grăitor este încarnarea lui Isus: în corpul său El a îmbinat divinul și umanul! Pornind de la această premisă, această mișcare spune că atunci când este o situație de nedreptate, este o obligație a tuturor creștinilor să lucreze pentru dreptate. Până la acest punct suntem cu toții de acord și acest lucru se poate vedea și citi în gândurile și scrisorile papilor Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea. Însă chestiunea se mută pe partea materială. Unii teologi, motivând că toți trebuie să fie egali, permit să se facă dreptate cu violență și deseori aceștia sunt legați de grupurile marxiste. Ei interpretează că lumea este formată din clase economice și că trebuie să fie o luptă între ele: acest lucru este inacceptabil pentru Biserică. Acești teologi caută în Sfânta Scriptură justificarea la ceea ce fac: în Vechiul Testament ei au găsit o mare povestire despre eliberare în Cartea Exodului; în Noul Testament ei găsesc Evanghelia lui Luca și Scrisoarea lui Iacob.


Note

[38] Acesta este un exemplu de exegeză:

            "Aceasta valorează pentru cuvântul Scripturii. Eu voi deschide gura ta și gura mea și vă voi învăța ce trebuie să faceți. De fapt, și Aron a mers înaintea lui Moise și a ieșit din Egipt. A mers înaintea sa, dar unde, în care loc? Este important unde se duce: la Moise, acela a cărui gură va trebui să fie deschisă de Dumnezeu. Consideră că pe merit I-a fost deschisă gura de acela care poate merge în întimpinarea lui Dumnezeu pe munte.

            Petru, Iacob și Ioan s-au urcat pe muntele Domnului, pentru a-l vedea pe Isus transfigurat și pentru a vedea pe Moise și Ilie în strălucire.

Și pentru tine, deci, dacă nu urci pe muntele Domnului, întâlnindu-l pe Moise, adică dacă nu te vei urca la sensul elevat al legii, dacă nu vei ajunge la nivelul inteligenței spirituale, gura ta nu a fost deschisă de Domnul. Dacă te oprești într-un loc de jos al cuvântului, făcând prizonier textul în istoria narațiunilor iudaice, nu te-ai dus să-l întâlnești pe Moise pe muntele Domnului și Dumnezeu nu a deschis gura ta, nici nu te-a instruit asupra a ceea ce trebuie să spui.

Deci dacă Aron nu s-ar fi dus în întâmpinarea lui Moise pe munte, dacă nu ar fi văzut sensul sublim și vertiginos, dacă nu ar fi pătruns inteligența sa, niciodată Moise nu i-ar fi vorbit cuvintele lui Dumnezeu, nici nu i-ar fi transmis puterea semnelor și a minunilor, nici Dumnezeu nu i-ar fi transmis puterea semnelor și a minunilor, nici Dumnezeu nu l-ar fi făcut părtaș la cunoașterea unui mister așa de mare".

[39] Pentru a demonstra învățătura morală el scrie: "Discursurile mărețe sunt cuvinte în vânt; deseori, într-adevăr, când nu se oprește limba de la discursuri inutile, se ajunge fără să ne dăm seama până acolo că ne socotim nebuni și temerari. Sufletul neîngrijit merge cu siguranță și gradual spre ruină și distrugere. Se începe cu a nu băga de seamă cuvintele superbe și se ajunge la cele dăunătoare; la început se găsește gustul de a vorbi despre faptele altora și apoi se începe a se mușca din viața altora. De aici se nasc ura, bătăi și se stinge pacea din inimi".

[40] Interpretarea mistică a unui text.

[41] Trebuie să amintim că în acea perioadă biserica traversează un timp dificil. Cum protestanții erau așa de mult atașați Sfintei Scripturi, ierarhia Bisericii a răspuns cu un mesaj prin care catolicii erau foarte mult strâns legați de Sacramente. În realitate, trebuia să obții permisiunea de la directorul spiritual ca să poți citi Sfânta Scriptură. Abia în acest secol situația a permis Bisericii să deschidă orizonturi asupra studiului biblic.

[42] Însă Loisy a permis ca teoriile sale să fie colegate cu cele ale moderniștilor.

[43] Am văzut deja că această enciclică a propus ca toate traducerile Sfintei Scripturi, pentru catolici, să fie făcute din limbile originare.

[44] "Cristos Domnul și-a ales discipoli, care l-au urmat încă de la început, care i-au văzut faptele, i-au auzit cuvintele și așa au fost în stare să devină martorii vieții și învățăturii sale. Domnul în expunerile sale, învăța lumea în formele de gândire și în expresiile folosite în acel timp, adaptându-se prin acel mod mentalității auditoriului și făcând ca tot ceea ce învăța să se imprime cu fermitate în mintea lor și să poată fi reținut cu ușurință de discipoli. Ei au înțeles bine miracolele și celelalte evenimente din viața lui Isus ca fapte și au fost dispuși să accepte cu credință pe Isus și să îmbrățișeze cu credință mesajul mântuirii".

[45] "Apostolii au vestit în primul rând moartea și învierea Domnului, dând mărturie despre Isus Cristos, la care se refereau cu fidelitate față de episoadele bibliografice ale cuvintelor sale, fiind atenți în predica lor la exigențele diferiților ascultători. După ce Isus a înviat din morți și divinitatea sa a apărut clară, nu doar credința i-a determinat să nu uite evenimentele petrecute, dar au fost consolidați pentru că acea credință se baza pe ceea ce Isus a făcut și a învățat. Din cauza cultului pe care discipolii l-au acordat lui Isus ca Domn și Fiu al lui Dumnezeu, nu se verifica o transformare arbitrară în persoană «mistică», nici o deformare a învățăturii sale. Nu este însă de negat că apostolii au prezentat ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făcut în realitate, cu acea inteligență de ei văzută în urmarea evenimentelor glorioase despre Cristos și la lumina Spiritului de adevăr. De aici se deduce că Isus însuși după învierea sa «interpreta pentru ei» cuvintele Vechiului Testament ca și cuvintele lui, și așa ei explicau faptele și cuvintele după exigențele ascultătorilor lor. «Constanți în ministerul cuvântului», predicau cu diferite moduri specifice adaptate mentalității ascultătorilor, deoarece erau datori «(...) și grecilor și barbarilor, și înțelepților și ignoranților». Aceste moduri de expunere, folosite în predica ce avea ca temă pe Isus Cristos, sunt individualizate și examinate: cateheza, narațiunile, mărturiile, imnurile, doxologiile, rugăciunile și alte asemănătoare forme literare, care apar în Sfânta Scriptură și erau de folosință pentru oameni în acel timp".

[46] "Prin această instruire primitivă făcută la început oral și apoi pusă în scris, - de fapt imediat mulți au încercat să «organizeze narațiunea faptelor» care priveau pe Isus Cristos - autorii sacri au consemnat în cele 4 Evanghelii, pentru binele Bisericii, cu o metodă corespunzătoare după interesul pe care fiecare dintre evangheliști și-l propunea. Printre mult lucruri lăsate, au scris câteva; câteodată au făcut o sinteză, altădată, uitându-se la bisericile particulare, dezvoltau anumite elemente, căutând cu orice preț ca cititorii să cunoască baza a ceea ce ei învățau. Într-adevăr, din tot materialul de care dispuneau, hagiografii au ales în mod deosebit ceea ce era adaptat la diferitele condiții ale credincioșilor și la finalitatea pe care și-o propuneau. Desprinzând sensul care trebuia spus de context, când evangheliștii în exprimarea cuvintelor și a faptelor Mântuitorului prezintă contexte diferite, trebuie să ne gândim că ceea ce ei fac o fac pentru utilitatea ascultătorilor. De aceea exegetul trebuie să caute care a fost intenția evanghelistului în expunerea unui cuvânt sau a unui fapt, într-un mod sau într-un context bine determinat. Într-adevăr, nu se merge împotriva adevărului în povestirea faptelor pe care evangheliștii le prezintă, chiar dacă sunt în ordine diferită și ei ne redau cuvinte nu «alla lettera», dar cu anumite modificări, considerând sensul lor. Dacă exegetul nu-și va pune mintea la contribuție privind toate aceste elemente care privesc originea compozițiilor Evangheliilor și nu se va folosi de ceea ce este bun și valabil în studiile recente și din științele moderne, nu va cuprinde oficiul de a investiga care a fost intenția autorilor sacri și ceea ce au spus cu adevărat".

[47] Pericopă derivă din cuvântul grecesc "perikope" care înseamnă "tăietură", "bucată". Înseamnă un pasaj autonom care poate fi studiat.

[48] Această enumerare nu este completă, deoarece sun foarte multe teorii asupra Psalmilor și asupra formelor lor.

[49] O carte foarte utilă în acest tip de studiu este o sinozi. Această carte readuce scrierile din Evangheliile sinoptice pe trei coloane pentru a facilita schimbările făcute de redactori.

[50] Desigur se poate face studiu pentru toate cuvintele din "Q" care sunt conținute în aceste două Evanghelii. Noi nu avem nici un document care să ne fi parvenit cu aceste cuvinte din "Q" scrise în mod separat.

[51] Nu se știe dacă acest eveniment, (forma simbolică), a fost înainte sau după învierea lui Isus, pentru că această comunitate nu a făcut o distincție prea mare între minunile pe care Isus le făcea înainte de moartea sa sau cele pe care el le făcea prin acea comunitate.

[52] Acest termen vine din limba greacă și descrie uniunea de orașe în jurul sanctuarului din Delfi; (în Grecia antică) Uniune de triburi sau asociație de orașe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire