pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SOȚI   /   PĂRINȚI 

Bobocul
de pr. Emil Puni, SJ

achizitionare: 15.09.2003

Cuprinscapitolul anterior XV. PATERNITATEA COMBINATĂ CU MATERNITATEA:
INFORMARE MODEL PENTRU FETE,
LA VÂRSTA CÂND POATE FI ÎNȚELEASĂ «PATERNITATEA»

Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva ca oameni maturi (oameni mari), cu trup vizibil și cu suflet invizibil-spiritual, care-i dătătorul de viață a trupului, a omului. Prin sufletul său spiritual (imaterial), omul se aseamănă lui Dumnezeu, care este spirit (omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa). Dumnezeu a putut face acest lucru fiind atotputernic: Sfânta Scriptură (Cartea Facerii) zice în legătură cu crearea lumii - a tuturor creaturilor, văzute și nevăzute: «Dumnezeu a zis și s-au făcut» din nimic.

De la Adam și Eva încoace însă, toți oamenii sunt născuți de către mama lor, ca și copilașii mici. Și trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă astăzi: ar fi foarte straniu ca omul să apară așa - deodată pe lume, ca om matur - om mare. Atunci omul (deci și tu) n-ar avea nici tată, nici mamă, nici frați și nici surori pe acest pământ; n-ar exista familia-căminul familial, în sânul căreia noi să ne simțim bine, acasă la noi. Omul ar apărea așa deodată pe lume: străin de ceilalți, simțindu-se singur și izolat, uitat și abandonat.

Dumnezeu, ca un Tată bun ce este pentru noi, a aranjat lucrurile în felul următor: cu toții ne naștem dintr-o mamă a noastră, ai cărei copii suntem. Ea ne-a purtat nouă luni sub inima ei, mai înainte de a ne naște (de a ne aduce pe lume). În ea ne-a dat Dumnezeu un puternic sprijin, care din prima clipă a vieții noastre și până ajungem mari (maturi), mereu ne înconjoară cu cea mai fierbinte, dezinteresată și delicată dragoste: ea stă zi și noapte de veghe lângă plăpândul ei copilaș; ea îl nutrește în primele luni ale vieții la sânul ei, cu propriul ei lapte; se uită pe sine însuși, jertfindu-se cu totul pentru copilașul ei drag. Și deci, fiindcă fiecare copil (viitor om) provine de la o mamă, care în decursul întregii sale vieți îl va copleși de dragoste «de mamă» și îi va purta de grijă, niciodată un copil nu-și va putea uita mama... și, fiecare om sănătos la minte, va arăta cel mai profund respect fiecărei mame (Ai auzit despre respectul ce li se dădea matroanelor romane...) iar, viitoarele mame (deci probabil și tu...) se vor comporta în așa fel, din bună vreme, ca să merite acest respect... și atunci (la timpul său) și acum în perioada de pregătire pentru măreața sa misiune... de mamă.

Dar în afara dragostei pentru mamă, fiecare copil va trebui să nutrească în inima sa și o dragoste profundă împreunată cu respectul cuvenit tatălui său. Tata ocupă un loc de frunte în planul creator al lui Dumnezeu, în legătură cu nașterea și creșterea copilului. Și iată de ce și cum:

Noi știm că întreaga natură vie din jurul nostru provine - răsare sau se naște, dintr-o sămânță (sâmburele vieții). De exemplu: Când mâncăm o prună, în mijlocul ei găsim un sâmbure; dacă acest sâmbure va fi pus în pământ bun (umed și hrănit cu îngrășăminte) va încolți, va crește din el un alt prun, care după ce va deveni matur (arbore mare) va înflori și va face și el la rândul lui fructe, adică prune cu sâmburele vieții în ele.

Exact la fel se întâmplă și cu viața omenească: sămânța vieții omenești se seamănă într-un fel de pământ-mamă: trupul unei femei căsătorite (soție), în regiunea de sub inima ei, unde, ca într-o răsadniță, crește și se dezvoltă timp de 9 luni viitorul om. Dar această răsadniță, mama viitorului copil, are nevoie de îngrijire, atât ea cât și copilul pe care-l va naște. Dumnezeu i-a dat un îngrijitor, scut și apărător, un soț de viață, în persoana unui bărbat: soțul. Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa înțelepciune, nu l-a creat pe bărbat numai pentru a fi un îngrijitor-sprijin, părtaș la bucurii și dureri, al soției și «tată crescător - sau adoptiv» al copilului (sau al copiilor...), ci să fie și el «tată adevărat-natural» - părinte al copilului, egal cu soția sa, mama copilului, în ce privește contribuția sa la aducerea în viață a copilului; deci egal în drepturi și datorii cu soția-mamă, față de copil. Acest copil îi va spune «tată», va fi și copilul său, copilul ambilor soți - părinți.

Pentru a se putea realiza acest lucru, Dumnezeu l-a creat pe bărbat în așa fel ca trupul lui să producă sămânța bărbătească, o componentă a viitorului copil, adică spermatozoidul (cam așa cum se întâmplă la plante și la animale) și are posibilitatea de a depune această sămânță în trupul femeii. De altă parte, Dumnezeu așa a creat trupul femeii ca să poată primi această sămânță în el. Organele bărbătești și femeiești care efectuează acest lucru se numesc organe genitale.

Când doi soți căsătoriți, un bărbat și o femeie, în intimitate se îmbrățișează, ei se unesc devenind «doi un trup», după cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci sămânța componentă a vieții viitorului om părăsește trupul bărbatului (organele lui genitale) și este depusă la o intrare - în partea inferioară a trupului femeii (în organele ei genitale). Acest spermatozoid are în sine suficientă energie ca să se poată mișca singur, spre a pătrunde mai adânc în trupul femeii (în cavitatea ei abdominală). Acolo se va împreuna cu sămânța femeiască numită ovul; are loc așa-zisa fecundare, când două celule seminale (spermatozoidul bărbătesc și ovulul femeiesc) devin una: oul. Această celulă mai mare se va fixa apoi în trupul femeii-mamă, în așa-zisul uter (primul leagăn al viitorului copil). După ce a avut loc fecundarea se spune despre acea femeie că «a conceput» sau a «zămislit copil», fiind ea acum «gravidă» sau în «stare binecuvântată». Și într-adevăr putem vorbi despre o «stare binecuvântată», căci atunci când femeia în cadrul căsătoriei a început să devină mamă (așa cum am descris mai sus), s-a întâmplat una dintre cele mai intime colaborări dintre atotputernicul Dumnezeu și acești doi oameni muritori: un bărbat și o femeie, uniți în căsătorie. Și iată cum: în momentul unirii celor două celule seminale, Dumnezeu creează în noua celulă-ou, din dragoste pentru noi oamenii, o nouă putere spirituală - adică un suflet omenesc, care dă viață omenească acelei celule-ou, care acum devine embrion omenesc. Acest suflet omenesc este creat după chipul și asemănarea sufletului omenesc al lui Isus Hristos, spiritual - nevăzut și nemuritor, dar molipsit în momentul când a intrat în celula-ou de păcatul strămoșesc a lui Adam și Eva, - de care se va elibera (mântui) prin Taina Botezului. Deci pentru ca un om să vină pe lume - să se nască, este nevoie de o colaborare în trei: tata și mama produc și pun la dispoziție partea materială-vizibilă-sensibilă, adică sămânța bărbătească și cea femeiască, iar Dumnezeu creează în acea materie sufletul nemuritor al viitorului om.

Așadar, când un tată și o mamă se apleacă asupra leagănului copilului lor nou născut, ca să-și admire odrasla-fructul dragostei lor, își zic unul altuia, cu multă bucurie: «acesta-i copilul nostru drag...», mai este cineva - al treilea colaborator - Dumnezeu, care și El, împreună cu tata și cu mama, poate zice: «Acesta-i copilul meu și al vostru...» Iată misterul nașterii unui copil, a unei vieți omenești!

Din toate cele spuse până acum, tragem următoarea concluzie:

Dumnezeu când a creat omul, cu natura sa omenească, a dispus ca trupul omului să aibă acele puteri (capacități) pe care noi le numim izvoarele vieții omenești, despre care am vorbit mai înainte. Acesta este motivul pentru care băiatul și fata trebuie să aibă un mare respect pentru organele lor genitale: prin ele, și cu ele, ei colaborează cu Dumnezeu la nașterea unei noi vieți omenești, a unui copil. Ei trebuie să păstreze integru și nevătămat (nedeflorat, nepângărit, nebatjocorit) izvorul vieții din ei, până când, în ziua nunții lor (a cununiei-căsătoriei religioase) Dumnezeu va apela la ei ca să pună aceste organe (genitale) în serviciul planului Său de perpetuare și înmulțire a neamului omenesc.

Acum tu ai înțeles desigur că organele genitale și folosirea lor conform naturii și scopului pentru care ele au fost create de Dumnezeu, în căsătorie, nu este ceva de disprețuit, ceva rușinos, din contră, ele pot fi considerate ca cele mai nobile și mai prețioase organe din trupul nostru; numai cu ele putem colabora cu Dumnezeu, la unica acțiune concreativă a omului cu Dumnezeu, la nașterea supremei ființe terestre: omul. De aceea, folosirea lor în acest scop este un lucru onest, cinstit, frumos și nerușinos - deci permisă (în cadrul căsătoriei). Fiind deci aceste organe atât de prețioase pentru reîmprospătarea și menținerea vieții neamului omenesc pe pământ, răspunderea noastră în fața lui Dumnezeu și a omenirii este mare în ceea ce privește păstrarea-îngrijirea sănătății și integrității lor precum și a respectuoasei lor folosiri, numai în sensul explicat mai sus. Iată de ce le ținem mereu acoperite, bine ferite și curat îngrijite!

Dar, durere, omul datorită voinței sale libere, pe care nu-i capabil să o folosească întotdeauna bine (să aleagă ceea ce-i potrivit cu natura și scopul său omenesc, și cu voința divină), căci este supus slăbiciunilor omenești (urmări ale păcatului strămoșesc, ale influențelor rele din partea mediului înconjurător-oameni răi, etc.) și deci este mereu în pericol să corupă și să folosească rău ceea ce așa cum a fost lăsat de Dumnezeu este bun. În cazul nostru: organele genitale și întrebuințarea lor.

Pentru că ele sunt destinate să fie folosite numai în cadrul căsătoriei, și încă și acolo numai conform naturii lor, Dumnezeu a oprit folosirea lor în mod greșit (în afara căsătoriei și contrar naturii lor) printr-o lege imprimată în conștiința noastră (ne este rușine să facem lucruri nerușinate...) și formulată în Porunca a 6-a dumnezeiască: «Să nu faci fapte desfrânate» (Să nu curvești). Ba mai mult, prin Porunca a 9-a dumnezeiască: «Să nu dorești femeia aproapelui tău», Dumnezeu oprește toate dorințele, gândurile și închipuirile, «necurate», adică delectarea (plăcerea) în mod conștient (atent și treaz) și voit (liber și cu plăcere consimțit) - în afara căsătoriei - în acele lucruri despre care ne este rușine să vorbim sau să le facem în fața părinților noștri (tot ce este în legătură cu organele genitale). Natural că în această opreliște se includ și vorbele, conversațiile, glumele, cântecele, lecturile, desenarea și scrierea lucrurilor obscene, precum și vizionarea pozelor - filmelor pornografe.

Se înțelege de la sine că atunci când atingerea organelor genitale este necesară, ea este permisă: satisfacerea nevoilor naturale omenești și observarea regulilor de igienă intimă - spălare...

S-ar putea câteodată întâmpla, ca datorită unei atingeri necesare ori numai întâmplătoare, în zona organelor genitale, să ai senzații (simțăminte) ciudate... de încordare, în acea parte a trupului. Tu nu trebuie atunci să te neliniștești; e vorba numai despre ceea ce noi numim o «excitație sexuală». Ea poate fi cauzată, între altele, de:

Neglijență personală în ce privește igiena intimă (curățirea prin spălare a murdăriilor provenite din transpirația organelor genitale), dar mai ales datorită ispitei. Când atenția noastră este captată de ceva rău-greșit (în cazul de față: lucruri de ordin sexual...), prezentat într-un mod atractiv-captivant, avem de a face cu o ispită; ea poate veni din interiorul nostru (diavolul, care ne prezintă în imaginație scene necurate, - sau ele vin din partea rebelului nostru instinct sexual), dar poate veni și dinafară (lumea, cu vorbele și îndemnurile la rău...). Ispita nu provoacă întotdeauna și în mod obligatoriu senzații, mișcări încordate, etc. perceptibile înafară - în zona organelor genitale; ea de cele mai multe ori ne mișcă «inima... prin săgețile lui Cupidon...» ori închipuirea, neliniștindu-ne sufletul. Oricine poate fi ispitit, poate fi îndemnat și atras spre lucruri necurate... Asta nu-i nici o rușine. Dar este rușinos și rău:

  • Căutarea cu bună știință a ocaziilor care pot eventual cauza, sau chiar și cauzează ivirea ispitelor de necurăție (de exemplu căutarea societății în care prevăd că se vor vorbi - arăta sau chiar face lucruri rușinoase-necurate...).

  • Intensificarea insistenței ispitei, din vina noastră (de exemplu dacă s-a ivit spontan - total necăutată din partea noastră - o ispită de necurăție, cu care apoi ne jucăm...).

  • Acceptarea ispitei, ar fi culmea rușinii, urât și rău... Asta ar însemna că în mod conștient, liber și cu plăcere ne-am dat consimțământul pentru a călca Porunca a 6-a sau a 9-a, în felurile descrise mai înainte: am comite un păcat de necurăție. Acest păcat poate fi păcat greu sau de moarte, dacă plăcerea necurată este gustată din plin - știind și voind -, și deci ar avea drept urmare veșnica osândă a iadului (în cazul când moartea ne-ar surprinde nepocăiți). Dacă aceste păcate se repetă deseori, e pericol că va lua naștere o înclinare - un obicei rău, foarte greu apoi de stăpânit sau de îndreptat: este viciul sau patima desfrâului (necurăției).

Când vei avea de luptat cu astfel de simțăminte și de ispite, caută de îndată să-ți îndrepți toată atenția în altă parte; ia de îndată o altă poziție a trupului (scoală-te, plimbă-te, etc.); fă câteva mișcări - exerciții de gimnastică; cântă-ți cântecul preferat, ori distrează-te în ori ce chip cinstit; fă tot ce (sau orice) e capabil să-ți îndrepte gândurile și să-ți captiveze atenția în altă parte... Principalul este să nu eziți nici o clipă (în momentul când ți-ai dat seama despre ce este vorba...) ci de îndată redresează-te în felul explicat mai sus. Cere ajutorul lui Dumnezeu, fă-ți semnul crucii; adresează-te Sfintei Fecioare Maria prin cuvinte simple-spontane («Maică Sfântă, ajută-mă»), ori recitând o «Născătoare...» («Bucură-te Marie...») În felul acesta, totul va reveni pe încetul la normal, te vei liniști și ispita dispare.

Să nu te mire faptul și să nu te revolți când vei avea de îndurat neliniști și neplăceri, în anii adolescenței tale, din cauza ispitelor (uneori foarte stăruitoare) de ordin sexual. Uite cum stau lucrurile:

Am văzut deja, cum Dumnezeu ne-a încredințat sarcina onorabilă de a păstra integru și incorupt izvorul vieții celei noi din trupul nostru: cei ce se vor căsători, până la căsătorie, - iar cei ce nu se vor căsători niciodată, până la moarte. Fără îndoială, Dumnezeu fiind preaînțelept, atotștiutor și atotputernic, tot ceea ce a făcut și face, este făcut cum nici nu se poate mai bine. Acesta este cazul și în ceea ce privește omul și diferitele organe ale trupului său. De exemplu, Dumnezeu ne-a dat o inimă, un organ de importanță primordială și vitală pentru viața omului; dacă ea ar fi expusă leziunilor și ar fi împiedicată într-un fel oricât de mic în activitatea sa normală (o lovitură, o înțepătură de ac), asta ar însemna o adevărată nenorocire (dezastru) pentru bunăstarea întregului trup și a vieții omului. Dar bunul Dumnezeu a ocrotit-o printr-un paravan de coaste. La fel au fost ocrotiți și plămânii, căci nici ei n-ar putea suporta vreo leziune. Ficatul și rinichii, fiind organe foarte importante, prin însăși poziția lor și așezarea lor în trupul omenesc, sunt bine ocrotite. Creierul, care este organul minune și instrumentul indispensabil de lucru al minții omenești, este ocrotit cât se poate de bine în cutia craniană.

La fel de bine, Dumnezeu ar fi putut astfel forma și aranja în trupul nostru organele genitale, ca noi să nu putem avea asupra lor nici o influență abuzivă și nocivă (ca ele să nu fie la cheremul nostru - când vrem și cât vrem să ne bălăcim în...). Totuși, în cazul acestor organe, Dumnezeu s-a comportat cu totul altfel, decât a procedat cu organele enumerate mai sus. Și iată cum și de ce:

Dumnezeu ne-a dat o minte, ca să înțelegem clar la ce servesc aceste organe; ne-a dat o voință, pe care noi să o putem forma ca să fie «tare», prin care să putem fi stăpâni pe noi înșine (având deci și capacitatea de a ține în frâu rebelul nostru instinct sexual). De aceea organele genitale au în trupul nostru o poziție ușor vulnerabilă, accesul la uzul lor și la deferite manevrări și manipulări în jurul lor este oricând la îndemâna noastră, «posesorii lor» (priviri, atingeri, etc.). Oricum, cu toată mintea și voința noastră - care știm că sunt «slabe» - căci «oameni suntem...», se pare a fi ceva ciudat în planul lui Dumnezeu: căci aceste organe cu toată importanța lor pentru Dumnezeu și om (prin ele se asigură supraviețuirea neamului omenesc pe pământ, a omului fiu adoptiv a lui Dumnezeu, pentru care Fiul lui Dumnezeu Isus Hristos a venit pe pământ...), - cu toate acestea, ele sunt disproporționat protejate de natură (așa cum le-a lăsat Dumnezeu în trupul nostru). Da, așa este! Însă, omul, posesorul acestor organe, este pus de Dumnezeu să fie protectorul lor, mai mult decât în cazul celorlalte organe ale trupului omenesc. Modul de a le proteja, precum și uzul lor conform scopului pentru care au fost create de Dumnezeu, îl învățăm de la părinți, educatori și preoți. Această educație este întregită prin prezentele instructaje, începând cu cele despre Maternitate, continuându-se cu cele despre Pubertate și în prezentele, despre Paternitate, la sfârșitul cărora, sperăm să fii și tu deplin lămurit.

Omul, spre deosebire de toate celelalte ființe terestre, are capacitatea de a progresa din punct de vedere intelectual, moral al civilizației, etc. datorită minții și voinței sale libere. El are înnăscut în natura sa umană un elan vital; acesta-i sursa curajului omenesc, în lupta pentru progres și cucerire a forțelor naturii, din interiorul său și din exteriorul său (lumea înconjurătoare, vietăți și nevietăți). Ori suprema cucerire a omului este el însuși: stăpânirea instinctelor și a pornirilor sale răzvrătite contra legii minții sale sănătoase, - și în mod special instinctul sexual - care odată stăpânite, omul se poate dedica în liniște progresului intelectual, moral, etc., individual sau colectiv (adică pentru binele său propriu și al întregii omeniri). Așadar instinctele noastre - inclusiv cel sexual - trebuie stăpânite, spre a putea trăi o viață demnă de om; în cele ce urmează vei vedea tot mai clar cum trebuie procedat spre a atinge acest scop.

Instinctele le-am primit obligatoriu în naștere, ca ceva inerent naturii noastre umane infirme - datorită păcatului strămoșesc (așa cum am explicat deja acest lucru) ele fiind înclinate spre răzvrătire (mai ales cel sexual) - dar liber le putem stăpâni (când vrem, cât vrem, cum vrem, etc...). Tocmai în această libertate de acțiune - proprie omului întrucât are suflet spiritual - constă meritul și măreția demnității noastre omenești. Precum Dumnezeu cere libera noastră cooperare la nașterea unei noi vieți omenești, prin căsătorie, căci: Te căsătorești dacă vrei, când vrei, cu cine vrei și vei aduce pe lume atâția copii și atunci, câți și când vrei (respectând legile naturii tale, așa cum le-a lăsat Dumnezeu); la fel Dumnezeu dorește ca omul, în mod omenesc, adică liber și conștient (stăpân pe soarta sa!) să își ocrotească izvorul vieții omenești din trupul său (organele genitale) de orice leziune și întrebuințare greșită (în felurile descrise mai înainte). În consecință, păzirea intactă (așa cum am explicat mai sus) a propriului trup și a organelor generatoare de viață nouă, este o sarcină de cinste, pe care Dumnezeu a pus-o pe umerii fiecărui om, datorită încrederii pe care El o are în om, în puterile omului. Prețuiește această încredere pe care Dumnezeu și-a pus-o în tine și o du la bun sfârșit, cu demnitate de fiică a lui Dumnezeu.

Fără îndoială, îndeplinirea acestei sarcini costă..., înseamnă luptă... căci, fiecare tânără fată va fi din când în când ispitită la păcate de necurăție (una mai mult, alta mai puțin...). Ce să-i facem? În această viață trebuie să luptăm mereu, mereu... ba chiar și mai târziu, când vei fi deja femeie matură, în decursul întregii tale vieți... va trebui să fii tare, dârză și hotărâtă în lupta vieții și în lupta contra instinctelor rebele (mai ales cel sexual). Dacă tu vei da acum dovadă că poți și vrei să lupți ca să-ți păstrezi nevinovăția (fecioria), ar fi semnul cel mai sigur că tu ai caracter (statornicie în bine), că ești capabilă să trăiești viața omenească în mod corect.

Până acum am văzut ce-ți cere Dumnezeu prin măreața sarcină încredințată ție: acceptarea în mod conștient și liber de a proteja contra defăimării izvoarele vieții celei noi ale omului. Acum vom vedea cum trebuie să trăiești, adică ce mijloace trebuie să întrebuințezi spre a putea duce la bun sfârșit nobila ta misiune. Fiind sarcina despre care am vorbit o sarcină profund umană (apărarea izvoarelor noii vieți umane), încredințată omului - ție -, ce trebuie dusă la bun sfârșit în mod omenesc, adică cu știință (a ști ce avem de făcut - a cunoaște sarcina -) lucru de care ne-am ocupat până acum, - și cu voință liberă - lucru de care ne vom ocupa mai pe larg.

Pentru reușita sublimei tale misiuni ai nevoie de o voință tare. Aceasta nu o primim nici prin naștere, nici prin studii, ci ne-o formăm noi prin multe exerciții de întărire a voinței (zi de zi, ori de câte ori ni se dă ocazie). Aceste exerciții se exprimă mai clar prin așa zisa stăpânire de sine (despre care am vorbit așa de des în aceste instrucții) și mortificări-jertfe-sacrificii-renunțări (unele obligatorii, altele liber alese). O fată creștină le va trăi aceste lucruri prin aceea că va practica mai ales următoarele virtuți:

Modestia: o fată este o floare gingașă, care trebuie ocrotită de «avalanșele» pustiitoarelor nerușinări din lumea înconjurătoare. În special modestia ochilor: nu-i permis ca să privesc ceea ce nu-i permis ca să doresc; modestia îmbrăcămintei: evitarea «modei extravagante» și a nudităților, prin care poți să devii ocazie de sminteală sexului opus.

Bunătatea: amabilitatea smerită în relații cu alții... căldura inimii. Mila: dragostea pentru cei mici... pentru săraci...

Generozitatea (mărinimia) și Serviabilitatea: promptitudinea în a mă da în mod permis și onest... și în a renunța la ale mele... comodități de dragul altora ... a sări imediat într-ajutorul altora... în lucruri mici sau mari...

Iată câteva exerciții și pilde de trăire, în ce privește întărirea voinței prin stăpânire de sine și renunțări.

În Cartea înțelepciunii din Vechiul Testament scriitorul sacru pune întrebarea: «Cine va afla o femeie tare?» și răspunde, spunând că acea femeie va fi socotită între cei tari din sexul său care este în stare să-și îndeplinească bine obligațiile casnice într-o stare sufletească de uitare de sine, de abnegație și modestie.

Dă-ți silința să devii o astfel de femeie tare!

În ziua Buneivestiri Sfânta Fecioară Maria a fost înălțată din partea lui Dumnezeu la suprema demnitate de Mamă a lui Isus - deasupra tuturor femeilor: atunci când ea s-a oferit a fi gata pentru orice serviciu lui Dumnezeu și oamenilor: «Iată roaba Domnului...» De îndată ce a devenit - prin umbrirea Spiritului (Duhului) Sfânt - tabernacolul viu al Fiului lui Dumnezeu Isus, ea nu s-a retras în singurătatea casei sale, ca să guste numai ea singură deliciile spirituale ale maternității sale divine, ci «a alergat degrabă...» peste munți, la ruda ei Elisabeta - ce trebuia să nască în curând pe Sf. Ioan Botezătorul - spre a-i împărtăși bucuria ei și spre a-i sta într-ajutor.

Fii și tu serviabilă și comunicativă, dacă vrei să devii o femeie aleasă, stimată și îndrăgită de Dumnezeu și de oameni...

După cum observi, stăpânirea de sine ți-o poți însuși prin uitarea de sine: Zi de zi, nu te vei gândi în primul rând și mereu numai la tine, ci cu bunăvoință (dacă nu chiar cu plăcere) vei căuta să te jertfești (să te oferi) pentru aproapele tău... Deja de pe acum - din anii tinereții - trebuie să încerci să devii ceea ce dorești să fii mai târziu în viață: o fată (femeie) din care a fost extirpat egoismul și egocentrismul, care nu-și agonisește rezerve de bunătăți «intangibile» ci este altruistă și cu inima și brațele larg deschise... ca Sf. Elisabeta de Thuringia; o fată (femeie) care și în dragoste se menține în umbră (a persoanei iubite) pe sine însuși și nu caută sub nici un pretext (sau formă...) să provoace atragerea atenției altora asupra persoanei sale (căci «Dragostea nu se cerșește - și nici nu se impune...»).

Stăpânirea de sine ai ocazia să o practici și în zilele indispozițiilor cauzate de menstruație. Atunci, datorită eliminării din cavitatea interioară a organelor genitale a ovulului lunii respective (tot timpul înainte de căsătorie, sau în căsătorie ca semn că nu a avut loc o fecundare) împreună cu ceva sânge, devenit inutil organismului, se face curățire (împrospătare) automată a organelor vieții noi. Cu astfel de ocazii, o fată sau chiar și o femeie matură, s-ar putea să se simtă prost câteva zile: indispusă, nervozitate și iritabilitate, moleșeală, dureri de cap, etc. În astfel de ocazii caută să fii stăpână pe tine însuți: păstrează-ți umorul, stăpânește-ți nervii, îndepărtează moleșeală, căutând să fii aceeași ca întotdeauna, adică harnică, curajoasă, zveltă, binevoitoare cu cei din jurul tău, ca nimeni să nu poată bănui nimic.

Apoi stăpânirea de sine o poți practica în legătură cu «nimicurile» vieții de toate zilele:

  • Dimineața scoală-te din pat de îndată ce a sosit timpul deșteptării, fie că te-ai trezit tu singură, fie că ai fost trezită din partea altora (persoane sau ceas deșteptător). În felul acesta vei ajunge să fii stăpână pe tine însuți și în momente de somnolență și plictiseală.

  • Când îți va fi foame sau sete, mai rabdă puțin... fără să te plângi, mai înainte de a-ți satisface aceste pofte iertate...

  • Când îți va fi frig sau prea cald, ori te va fi prins ploaia... etc. încearcă să te stăpânești, stând deasupra simțămintelor depresive și păstrându-ți mereu calmul și buna dispoziție...

  • Fă «mici jertfe», ca: renunțarea pentru un timp la dulciuri (în Post, etc.).

  • Fă-ți datoriile zilnice (lecțiile, etc.) cu o deosebită conștiinciozitate, chiar dacă n-ai avea nici o poftă... în ziua respectivă.

În felul acesta dacă te vei stăpâni pe tine însuți în ceea ce-i permis, vei putea fi stăpână pe tine și în cele oprite... când va veni ispita...

Voința ta, spre a putea fi într-adevăr tare, va trebui ajutată-susținută în slăbiciunea ei omenească de harul (ajutorul) divin. Pentru obținerea acestui ajutor dumnezeiesc e absolut necesar trăirea vieții în mod creștinesc. Îți recomandăm următoarele:

- Rugăciuni dese către Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Isus și Maica noastră cerească. Însușește-ți practica, generalizată pe întregul glob, ca dimineața imediat ce te trezești, în genunchi lângă pat, privind icoana de la patul tău, și seara la fel, imediat înainte de a te așeza în pat: Roagă-te Sf. Fecioare, în cinstea Neprihănitei Sale Zămisliri ca să te ajute să-ți poți păstra castitatea-fecioria (tărie în lupta contra ispitelor din ziua sau noaptea respectivă). Zi următoarea rugăciune:

«Prin Neprihănita Ta Zămislire, o Marie: curățește-mi trupul și sfințește-mi trupul și sfințește-mi sufletul» de trei ori, alternativ cu trei «Născătoare...» («Bucură-te Marie...»). Recită zilnic măcar o decadă din Rozar...

- Rugăciuni (oricât de scurte, prin cuvinte proprii, simple...) către:

Sfântul Iosif - Tatăl crescător al lui Isus, Soțul Sfintei Fecioare și Patronul Sf. Biserici; către îngerul Păzitor; către sfintele patroane ale fetelor: Sf. Agnes, Sf. Gemma Galgani, Sf. Tereza de Pruncul Isus și Sf. Maria Goretti, martiră a fecioriei la vârsta de 12 ani.

- Mai presus de toate Spovedește-te și împărtășește-te des... În Taina Spovezii caută să-ți deschizi cu toată încrederea și sinceritatea sufletul preotului-locțiitor a lui Dumnezeu și părinte al tău sufletesc.

- Dacă ai posibilitatea, caută să discuți - sincer, deschis și degajat - cu un Părinte sufletesc (Duhovnic) greutățile sufletești care s-ar ivi în acești ani ai adolescenței tale. Îndrumările mai ample se dau de regulă înafara Scaunului de Spovadă, secretul conștiinței fiind asigurat și în acest caz. O extinsă și îndelungată practică de acest gen a dovedit că, tinerele fete, care au primit o astfel de îndrumare, au trecut cu ușurință peste greutățile tinereții, devenind mai târziu soții, mame sau călugărițe exemplare.

Comportându-te astfel, nevinovăția ta feciorelnică, virtutea castității tale, va fi farul luminos al vieții tale, care va răspândi în jurul său lumină, pace și o adevărată dragoste curată; el este alimentat de Harul lui Dumnezeu (cerut prin mijloacele expuse mai sus).

Acest far este ancorat contra furtunilor (ispitelor-instinctelor) de trei pilaștri uriași și de neclintit: Curajul, adică simțul răspunderii tale de om și conștiința demnității tale de fiică a lui Dumnezeu; Sinceritatea, adică o inimă deschisă-larg și o minte luminată de Dumnezeu și plină numai de adevăr; Tăria adică o ținută hotărâtă și statornică în bine.

Nimic nu-i mai frumos și mai măreț pe lume - în rândul oamenilor, decât o astfel de tânără fată, care mereu va fi tânără, căci «Fecioria n-are vârstă» a zis Michel Angelo (Replică la terminarea statuii «Pieta»).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire