pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA TREIME 

Isus Cristos
pr. Eugen Popa

achizitionare: 14.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior SACRAMENTELE ȘI RUGĂCIUNEA

Sacramentele sunt continuarea cea mai autentică a semnelor lui Isus. Nu numai ele, dar în Biserică miracolul este un fenomen care însoțește viața ei ca semn al intervenției lui Dumnezeu în lume.

Totuși - după cum în Evanghelii nu minunile sunt argumentele principale, deoarece sarcina lui Isus era predicarea Împărăției lui Dumnezeu: "căci pentru aceasta am venit" ( Mc 1, 38) - și în Biserică nu miracolul, ci lucrul cel mai important este învățătura Bisericii, Euharistia, Iertarea și celelalte sacramente pe care le administrează ca semne ale lui Cristos, prin care El vorbește, iartă, hrănește, sfințește și mântuiește pe toți.

Dacă raportul lui Dumnezeu cu omul poate fi miracol, raportul omului cu Dumnezeu devine rugăciune.

Isus e omul care se roagă. După ce ne-a învățat că Dumnezeu este Tatăl Său și Tatăl nostru, bun și iertător, drept și răbdător, ne-a învățat - în primul rând prin exemplul său - care trebuie să fie atitudinea noastră față de Tatăl ceresc.

Când se găsea în sinagogă, Isus se unea cu poporul în recitarea psalmilor și a rugăciunilor comune.

Dar îi plăcea să se roage în singurătate ( cf. L 6, 12). Se retrăgea pentru ca în reculegere să se pregătească pentru misiunea Sa. Rugăciunea ne indică direcția precisă spre care trebuie să ne conducă activitatea noastră.

Cea mai mișcătoare rugăciune a lui Isus este strigătul din Grădina Getsimani, înainte de patimile și moartea care-l așteptau: "Părinte, toate îți sunt cu putință; depărtează de la mine paharul acesta; însă nu precum vreau eu, ci precum vrei tu" (Mc 14, 36).

Isus cheamă pe Dumnezeu Tată. E cuvântul familiar copiilor, cuvânt rostit cu simplitate și încredere care, și pe buzele noastre trebuie să reproducă conștiința adevăratei atârnări de singurul și adevăratul Creator. La Acesta trebuie să recurgem așa cum suntem, în condiția noastră omenească de fiecare zi, cu necazurile și lipsurile noastre.

Când Isus ne spune că în rugăciuni nu trebuie să folosim multe cuvinte "căci știe Tatăl nostru cele ce vă trebuiesc" (M 6, 7-8); și când ne îndeamnă să stăruim în rugăciune (cf. L 11, 5-13; 18, 1-7). El ne învață să ne comportăm față de Dumnezeu ca față de un Tată căruia îi place să ne audă și să-i fim aproape. El ne ascultă rugăciunea, nu atât pentru mulțimea cuvintelor, cât pentru atitudinea de fii.

Isus ne învață să fim sinceri față de Tatăl ceresc, cerând cele de lipsă și așteptând cu încredere împlinirea rugăciunilor. Când suferințele ne încearcă să nu cerem socoteală lui Dumnezeu, care urăște răul, ci mai de grabă să ne gândim la răutatea noastră proprie, cerându-I să ne ierte datoriile ce le avem față de El, chiar dacă și alții ne sunt datori nouă. Nimeni nu este fără greșeală.

Isus promite că rugăciunea va fi ascultată. Dar când vedem că ea nu se împlinește, Isus ne învață să continuăm mereu, ajungând astfel într-un contact cu Dumnezeu încât ruga noastră să fie cuprinsă în cealaltă dorință, mai profundă: "Fie voia ta, precum în cer așa și pe pământ". Dar "cât de departe sunt cerurile de la pământ tot atât de departe sunt căile mele de căile voastre și cugetele mele de cugetele voastre" (Is 55, 9). De aceea nu ne dăm seama cum Dumnezeu ne împlinește rugăciunea: dacă nu după dorința noastră, de multe ori împlinirea ei depășește mult ceea ce am cerut. Acest lucru îl vedem clar în rugăciunea lui Isus din grădina Getsimani: a cerut să fie scăpat de suferințe, dar rugăciunea i-a fost ascultată într-un sens mai înalt: triumful învierii asupra morții.

Pentru a înțelege acest lucru, e necesară lumina credinței prin care să ne putem da seama de modul în care rugăciunea este împlinită. "Aceasta este nădejdea noastră ce o avem către dânsul: că de cerem ceva după voia lui ne aude, și dacă știm că ne aude tot ceea ce cerem, știm că toate rugăciunile noastre vor fi ascultate" (1 I 5, 14-15).

Toate acestea sunt cuprinse în rugăciunea pe care ne-a învățat-o Isus: "Tatăl nostru care ești în ceruri...", rugăciune ce depășește orice naționalism. Cuprinde cerere pentru orice nevoie; rugăciune originală, spre sfințirea numelui lui Dumnezeu și venirea Împărăției Sale.

"Fie voia ta..." Isus era pătruns de dorința de a face voia Tatălui în totală și absolută supunere. Supunerea față de Tatăl nu era o greutate, ci constituia bucuria lui Isus. Astfel, El dă omenirii exemplul unei vieți orientate după voia lui Dumnezeu, ca să devină mai bogată, mai deschisă, mai simplă.

Totul în viața lui Isus a fost voluntar. În mod deliberat trăiește retras, necunoscut în Nazaret, timp de treizeci de ani. Dacă în timpul vieții s-a cununat cu sărăcia în care s-a născut, a trăit și a murit; dacă s-a obosit și a dormit pe timp de furtună amenințătoare; dacă varsă lacrimi la mormântul lui Lazăr și la vederea încăpățânării Ierusalimului care n-a vrut să recunoască ceasul grației; dacă a murit pe cruce, totul e pentru că așa a voit, ca în felul acesta să lumineze sufletele, să inaugureze Împărăția lui Dumnezeu, despre care vorbește mereu. Voința Lui, dorința Lui, a fost ca să se împlinească voia Tatălui: realizarea pe pământ a Împărăției, a Stăpânirii lui Dumnezeu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire