pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfânta Elisabeta a Ungariei (1207-1231)
17 noiembrie (calendarul latin)

Logodnică la vârsta de patru ani, soție la 14 ani, mamă la 15 ani și văduvă la 20 de ani, Elisabeta, principesă a Ungariei și ducesă de Turingia, și-a sfârșit viața pământească la vârsta de numai 24 de ani, în ziua de 17 noiembrie 1231. După patru ani, Papa Grigore al IX-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare. Privită astfel în fugă, viața ei pare o legendă, dar dacă intrăm în amănuntele reale, vom descoperi o minunată operă a harului divin și a bunei voințe omenești.

Elisabeta s-a născut în anul 1207. Conform obiceiurilor din acele vremuri, tatăl său, regele Andrei al II-lea al Ungariei, văr cu împăratul Germaniei, a logodit-o cu Ludovic, fiul ducilor de Turingia, și el în vârstă de numai unsprezece ani. De mică a fost adusă în castelul de la Wartburg, și viitoarea soacră Sofia a căutat să o introducă în atmosfera de lux și petrecere întreținută de ducele Hermann, dar tânăra logodnică prefera să se retragă în camera ei și să privească un crucifix vechi, un Răstignit cu fața plină de sânge. După nouă ani a avut loc ceremonia cununiei. Această căsătorie, deși aranjată de către părinți, a fost o căsătorie din dragoste și o fericită îmbinare de trăire a vieții creștine cu o adâncă fericire umană, o împodobire a diademei regale cu aureola sfințeniei. Tânăra ducesă a refuzat să meargă la biserică purtând coroana și podoabele ce i se atribuiau rangului său; această atitudine a provocat mânia soacrei și a cumnatei sale. Ea le spunea: "Nu pot să port pe cap o coroană atât de prețioasă în fața unui Rege încoronat cu spini". Singur soțul ei, adânc îndrăgostit de ea, a voit să se arate vrednic de o soție atât de frumoasă și cu un suflet atât de nobil; ca motto pe stema lui a înscris aceste trei cuvinte: "Pietate, Puritate, Dreptate"; această deviză a format programul activității sale publice. Dragostea ce o aveau unul pentru altul le aducea o fericire atât de mare, încât deseori renunțau la petrecerile zgomotoase ale curții și parcă nici nu auzeau cuvintele mușcătoare ale rudelor.

Observând că o parte din veniturile sale, care alimentau risipa și distracțiile celor de la castel, proveneau din impozite împovărătoare și amenzi adesea nedrepte, Elisabeta l-a îndemnat și l-a ajutat pe Ludovic să instaureze în ducat o disciplină dreaptă și omenească. Mulți dintre oaspeții nechemați și lingușitorii de altă dată au părăsit palatul, dar poporul a început să vadă în tinerii lui conducători doi părinți, doi binefăcători. Elisabeta în persoană împărțea adesea ajutoarele pentru cei săraci și cu dragoste de soră acorda îngrijiri bolnavilor; de multe ori a primit să fie nașă de botez pentru copii orfani și să participe la pregătirile de înmormântare a celor lipsiți și părăsiți. În întreaga lume creștină se vorbea atunci despre minunatele virtuți ale Sfântului Francisc de Assisi (+1226), și Elisabeta și-a propus să calce pe urmele lui, lăsându-se condusă în viața spirituală de franciscanul Rodeger și mai apoi de Conrad de Marburg.

La vârsta de 15 ani Elisabeta a născut un băiat; la 17 ani a avut o fetiță, și la 20 de ani altă fetiță; când s-a născut al treilea copil, Ludovic nu mai era în viață; chiar în acel an plecase cu mult entuziasm în cruciadă și a fost printre cei dintâi căzuți în luptă. Pentru tânăra lui soție a început o perioadă grea. Soacra și cumnații au alungat-o de la Wartburg împreună cu cei trei copii mici, chiar în timpul iernii, interzicând locuitorilor din împrejurimi să o primească în casa lor. Elisabeta, după o noapte petrecută în frig și foame, a intrat în prima biserică întâlnită în cale și a cerut să se cânte un Te Deum de mulțumire pentru că a fost învrednicită să se împărtășească cu taina sărăciei lui Cristos. În cele din urmă a ajuns la Bamberg, ajutată de o mătușă a ei care era stareță. Episcopul Egbert a încercat să o convingă să devină soția împăratului Friedrich al II-lea, dar ea a rămas neclintită în hotărârea luată după moartea soțului: "A murit? El e mort! Atunci, moartă să fie pentru mine lumea, cu toate bucuriile și onorurile ei".

Îndrumată de conducătorul ei spiritual, severul Conrad de Marburg, s-a îngrijit de creșterea și educarea copiilor în condiții corespunzătoare rangului lor, a renunțat la serviciile ultimelor două cameriste care îi rămăseseră credincioase și a cerut să i se dea o cameră în clădirea unui spital, spre a fi aproape de bolnavii și săracii pe care îi iubea și îi slujea cu nespusă dragoste, privind în ei pe Cristos însuși. Sufletul îi era copleșit de o bucurie atât de mare încât atunci când tatăl ei, regele Andrei al II-lea, a trimis o solie care să o aducă la curtea regală din Ungaria, ea a răspuns că mai înainte de venirea lor a fost chemată la curtea Regelui Veșnic și dorește să fie aflată pe câmpul de luptă în clipa din urmă. Această clipă a sosit în ziua de 17 noiembrie 1231. Vestea despre viața ei sfântă și despre nenumărate minuni săvârșite prin mijlocirea Elisabetei a străbătut întreaga Europă și l-a determinat pe Papa Grigore al IX-lea să proclame în mod oficial și solemn ridicarea ei la cinstea altarelor, în anul 1235. Femeile din al treilea Ordin al Sfântului Francisc de Assisi au ales-o drept patroană, văzând în ea un model strălucit de dezlipire a sufletului de bunurile trecătoare, de iubire față de Cristos răstignit, de dăruire totală pentru ajutorarea aproapelui.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire