pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Carol Boromeu (1538-1584)
Episcop

4 noiembrie (calendarul latin)

Pe malul Lacului Maze - Lago Maggiore - de la poalele munților Alpi se află și astăzi, în localitatea Arona, castelul care în secolul al XVI-lea aparținea familiei Boromeu. Aici, în ziua de 2 octombrie 1538, s-a născut Sfântul Carol Boromeu, fiu al contelui Gilbert Boromeu și al soției sale Margareta de Medicis. Era perioada când printre locuitorii din nordul Italiei începuseră să fie răspândite ideile promovate de Martin Luther în Germania; mulți credincioși renunțau la frecventarea bisericilor și la primirea sfintelor taine, fiind nemulțumiți și de viața necorespunzătoare a multora dintre membrii clerului și ai mănăstirilor. Conform obiceiului de atunci, Carol, la vârsta de 12 ani, este ales abate - onorific - al mănăstirii "Sf. Grațian", aflată pe domeniile familiei părintești. Cu multă durere a observat cum chiar călugării îl ironizau pe tatăl său care duminică de duminică participa la Sfânta Liturghie în mijlocul sătenilor din Arona, și primea cu evlavie Sfânta Împărtășanie. În semn de protest, a hotărât să nu se atingă de nici un ban din veniturile mănăstirii, dezamăgindu-i pe călugării care se gândiseră că prin daruriIe oferite îl vor atrage de partea lor.

Pentru desăvârșirea formației sale, părinții l-au trimis în apropiatul oraș universitar Pavia, unde printr-o muncă îndârjită, ce de multe ori i-a pus în primejdie sănătatea, a devenit bucuria și gloria profesorilor săi. Când verișorii lui I-au invitat să cunoască distracțiile și pe prietenele lor, el i-a repezit, spunându-le că nu are timp și energie de risipit. Când se afla în vacanțe, sau în perioadele de refacere a sănătății, lua coasa ori secera și se amesteca printre lucrătorii de pe câmp, sau pleca la vânătoare împreună cu administratorul, dornic să cunoască toate tainele organizatorice și financiare ale administrării domeniului. La moartea tatălui său, în 1558, întreaga familie a hotărât să îi încredințeze treburile gospodărești, dar el a refuzat, declarând că dorește să rămână în slujba Bisericii. Între timp, fratele mamei sale, Cardinalul Angelo Medici, este ales Papă, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscînd calitățile și pregătirea nepotului său, îl cheamă la Roma și, cu toate că nu avea decât 21 de ani, îi încredințează oficiul de Protonotar și Cancelar al Bisericii, funcție corespunzătoare în zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romană, care hotărâse până atunci politica papală, s-a văzut în fața unui om hotărât, incoruptibil, cu eminente calități cuIturale și diplomatice; ziua lui de lucru dura 20 de ore, rezervându-și pentru odihnă doar 4 ore. Ca recompensă pentru marile servicii aduse, Papa îl numește Cardinal și Arhiepiscop de Milano, cu toate că nu era nici măcar preot; pe atunci, astfel de titluri erau acordate și unor laici merituoși, care își exercitau atribuțiile prin Episcopi consacrați, aleși și controlați de ei.

Moartea neașteptată a fratelui său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea chiar să renunțe la toate și să ceară să fie primit într-o mănăstire, dar un Arhiepiscop prieten îl convinge că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotărârile Conciliului erau bune, dar nu existau oameni care să le pună în practică. La sfatul prietenului său, și pentru a pune capăt încercărilor de a-l determina să se căsătorească, a cerut să fie sfințit preot și Episcop. Și-a impus o zi de post pe săptămână; în programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoștințelor teologice și nu rareori se ducea în bisericile de la periferia orașului, unde slujea și predica credincioșilor din mahalale, care adesea râdeau zgomotos când "tânărul preot" folosea cuvinte dialectale. Carol însă știa că umilirile ajută la însușirea umilinței, temelia unei autentice desăvârșiri.

Datorită atitudinii și activității lui, Roma a devenit din nou "orașul sfânt" al creștinătății, curtea papală a început să impună respect pelerinilor, viața religioasă a mulțimilor și-a recăpătat vigoarea și elanul. Pentru aceasta, urmașul lui Pius al IV-lea a fost adânc întristat când Carol și-a dat demisia din funcția de Cancelar și a rugat să fie lăsat să plece la Milano.

Arhiepiscopia de Milano, date fiind conflictele politice, nu mai văzuse un Episcop de multă vreme. Bisericile ajunseseră în paragină; la sate, multe erau transformate în arii de treierat ori săli de dans; existau copii și tineri care nu știau nici Tatal nostru; milanezii se așteptau la mustrări aspre, dar spre mirarea lor, l-au văzut pe temutul și hotărâtul Boromeu plângând, copleșit de durere, în fața altarului principal aI Domului.

Carol Boromeu a început opera de refacere chiar din propria locuință. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat într-un fel de mănăstire săracă și tăcută, unde întâietatea era acordată credincioșilor de rând, săracilor, orfanilor. Pentru refacerea vieții preoțești a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape în fiecare an aduna pe toți Episcopii și preoții Diecezei în Sinoade diecezane, ce s-au transformat în tot atâtea trepte de înălțare a pregătirii și demnității clerului. Măsurile Iuate de el nu au fost acceptate de toți cu plăcere. Canonicii bisericii "Santa Maria de la Scala" au folosit oameni înarmați spre a-l împiedica să intre în biserică și au ajuns chiar să pună la cale asasinarea Arhiepiscopului, pe când se afla în capela lui. Atentatul a eșuat, Sfântul Carol fiind doar rănit. El l-a iertat pe atentator, dar a desființat mănăstirea "Santa Maria de la Scala", sechestrându-i averile și dăruindu-le săracilor și operelor diecezane.

A vizitat personal toate parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale Alpilor; își purta singur ulciorul cu lapte și castanele cu care se hrănea în aceste călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de spovadă, ca un simplu preot din vecinătate; ajuta pe preoții din sate în cele mai obișnuite slujiri preotești, ca un vicar, sau un coleg prieten; în felul acesta a redat credincioșilor și preoților încrederea în Păstorul cel Mare.

Când asupra regiunii Milano s-a bătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a dragostei și energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol și autoritățile au părăsit orașul, el a luat în mâini frânele autorității bisericești și civile și a chemat pe preoți și pe toți cei de bună voință la luptă cu îngrozitorul flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat și a înzestrat șase spitale; a pus să fie tăiate toate perdelele și tapetele pentru a îmbrăca copiii orfani; mergea personal prin case adunând trupurile celor morți și ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de penitență, mergând desculț și cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a mâncat decât pâine și apă. În tot acest timp, ochii lui erau îndreptați spre Isus Răstignit, pe care îl vedea suferind și murind în nenumărații fii sufletești ai săi. Valul negru al morții a dus cu el 17.000 de credincioși și 130 de preoți. Carol Boromeu a rămas în viață, pentru ca să cunoască lovituri grele din partea guvernatorului spaniol, reîntors în Milano după ciumă; Sfântul Părinte Papa l-a apărat. Pentru Biserica din Milano și pentru păstorul ei a început o perioadă binecuvântată de liniște și progres spiritual.

Simțind că i se apropie sfârșitul, s-a dus încă o dată în Arona natală, și cu emoție s-a rugat la cele 14 stațiuni ale Drumului Crucii ce urcă pe muntele Varallo. S-a întors de aici cuprins de febră, și în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pămîntul pe care cu drag a muncit și a suferit pentru Mântuitorul Cristos. Peste douăzeci și șase de ani, la 1 noiembrie 1610, Papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

***

Prenumele Carol provine din numele comun vechi germanic Karl, cu înțelesul de: om, om din popor, om liber. Cuvântul Karl este o dezvoltare îndepărtată a rădăcinii indo-europene ger-, din care a provenit și cuvântul grec: geron = bătrîn (vezi gerontologie).

La început, "Carol" era supranumele maestrului palatului la curtea regilor franci; apoi a devenit nume propriu, purtat cu strălucire de Carol cel Mare (742-814). Astăzi este unul dintre cele mai răspândite prenume în ținuturile de limbă germană. Există și o formă feminină: Carola, cu diminutivul Carolina și Charlota. La aceste prenume, se pot alătura, ca înțeles, și numele românești Craiu, Crăițu, Chirai, Chirali, Craia, Crăița.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire