pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Benedict Iosif Labre (1748-1783)
pelerin

16 aprilie (calendarul latin)

"În această lume suntem cu toții pelerini într-o vale de lacrimi; călătorim mereu pe drumul sigur trasat de Cristos, silindu-ne să ne păstrăm în credință, speranță, iubire, umilință, rugăciune, răbdare și mortificare creștinească, pentru a ajunge în Patria Cerească". Aceasta era una dintre maximele preferate ale Sfântului Benedict Iosif Labre, maximă ce caracterizează perfect stilul său de viață. Din cei 35 de ani, câți a trăit, cel puțin treisprezece i-a petrecut pe drum, "ca pelerin". Pe drept a fost numit "vagabondul lui Dumnezeu", sau "țiganul rătăcitor al lui Cristos", expresii oarecum amabile față de o alta care i s-a atribuit tot lui: "sfântul păduchilor".

Pentru a putea înțelege sensul și valoarea acestui sfânt, este necesar să ne amintim că în istorie și în viață au fost situații în care omul și-a pus în primejdie existența biologică pentru a salva valori ce le-a considerat mai de preț. Este cazul ostașilor care au murit pe front pentru apărarea patriei, al pompierilor care și-au pierdut viața încercând să salveze pe alții, al celor care declară greva foamei, renunță la condițiile firești ale existenței biologice pentru susținerea unor valori supreme. Pe aceștia îi respectăm, îi admirăm; gestul lor nu formează o normă obișnuită de viață, ci un act acceptat sau autoimpus în scopul afirmării sau apărării unor realități superioare nivelului biologic al vieții. Pe de altă parte, nu este greu de constatat că de multe ori se face mai mult caz de o pată pe încălțăminte sau îmbrăcăminte decât de noroiul minciunii și al imoralității din conștiință; se depune mai multă trudă pentru distrugerea insectelor dăunătoare, sau purtătoare de microbi, decât pentru distrugerea factorilor de corupție morală; se acordă o însemnătate decisivă condițiilor de locuit și se trece cu vederea importanța esențială a vieții morale.

În această situație, Iosif Benedict Labre a considerat că este chemat să renunțe la condițiile materiale obișnuite ale existenței biologice pentru a atrage atenția contemporanilor săi asupra vieții spirituale.

Benedict Iosif Labre s-a născut la Amettes, Arras - Franța, la 26 martie 1748, fiind primul dintre 15 copii ai unor agricultori modești. A făcut studiile elementare la școala din sat și apoi a învățat puțină latină cu un unchi al său după mamă. Ar fi voit să devină călugăr mai degrabă decât preot, dar părinții au refuzat să îi dea permisiunea de a intra într-o mănăstire de trapiști. După vârsta de 18 ani a putut să ceară să fie admis într-o mănăstire cisterciană, dar superiorul a ajuns la convingerea că Iosif Benedict nu este apt pentru această viață. În timp de iarnă el face pe jos un drum de peste 60 de leghe la o altă mănăstire, dar și aici, după un scurt timp de probă, este sfătuit să se retragă. Încearcă la o a treia mănăstire; i se dă haina călugărească și începe noviciatul, pe care însă nu îl termină, deoarece se convinge definitiv că nu acesta este drumul vieții lui, căci s-a îmbolnăvit grav și s-a vindecat brusc după plecarea din mănăstire.

La vârsta de 22 de ani ia hotărârea definitivă: mănăstirea lui va fi strada, vizitând ca pelerin sanctuarele vestite ale Europei. În sacul de pelerin sărac își ține toată averea lui: Noul Testament, cartea "Urmarea lui Cristos", și Breviarul pe care îl recită zilnic; la piept poartă o cruce și de gât îi atârnă o coroană de mătănii; nu-i lipsește niciodată din mâini rozarul Maicii Domnului. Mănâncă doar câte o coajă de pâine pe zi și puține legume; nu cere niciodată de pomană, și dacă i se oferă ceva, se grăbește să împartă cu alți săraci, cerșetori pe la margini de drumuri, chiar dacă donatorul, crezând că a fost nemulțumit de pomana ce i-a dat-o, se repede spre el și-l lovește mânios cu bastonul. Noaptea se odihnește printre ruinele Coloseului, iar zilele și le petrece în rugăciune, vizitând diferite sanctuare. Dintre acestea, unul dintre cele mai dragi inimii sale a fost sanctuarul din Loretto, unde se ruga ore întregi lângă peretele căsuței din Nazaret, murmurând litaniile Maicii Domnului. Ultimii ani din viață i-a petrecut la Roma, de unde, o dată pe an, se ducea la Loretto.

Istovit de lipsuri și de orice igienă corporală, își sfârșește marele pelerinaj în ziua de 16 aprilie 1793, pe treptele bisericii Santa Maria dei Monti. La catafalcul lui o mare mulțime din Roma a venit să-și exprime prețuirea și recunoștința; erau convinși că Benedict Iosif nu a fost o victimă a mizeriei umane și nici nu a disprețuit bunurile legitime ale acestei vieți, dar a iubit nespus de mult sufletul uman, libertatea și demnitatea lui supremă. A fost înmormântat chiar în biserica Santa Maria. Mormântul lui a devenit loc privilegiat de reflexie, de rugăciune și de transformare. În anul 1881 Papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire