pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfânta Luiza (Ludovica) de Marillac (1591-1660)
călugăriță

15 martie (calendarul latin)

Spre sfârșitul anului 1624, Vincențiu de Paul, apostol și inteligent organizator al operelor de binefacere, întâlnește pe Luiza de Marillac, soție și mamă copleșită de greutăți, dar însuflețită de o aprigă dorință de a contribui la ușurarea suferințelor imense care în acea perioadă se abătură asupra Parisului și a Franței. Vincențiu vede în ea un suflet de crin, o inimă de aur și o voință de oțel. Discută împreună întemeierea unei asociații, asemănătoare cu călugăria, care să se ocupe de asistența bolnavilor; îi dau și numele: "Fiicele carității". Planul lor avea să aducă o schimbare radicală în modul de exercitare a carității și în viața călugărească. Până atunci nu se concepea o călugăriță decât purtând vălul care să o acopere, locuind în mănăstire unde nu era permis să intre nici un bărbat (clauzura), despărțită chiar în capelă de restul credincioșilor printr-un grilaj de fier, avându-și capela proprie în cadrul mănăstirii și grădina închisă - chiostru - în care își făcea plimbarea. "Voi veți avea drept mănăstire - repeta Vincențiu primelor fiice ale carității - doar casele bolnavilor, drept chilie o cameră închiriată, Capela voastră va fi biserica parohială, grădina închisă vor fi străzile orașului, clauzura voastră este ascultarea, gratiile să vă fie teama de Dumnezeu, iar vălul sfânta modestie". Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reușit portret artistic ne descriu chipul sfintei amintite astăzi: umilă, inteligentă, și supusă colaboratoare a marelui sfânt al carității. "Singur Dumnezeu știe ce tărie sufletească are această femeie" - spunea Sfântul Vincențiu, referindu-se la neobosita activitate ce o desfășura în pofida sănătății ei șubrede și a multor neplăceri.

Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte și consilier în parlament; ea a avut parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1694 îi moare tatăl și Luiza, în vârstă de patrusprezece ani, este scoasă din "colegiul regal" și încredințată unei "domnișoare sărace", (poate mama ei), care o îndrumează în câmpul muncii. Acum ea află de originea ei, lucru care o face să sufere foarte mult și-i întărește hotărârea de a deveni călugăriță. Rudele ei au decis altfel, și, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătorește cu scutierul și secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din același an se naște un copil, Mihai. Boala îndelungată a soțului și greutățile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soți, încât Luiza se gândea că ar fi mai bine să se despartă.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1618 la Paris, au ajutat-o să depășească aceste momente grele. Apoi, Vincențiu de Paul o asociază la întemeierea Institutului Fiicelor Carității. După puțin timp, în decembrie 1625, soțul moare, iar fiul lor Mihai intră în seminar. Luiza a putut să primească în casa ei primele tinere venite de la țară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor și bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparținând claselor orășenești. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregație atât de originală a Fiicelor Carității.

A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puține luni înainte de "părintele săracilor", cum era numit Sfântul Vincențiu, de la care a învățat să ducă o viață sufletească simplă și să-și organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Carității, care spunea că sfințenia este cu atât mai adevărată cu cât este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.

* * *

Pornind de la două cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios și wig = luptă, bătălie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprimă aceeași idee: persoană care biruiește în luptă, biruitor, și era acordat conducătorilor de expediție. Iată câteva ramuri pornite din rădăcinile hlod și wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza; ca diminutive de alintare, în germană, există numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreagă armată de sunete care nici toate împreună, nici fiecare în parte, nu sunt în măsură să ne dea bucuria biruinței depline; Sfântul Pavel ne atrage atenția: "nu te lăsa biruit de rău, ci învinge răul prin bine". Luiza de Marillac a gustat această bucurie.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire