pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Martin de Porres (1579-1639)
3 noiembrie (calendarul latin)

După debarcarea spaniolilor în America de Sud, nu puține au fost cazurile de legături întâmplătoare între noii veniți și populația băștinașă sau adusă din Africa, legături din care se nășteau copii ce erau lăsați apoi în voia sorții. Este și cazul Sfântului Martin de Porres. El s-a născut în orașul Lima (Peru) la 9 decembrie 1579, ca fiu al unui cavaler spaniol și al unei negrese din Panama, de origine africană. Deoarece noul născut avea pielea de culoare neagră, tatăl nu a voit să-l recunoască, și pentru acest motiv a fost trecut în registrul botezaților drept «Fiu al unui tată necunoscut». Acesta l-a părăsit îndată după naștere, și până la vârsta de opt ani a trăit în sărăcie neagră alături de mama sa și de o soră mai mică, născută la doi ani în urma lui. Când Martin avea opt ani, tatăl a revenit la sentimente mai bune și l-a luat cu dânsul în Ecuador, unde a avut o scurtă perioadă de liniște și îndestulare; dar nestatornicul cavaler a părăsit și Ecuadorul, lăsându-l singur pe copilul ce începuse a învăța carte. Dintr-o palidă tresărire de milă, a continuat să-i trimită cele necesare pentru a-și urma școala începută și Martin, care avea o înclinație deosebită pentru medicină, și-a însușit primele noțiuni în farmacia ambulatorie a vecinilor ce erau aproape de casa lor.

La vârsta de cincisprezece ani a părăsit toate și cu emoție a bătut la poarta mănăstirii «Sfântul Rozariu», a călugărilor dominicani din Lima. Dată fiind situația lui de «nelegitim», a fost admis numai în calitate de «frate ajutător», adică aparținând doar Ordinului terțiarilor, nefăcând parte din rândul călugărilor propriu ziși. Deoarece i s-au încredințat cele mai umile activități, Martin a transformat mătura într-un blazon de onoare: o icoană veche îl reprezintă purtând în mâini acest modest dar necesar instrument casnic și a rezervat pentru el muncile cele mai grele și mai neplăcute. Pietatea lui îngerească, în deosebi devoțiunea pentru suferințele Domnului, netulburata liniște și bunătatea cu care se făcea tuturor drag și folositor, au dovedit superiorilor că Martin avea un suflet nobil și mare; pentru aceasta l-au primit ca membru deplin al Ordinului și în ziua de 3 iunie 1603 el a făcut profesiunea solemnă, dăruindu-se lui Dumnezeu pentru toată viața, hotărât să calce cu bucurie pe urmele Sfântului Dominic, devenit părintele său sufletesc. Și în noua sa calitate, a voit să rămână «mătura mănăstirii», dar sfințenia sufletului său a început să strălucească nu numai între zidurile mute ale chiliei, ci în întreg orașul. Întâlnirea cu umilul frate era o sărbătoare pentru toți, în deosebi pentru copii. Străbătând străzile pentru împlinirea unor activități legate de cunoștințele sale medicale, sau de însărcinările trasate de superiori, răspândea în jurul său un parfum de pace și bunătate, înmuia inimile împietrite și umplea de bucurie și entuziasm pe copiii și tinerii de care se apropia. Deseori, cu delicatețe de mamă, descoperea răni adânci, tăinuite, ale multor inimi, și-i îndrepta spre izvorul curățitor al tainelor sfinte.

Adesea, în mănăstirea «Sfântul Rozariu» se opreau misionarii porniți spre insulele din Pacific, ori spre Japonia sau Africa; cuvintele de îmbărbătare și rugăciunile promise de fratele Martin erau pentru ei o garanție de bună reușită; dar ceea ce le-a trezit admirația și recunoștința fără margini, este faptul că după ce au ajuns la locurile de activitate, în Japonia, Africa, Ceylon, atunci când treceau prin greutăți și descurajări, deodată apărea lângă ei însuși umilul călugăr de la Lima, încurajându-i și ajutându-i practic la diferite treburi. Asemenea cazuri de bilocație au fost dovedite prin cercetări și mărturii în afară de orice îndoială, știut fiind că el nu a părăsit niciodată orașul. Pe lângă darul extraordinar al bilocației, Martin a fost înzestrat cu o neobișnuită putere de pătrundere a adevărurilor eterne și a problemelor de conștiință; nu este de mirare deci dacă spre el se îndreptau mulți teologi, episcopi și chiar funcționari civili, spre a-l consulta. De mai multe ori, însuși viceregele a trebuit să aștepte la ușa chiliei lui, deoarece fratele Martin era răpit în extaz. În timpul unei epidemii de ciumă a îngrijit pe toți care alergau la ajutorul său și pe cei șaizeci de călugări ai mănăstirii, vindecându-i în chip miraculos. Asemenea Sfântului Francisc de Assisi, avea o afecțiune puternică față de toate făpturile, chiar față de șoareci, care îl ascultau docili.

De mai multe ori a fost văzut cum striga șoarecii cuibăriți în sacristie și-i conducea afară, într-un colț al grădinii; și astăzi este invocat în cazuri de neplăceri produse de aceste mici rozătoare. Extraordinarul frate Martin a murit în ziua de 3 noiembrie 1639. În anul 1837 Papa Grigore al XV-lea l-a beatificat și Papa Ioan al XXIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare în anul 1962. În 1966, Papa Paul al VI-lea l-a declarat patronul frizerilor și al peruchierilor din Italia. La slujba de canonizare, Papa Ioan al XXIII-lea, în predica omagială amintea: «Martin iubea din toată inima pe oameni, deoarece era adânc convins că sunt copiii lui Dumnezeu și frații săi; îi iubea chiar mai mult decât pe el însuși, căci în umilința lui îi considera pe toți mai drepți și mai buni decât el».

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire