pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Francisc Regis (1597-1640)
16 iunie (calendarul latin)

În partea de Sud-Est a Masivului Central al Franței se întind platourile lanțului Cevenilor. Pe unul dintre aceste platouri, la altitudinea de 1050 m se află mica localitate Lalouvesc. Aici odihnește trupul unui mare apostol, care a voit cu prețul vieții sale să aducă în aceste ținuturi acoperite de zăpadă lumina și căldura credinței: Sfântul Francisc Regis. Mormântul lui a devenit ținta multor pelerini dornici să-și regăsească liniștea și rostul vieții. Spre acest loc s-a îndreptat mergând pe jos mai mult de 100 de km tânărul Ioan Vianney, înainte de a porni pe drumul preoției. Într-o perioadă când neînțelegerile între catolici și calvini se transformau în ciocniri sângeroase, Francisc Regis a dovedit că adevărata credință și iubirea față de Cristos nu ne îndeamnă la luptă armată, ci la dăruire sinceră pentru binele tuturor.

S-a născut într-un sătuleț de la poalele Pirineilor, în ziua de 31 ianuarie 1597. Deși tatăl și unchiul său luaseră parte la luptele împotriva calvinilor, Francisc se arăta un suflet liniștit, gânditor și pios. În rugăciunile sale recomanda lui Dumnezeu pe toți oamenii, fără deosebire de credința lor religioasă. La vârsta de 19 ani intră în colegiul iezuiților din Toulouse și aici se hotărăște să devină preot. Dorea din suflet să poată începe cât mai curând activitatea de preot și pentru aceasta a renunțat la studiile pentru obținerea dreptului de «profesor». La 16 iunie 1631 celebrează prima Sfântă Liturghie (și în 16 iunie îl amintește noul calendar, deși a murit la 31 decembrie). Este trimis în orașul Montpellier, orașul clinicilor și al facultăților, în care calvinii angajau deseori discuții savante și furtunoase cu preoții și credincioșii catolici. Francisc începe să arate prin expuneri simple, adevărurile de credință. Deși vocea îi era slabă și cuvintele folosite de el cu totul obișnuite, deseori cei care-l ascultau izbucneau în lacrimi de căință, simțind că prin acel umil predicator le vorbește Dumnezeu. Cunoștea personal pe săracii, bolnavii și deținuții din Montpellier; le scutura păturile și le primenea cu mâinile lui, și nu se rușina să cerșească pentru ajutorul lor. În ajun de sărbători și de duminici mergea pe la casele bogaților, le ura sărbători fericite, iar la urmă întreba dacă nu cumva au disponibilă o pasăre pentru bolnavii săi. Astfel de purtare a readus la sânul Bisericii Catolice pe mulți calvini. Pentru ei, Francisc a întemeiat multe asociații euharistice, prin care dorea să-i țină cât mai aproape de izvorul tăriei și al bucuriei creștine.

Superiorii lui au considerat oportun să-l trimită spre Sudul însorit, în regiunea Cevenilor, având ca loc de reședință orașul Puy. De aici, în timpul iernii se urca în munți. Vara, locuitorii munților erau ocupați cu păstoritul, adunarea fânețurilor, pomicultura; iarna ei erau liberi, dar primejdiile și greutățile călătoriei prin munți erau atât de mari, încât au fost aproape părăsiți. Francisc găsește aici biserici distruse, pângărite, creștini nepăsători și calvini care-l amenințau cu moartea. El nu s-a înspăimântat, și mai mult de cincizeci de localități i-au auzit cuvântul cald, cuceritor. Mulți calvini și-au regăsit credința strămoșilor, iar catolicii au reluat viața creștinească sinceră și adâncă.

Lunile de vară erau rezervate pentru activitatea în oraș. Aici se lovea nu de împotrivirea calvinilor, ci de viața morală decăzută a catolicilor: camătă, înjurătura, dușmăniile, desfrâul erau mai violente decât haitele de lupi din munți. Francisc nu se înspăimântă: oprește în stradă pe bătăuși, căruțași, hamali și le vorbește despre răutatea înjurăturilor și a expresiilor murdare. Pentru fetele și femeile hotărâte să renunțe la viața ușuratică întemeiază un cămin, pus sub administrația unor familii onorabile, care se îngrijesc de îndrumarea nefericitelor victime ale viciului. Pentru că a avut curajul să le smulgă din ghearele desfrâului, Francisc a primit uneori bătăi, înjurături, amenințări cu moartea; chiar superiorii lui bisericești nu l-au înțeles totdeauna. Francisc a suportat totul cu răbdare.

Dar sănătatea lui se măcina din zi în zi: drumurile, privegherile, ceasurile îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, mortificările aspre ce și le impunea i-au consumat puterile. Totuși, în toamna anului 1640, își ia paltonul, toiagul și breviarul și se duce în munți. Cu totul pe neașteptate, la mijlocul lunii decembrie coboară la Puy, deși anunțase o serie de misiuni pentru Lalouvesc. Duhovnicului îi spune că a venit să facă pentru ultima dată o spovadă generală. Se pregătește timp de trei zile și apoi se spovedește. Îndată după spovadă, fără a ține seamă de viscolul ce se pornise, pleacă spre munți. A doua zi s-a rătăcit și a trebuit să petreacă o noapte într-o șură deschisă. Abia în ziua de Crăciun ajunge la Lalouvesc. Fără a-și schimba îmbrăcămintea înghețată pe el, intră în biserică și începe misiunile promise. A doua zi, de Sfântul Ștefan, cade leșinat în timpul slujbei. Este dus în casă și îngrijit, dar în noaptea de 31 decembrie, înainte ca clopotele bisericii să vestească începutul unui an nou, Francisc încheia o viață de doar 43 de ani, însă bogată în suferințe, în osteneli și în merite. Credincioșii din Lalouvesc i-au făcut sicriul dintr-un enorm trunchi de stejar, în care se odihnește și astăzi, în capela Sfântului Ioan Botezătorul, sub altar. În anul 1737 a fost declarat sfânt și, mai apoi, în 1939, «patron al misiunilor populare pe pământul Franței».

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire