pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Nimatullah Kassab Al-Hardini (1808-1858)

Nimatullah Kassab Al-Hardini, călugăr libanez maronit, s-a născut în 1808 la Hardin, în nordul Libanului. La botez a primit numele Youssef. Fiu al Bisericii Maronite, Al-Hardini a simțit încă din copilărie influența tradiției monastice a Bisericii sale, nutrită de tradiția siriacă a Patriarhiei de Antiohia. Aparținea unei familii maronite cu șase copii. Tatăl lui, Girgis Kassab din Hardin și mama lui, Mariam Raad din Tannourin, i-au educat pe copiii lor la o vie devoțiune față de Dumnezeu și față de Biserică. La Hardin, tânărul Youssef a petrecut primii ani ai copilăriei printre mănăstirile și ermitajele din orașul lui... Patru dintre fiii acestei familii au îmbrățișat viața monastică sau sacerdotală: Tanios a devenit paroh; Elizeu a intrat în Ordinul Libanez Maronit în care a rămas ca eremit timp de 44 de ani; Msihieh a îmbrățișat viața de clauzură din mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Hrasch, iar Fericitul Nimatullah a intrat în 1828 în Ordinul Libanez Maronit la vârsta de 20 ani.

În timpul copilăriei i-a cunoscut pe călugării maroniți din mănăstirea Sf. Anton din Houb unde și-a făcut primele studii. Exemplul de viață monastică primit la Houb l-a atras spre o angajare riguroasă și autentică în vocația creștină. După studiile pe care le-a urmat la mănăstire, s-a întors la bunicul din partea mamei, Youssef Raad, paroh în orașul Tannourin. Exemplul bunicului i-a trezit în inimă iubirea față de preoție, trăită pentru binele Bisericii. Al-Hardini a părăsit, așadar, casa părintească, și a intrat în mănăstirea Sf. Anton din Qozhaya, a Ordinului Libanez Maronit. În timpul noviciatului, Nimatullah s-a dedicat rugăciunii comunitare și muncii manuale, dedicând tot timpul disponibil, chiar și cel destinat odihnei, vizitelor la Sf. Sacrament. După profesiunea monastică, la 14 noiembrie 1830 a fost trimis la mănăstirea Sfinților Ciprian și Iustina la Kfifan pentru a studia filosofia și teologia, participând în același timp la Oficiu în cor și muncind la câmp. În acea perioadă, din cauza ascetismului și a studiului intens, s-a îmbolnăvit.

La încheierea studiilor filosofice și teologice a fost hirotonit preot și a devenit director scolasticatului și profesor până în ultimii ani de viață. Fiecare zi a lui era împărțită în două: prima jumătate era dedicată pregătirii pentru celebrarea euharistică, iar cealaltă jumătate mulțumirii după celebrare. Această dimensiune contemplativă era trăită practic prin iubirea față de frați și față de cultură. Mai târziu a fondat la Kfifan și Bhersaf o școală numită, conform tradiției, "Școala de sub stejar", pentru a-i instrui gratis pe tineri. Al-Hardini avea să sufere mai târziu împreună cu poporul său în timpul celor două războaie civile din 1840 și 1845, care au dus mai apoi la sângeroasele evenimente din 1860, când multe mănăstiri au fost arse, multe biserici devastate și mulți creștini maroniți masacrați. A fost o etapă decisivă în spiritualitatea sa. În acea perioadă dificilă a lansat un moto extraordinar pe care îl repeta mereu confraților lui: "Cel mai bun e cel care își poate salva sufletul". În acest context civil și religios, dureros și plin de dificultăți, fratele lui, pr. Elizeu, eremit, l-a invitat să părăsească viața comunitară și să se retragă într-un ermitaj. I-a răspuns: "Cei care luptă pentru virtute în viața comunitară vor avea mai mult merit".

Al-Hardini cerea mereu mijlocirea Fecioarei Maria - principal lui sprijin - pentru Liban și pentru Ordinul lui. Recita Rozariul în fiecare zi împreună cu alți călugări; practica post în cinstea Mariei în fiecare sâmbătă și în ajunul sărbătorilor mariane; nutrea o devoțiune deosebită față de misterul Neprihănitei Zămisliri. La vârsta de 43 de ani, în 1845, a fost numit de Sfântul Scaun Asistent General al Ordinului cu un mandat de trei ani, datorită zelului său în observarea strictă a regulilor monastice. Fiind un om de cultură, Al-Hardini, ca asistent general îl va ruga pe Superiorul general să trimită călugării să-și completeze studiile la noul colegiu al iezuiților din Ghazir. Au fost trimiși șapte călugări. În anii 1848-1849 a trăit în mănăstirile Sf. Marone din Annaya și Sf. Anton din Houb. În 1850 a fost numit Asistent General pentru a doua oară. În 1853 s-a întors la Kfifan pentru a preda teologia morală. În 1856 a fost numit pentru a treia oară Asistent General. Dar dacă din ascultare a acceptat să devină Asistent General, a refuzat categoric să fie numit Abate General al Ordinului.

În luna decembrie Al-Hardini se afla în mănăstirea din Kfifan pentru a preda, când s-a îmbolnăvit de pneumonie din cauza frigului glacial din acea regiune. Boala s-a agravat zi după zi, motiv pentru care l-a rugat pe unul dintre călugări să-l ducă într-o cameră în apropiere de biserică, de unde putea auzi când călugării se rugau Sfântul Oficiu în biserică. După zece zile de agonie, a primit Maslul ținând în mâini icoana Sfintei Fecioare. A murit la 14 decembrie 1858, la vârsta de 50 de ani.. La moartea lui, confrații au observat o lumină strălucitoare în camera lui, și un parfum care a persistat în cameră pentru câteva zile. Cauza Beatificării lui a fost prezentată la Roma în 1926, împreună cu cele ale călugărului Charbel (beatificat în 1965 și canonizat în 1977) și a Sfintei Rafqa, călugăriță libaneză maronită (beatificată în 1985 și canonizată în 2001). A fost proclamat fericit la 10 mai 1998.

după situl www.vatican.va


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire