pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfânta Iosefina Bakhita
8 februarie (calendarul latin)

Iosefina Bakhita s-a născut în Sudan, în 1869, și a murit în Schio (Vicenza), în 1947. Această floare a Africii, care a trăit experiența răpirii și a sclaviei, a înflorit în mod minunat în Italia, răspunzând harului lui Dumnezeu în cadrul Congregației Fiicelor Carității.

În Schio, unde ea a trăit timp de mulți ani, toți o numesc încă "Maica noastră neagră". Procesul de canonizare a ei a început la 12 ani după moarte, iar la 1 decembrie 1978, Biserica a proclamat decretul de recunoaștere a trăirii în mod eroic a virtuților. Providența divină care are grijă de florile câmpului și de păsările cerului a condus-o pe această sclavă sudaneză prin nenumărate și greu de descris suferințe, în privare de libertate, spre libertatea de credință și în final spre consacrarea întregii ei vieți lui Dumnezeu și venirii Împărăției Sale.

Bakhita nu este numele ei adevărat, primit de la părinți. Groaza și teribilele experiențe prin care a trecut au făcut să își uite numele, fiind numită Bakhita, adică "noroc" de către răpitorii ei. Vândută și revândută în piețele din El Obeid și Khartoum, ea a trăit momente umilitoare și dureroase, atât din punct de vedere fizic cât și moral.

Ajunsă în capitala Sudanului, Bakhita a fost preluată de un consul italian, pe numele lui Callisto Legnani. Pentru prima oară de când fusese răpită, ea a avut surpriza să primească ordine fără lovituri de bici; mai mult, a fost tratată cu iubire. În reședința consulară, Bakhita a trăit momente de pace, căldură și bucurie, dar cu nostalgie după propria familie, pe care probabil o pierduse pentru totdeauna. Contextul politic l-a determinat pe consul să părăsească țara și să se întoarcă în Italia. Bakhita i-a cerut să meargă cu el și cu un prieten de-al său, un anume domn Augusto Michieli.

La sosirea în Genova, Italia, consulul, la cererea soției lui Michieli, le-a lăsat-o lor pe Bakhita. Ea și-a urmat noua "familie" în Zianigo, lângă Mirano Veneto. Când s-a născut Mimmina, Bakhita a devenit doica și prietena ei. Cumpărarea unui mare hotel în Suakin, pe malul Mării Roșii, a obligat-o pe doamna Michieli să se mute acolo, pentru a-și ajuta soțul. Mimmina și Bakhita au fost încredințate Surorilor Canossiene ale Institutului Catecumenilor din Veneția. Aici Bakhita a auzit despre Dumnezeu, pe care îl experimentase în inima ei, fără să știe Cine era, încă din copilărie. "Privind la soare, la lună și la stele, îmi spuneam: Cine poate fi Maestrul care a făcut aceste lucruri minunate? Și simțeam mare dorință de a-l vedea, de a-l cunoaște, de a-i mulțumi."

După câteva luni petrecute în Institut, Bakhita a primit sacramentele inițierii creștine și a primit un nou nume: Iosefina. Era 9 ianuarie 1890. Nu știa cum să își exprime bucuria; ochii îi scânteiau, dezvăluind emoția pe care o trăia. Mai apoi putea fi adesea văzută sărutând fântâna baptismală și spunând: "Aici am devenit fiica lui Dumnezeu!" Cu fiecare zi ce trecea devenea mai conștientă de cine este Dumnezeu, cel care a condus-o spre El pe căi misterioase, ținând-o de mână.

Întoarsă în Italia, doamna Michieli a mers să își ia fata și pe Bakhita, dar aceasta i-a cerut ferm și cu curaj să fie lăsată cu surorile canossiene, să îi slujească lui Dumnezeu, care îi arătase atâtea dovezi ale iubirii Sale. Tânăra africană împlinise vârsta de la care, conform legislației italiene, nu mai era sclavă, astfel că a rămas unde a dorit.

Și-a urmat chemarea de a intra în Institutul Sf. Magdalena din Canossa. La 8 decembrie 1896, Iosefina Bakhita s-a consacrat pentru totdeauna lui Dumnezeu. Timp de 50 de ani, această umilă Fiică a Carității a trăit în comunitatea din Schio, susținând diferite activități: în bucătărie, ca croitoreasă, dar și ca portar. Avea o dragoste specială față de copiii care învățau în școlile canossiene. Vocea ei, cu inflexiunile și ritmul muzical specific țării de origine, era plăcută tuturor. Avea mereu cuvinte de mângâiere pentru săraci și bolnavi și cuvinte de încurajare pentru cei care băteau la porțile Institutului.

Umilința ei și zâmbetul constant au câștigat inimile locuitorilor. Surorile din comunitate o stimau pentru stilul ei natural, pentru bunătatea ei nelimitată și pentru dorința profundă nutrită de ea de a-l face cunoscut pe Domnul. "Fii bun, iubește-l pe Domnul, roagă-te pentru cei care nu îl cunosc. Ce mare har este să îl cunoști pe Dumnezeu!" spunea ea. Odată cu trecerea timpului, au venit anii de boală. Ea a continuat însă să dea mărturie de credință, de bunătate și de speranță creștină. Celor care o întrebau cum se simte, ea le răspundea: "Așa după cum dorește Stăpânul".

În momentele de agonie din timpul bolii ea re-trăia adesea anii de sclavie. Nu de puține ori era auzită strigând: "Vă rog, slăbiți lanțurile... sunt grele!" Fecioara Maria a eliberat-o în final de toate durerile. Ultimele ei cuvinte au fost "Doamna noastră! Doamna noastră!", iar zâmbetul ei final a fost dovada întâlnirii cu Maica lui Dumnezeu.

Maica Bakhita și-a încheiat viața pe pământ la 8 februarie 1947, în mănăstirea canossiană din Schio, înconjurată de surori. În jurul mănăstirii s-a strâns rapid mulțimea pentru a o vedea pentru ultima oară și pentru a cere prin ea ajutor de la ceruri. Faima sfințeniei ei s-a răspândit pe toate continentele, și sunt mulți aceia care au primit haruri prin mijlocirea ei.

www.vatican.va


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire