pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Bruno (1030-1101)
6 octombrie (calendarul latin)

Cu puțin timp înainte de a muri, Sfântul Bruno scria unui prieten: «Folosul și bucuria pe care singurătatea și tăcerea sihăstriei le oferă tuturor celor care o iubesc nu pot fi apreciate decât de către cei care le-au experimentat». Și Sfântul Bruno are parte de această tăcere chiar și după moarte. Deși întemeietorul unuia dintre cele mai severe și renumite ordine călugărești contemplative, nimeni dintre contemporani nu s-a gândit să-i scrie biografia și multe din amănuntele vieții lui au rămas necunoscute. În schimb este cunoscut și admirat spiritul de reculegere sufletească, de totală dăruire rugăciunii și muncii fizice șl intelectuale, pe care l-a imprimat institutului său și este păstrat cu fidelitate de urmași până în ziua de astăzi. Datele sigure ce le avem despre el se rezumă la următoarele:

Bruno s-a născut probabil în anul 1030 la Koln (Colonia), dintr-o familie nobilă și a urmat cursurile școlii episcopale din Reims. A devenit apoi canonic și profesor de «științe și literatură» la aceeași școală, dobândindu-și un mare renume în comentarea Sfintei Scripturi, îndeosebi a scrisorilor Sfântului Pavel. Printre elevii săi s-au aflat Hugo de Chatillon, care va deveni Papa Urban al II-lea - și viitorul episcop de Grenoble, Sfântul Hugo. Deoarece s-a opus practicilor simoniace ale episcopului Manasses, a întâmpinat unele dificultăți care l-au determinat să părăsească învățământul și să urmeze chemarea către singurătate, pe care o simțise din tinerețe. Cu acest gând se retrage mai întâi într-un schit de lângă mănăstirea din Molesme. Împreună cu alți șase călugări dornici de o mai mare reculegere s-au îndreptat apoi spre episcopul Hugo din Grenoble, care în anul 1084 le-a oferit un loc singuratec în masivul muntos la Grande Chartreuse, la poalele Alpilor, în sudul Franței. Aici a luat ființă ordinul călugăresc al cartusianilor.

Sub conducerea lui Bruno, călugării trăiau în locuințe individuale, compuse din trei încăperi: un atelier, o cameră de lucru și pentru pregătirea hranei, și o cameră pentru dormit și rugăciune, cameră în care nu avea voie să intre nimeni; ei se întâlneau în «Oratoriu» pentru oficiul divin și sfintele slujbe. Viața lor era împărțită între rugăciune, munca manuală și munca intelectuală care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugărești, la mijloc se afla cimitirul: straturi de pământ, cu o cruce la un capăt, cruce pe care nu se scria nici numele celui înmormântat acolo. «Această pace pe care lumea nu o cunoaște aduce în inimi bucuria Sfântului Duh», scria Bruno unui prieten.

În anul 1088 Bruno este chemat la Roma de către fostul său elev, Papa Urban al II-lea. Aici rămâne timp de patru ani, ca sfetnic al Părintelui creștinătății, în problemele refacerii vieții spirituale a clerului și poporului. Apăsat de agitația din orașul etern și în permanență stăpânit de dorul după singurătate și reculegere, obține de la Papa învoirea de a se retrage în Calabria, unde înființează o nouă sihăstrie, ce avea să atragă dealungul veacurilor nenumărați bărbați iubitori de bucuriile curate ale deslipirii de cele trecătoare și ale contemplării celor veșnice.

Analele mănăstirii din Torre, Calabria, menționează că înainte de a muri, veneratul abate a chemat pe frați în jurul său, a cerut iertare pentru eventualele greșeli față de ei și de alți oameni, a făcut o mărturisire publică de credință, și liniștit a închis ochii. Era ziua de 6 octombrie a. anului 1101. La 17 februarie 1623, Papa Grigore al XV a introdus comemorarea Sfântului Bruno în calendarul Bisericii universale.

Prenumele Bruno este de origine germanică și provine din adjectivul brun, devenit în latină brunus; el exprimă culoarea intermediară între roș și negru, culoarea pământului. Se poate face o apropiere de numele Adam, care are la bază radicalul 'dm «a fi roșu, roșu-brun», și înseamnă «a fi la fel ca pământul brun». Ca nume personal are și forma Brunon, precum și femininul Brunona.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire