pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sf. Hariton Mărturisitorul (+350)
28 septembrie (calendarul bizantin)

Despre Cuviosul Hariton, ucenic al Sfintei Tecla, se știe că este originar din eparhia Licaoniei, el trăind în cetatea Iconiei, pe vremea împăratului Aurelian (270-275), asupritor al creștinilor. Acest împărat a dat ordin tuturor creștinilor să aducă jertfă idolilor, cei care refuzau urmând să fie uciși. Astfel a fost constrâns și Hariton, care însă a refuzat și a răspuns: "Toți idolii păgânilor sunt diavoli, care pentru mândria lor au fost surpați din cer în iad, căci vroiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt. Acum, oameni fără de minte caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă și ei, și cei ce li se închină lor, vor pieri curând, și ca și fumul stingându-se se vor pierde. Pentru aceea nu mă voi închina lor, căci eu am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc și mă închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăiește în veci".

Această impresionantă mărturisire a credinței avea să-l coste pe Hariton. El a fost întins pe jos și bătut cu cruzime, până acolo încât asupritorii nu credeau că mai este vreo șansă să mai trăiască, astfel că l-au luat și l-au aruncat în temniță să moară acolo. Domnul l-a vindecat, iar Hariton a supraviețuit pentru o nouă judecată, în care și-a mărturisit cu și mai mare tărie credința sa. Au urmat noi chinuri, trupul fiindu-i ars cu făclii, după care a fost aruncat din nou în temniță. Domnul l-a vindecat pe servul său, iar pe împăratul Aurelian l-a luat la dânsul. Următorul împărat, pentru a nu avea soarta lui Aurelian, de frică, i-a eliberat pe creștini, deci și pe Hariton, și a urmat o perioadă mai blândă.

Hariton, scăpat din închisoare, a pornit spre Ierusalim, dar pe drum a fost prins de o ceată de tâlhari, care l-au legat și l-au dus în peștera unde trăiau ei. Printr-o minune dumnezeiască, tâlharii au murit de otrava unui șarpe, iar Hariton a scăpat și a rămas cu comoara tâlharilor. El a luat banii și i-a dat o parte la săraci, iar cu alta a ctitorit biserici și mănăstiri. După aceea a construit o mănăstire în peștera tâlharilor, unde au început să se adune tot mai mulți frați. Faima sfințeniei lui Hariton creștea tot mai mult și tot mai mulți veneau la el pentru rugăciuni și vindecări. După câțiva ani, Hariton a ales din nou drumul pustiului, mergând în hotarele Ierihonului, într-o altă peșteră. Cu rugăciunea însă, rămăsese alături de frații lăsați în urmă, despre care, se spune în viața lui, înfloreau în sfințenie ca niște crini sădiți în pustie.

În peștera din Ierihon, Hariton și-a asprit viața, mâncând verdețurile puține ce creșteau prin zonă, dar hrănindu-se mai ales cu rugăciunea. Viața lui devenise așa cum scria psalmistul: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua și noaptea" (Psalm 41,3). Dar cum lumina nu poate rămâne mult timp ascunsă, peștera cuviosului Hariton a fost descoperită de oameni, iar singurătatea s-a dus din acel moment. Alți călugări s-au strâns acolo, formându-se o nouă mănăstire în care Hariton a conservat regulile vieții din prima fondată de el. Nu după mult timp, Hariton pleacă din nou prin părțile Tecuitului, alegându-și un nou lăcaș pentru viața sa aspră. Și din nou avea să nu scape de turma credincioasă ce avea să se strângă a treia oară în jurul său, în cea de-a treia mănăstire fondată de el. Hariton s-a retras în vârful muntelui de lângă mănăstire, unde cu greu se putea ajunge, veghind cu rugăciunea asupra fraților din mănăstire. În vârf de munte fiind, nu avea apă, dar Hariton l-a rugat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a scos apă din piatră cea uscată, ca lui Israel în pustie. Așa a mai trăit câțiva ani, în sfințenie.

Viața cuviosului Hariton s-a apropiat de sfârșit. El i-a chemat atunci pe egumenii celor trei mănăstiri pe care le-a fondat și le-a spus că va merge la Domnul. Discutând ce să facă cu trupul său după moarte, s-au hotărât să îl îngroape în prima mănăstire, în cea din peștera tâlharilor. Hariton a fost dus în acel loc, unde, fără nici o suferință trupească, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. În această mănăstire frații i-au îngropat apoi moaștele, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

după "Viețile Sfinților"
Editura Episcopiei Ortodoxe a Romanului și Hușilor


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire