pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfânta Roza de Lima (1586-1617)
23 august (calendarul latin)

Sfânta Roza de Lima este prima persoană din America de Sud ridicată la cinstea sfintelor altare de către Biserica Catolică; pentru acest motiv, este venerată ca patroană a țării de origine, Perú, a întregii Americi Latine și a Insulelor Filipine.

Ea s-a născut la Lima, marele oraș-port pe țărmul Oceanului Pacific și capitala Perú-ului, în ziua de 20 aprilie 1586. Părinți iei, Gaspard de Flores și Maria d'Oliva, erau urmași ai unor nobili veniți din Spania. La botez, au dat copilei lor numele de Isabela, dar doica, indiana Mariana, privind la frumusețea ei, a exclamat: "Ești frumoasă ca o roză, un trandafir", și de atunci a chemat-o numai cu numele de "Roza". Mai târziu, când Isabela a intrat în rândul terțiarelor dominicane, și-a ales singură numele de Roza a Sfintei Maria; cu acest nume a fost trecută și în calendarul sfinților.

Deși, în aparență, viața ei s-a desfășurat în mod simplu, obișnuit, în realitate, ea a fost o făptură cu totul deosebită prin puritatea ei sufletească, prin favoruri cerești neobișnuite și, mai ales, printr-o imensă dorință de a suferi. Pe lângă greutățile vieții unei familii sărăcite și numeroase, Roza își impunea suferințe voluntare dintre cele mai aspre. Pentru a nu-i indispune pe cei din jurul ei, cu învoirea părinților, și-a construit în grădină o colibă, unde, după zece ore de muncă intensă ca brodeză și croitoreasă, se retrăgea singură și petrecea adesea încă zece ore în rugăciune, apoi se culca pe patul format dintr-o plasă de nuiele uscate. Pe trup purta o cingătoare aspră; sub broboadă avea ascunsă în păr o coroniță de spini care-i tortura capul; zile întregi postea cu pâine și apă, alteori se lipsea de orice hrană; pentru a evita ca mâinile-i catifelate să mai atragă atenția cuiva, le-a introdus în apă de var. Când era bolnavă, se ruga lui Dumnezeu să-i mărească suferința; celor care veniseră să o încurajeze, le spunea: "Dacă oamenii ar ști ce mare lucru este a fi în harul lui Dumnezeu, nu s-ar înspăimânta de nici o suferință și ar suporta în liniște orice durere, deoarece harul este rodul răbdării".

Gândurile și purtarea Rozei, la o privire superficială, pot fi considerate rodul unei deformări psihice, a unei boli mintale, a maniei de autotorturare. Adevărul este altul. Roza avea un caracter foarte echilibrat și vesel; nu găsea nici o bucurie în suferință; bucuria și-o afla în cântul păsărelelor din jurul colibei, în frumusețea trandafirilor din grădină, pe care îi îngrijea ea însăși cu măiestrie de specialist, în ajutorarea persoanelor bolnave și sărace, în participarea efectivă la viața și munca numeroasei lor familii. Toate acestea dovedesc un psihic normal, sănătos, superior, care cunoaște și gustă bucuriile dăruite de Creator. Dar, deoarece a văzut în jurul ei cum dorința de îmbogățire și de plăcerile vieții stingea în inimile oamenilor respectul și dragostea față de semenii lor, Roza, urmând exemplul lui Cristos, a voit să-și supună și trupul ei celor mai grele chinuri, oferindu-i lui Dumnezeu suferința voluntară ca ispășire pentru crimele și nedreptățile săvârșite. Este cazul soției iubitoare, care cere să intre în temniță alături de soțul ei, nu pentru că iubește suferința, ci pentru că își iubește soțul. Roza nu a iubit suferința, dar l-a iubit pe Cristos, care suferea în indigenii insultați și măcelăriți de către cuceritori.

Roza este un suflet extraordinar, care a înțeles și a trăit misterul participării la suferința mântuitoare a lui Cristos. Când i s-a cerut să dezvăluie această taină, a răspuns: "Pot să explic numai prin tăcere. Plăcerea și fericirea pe care mi le oferă lumea sunt numai o umbră față de ceea ce simt eu". Apoi, dovedind un perfect simț al realității, adaugă: "Nu mă gândeam că ar fi cu putință ca o făptură să fie lovită de atâtea suferințe. Dumnezeul meu, să crească totuși și mai mult suferințele, numai să crească și iubirea mea față de Tine". Printr-o descoperire dumnezeiască, știa că mai are puțin de trăit; cunoștea chiar și ziua morții sale. În fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Bartolomeu, petrecea tot timpul în rugăciune; le spunea: "Aceasta este ziua cununiei mele veșnice". De fapt, a murit în ziua de 24 august 1617.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire