pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Pius al X-lea (1835-1914)
21 august (calendarul latin)

După moartea marelui papă Leon al XIII-lea, în 1903, cardinalii s-au adunat la Roma, pentru alegerea unui succesor. Patriarhul de Veneția, cardinalul Giuseppe Sarto, plecând la Roma, și-a luat bilet de călătorie dus-întors, deoarece era convins că este cu neputință ca fiul unui umil poștaș să fie ales pentru a prelua cârma Bisericii lui Cristos, într-o perioadă de mari frământări și dificultăți de ordin științific, politic și chiar bisericesc. Și totuși, Providența l-a desemnat pe el, deși cu lacrimi în ochi i-a rugat pe cardinali să renunțe și să aleagă pe un altul mai vrednic; până la urmă, considerând că aceasta este voința lui Dumnezeu, a acceptat și și-a luat numele de Pius al X-lea. Îi plăcea să se numească "un sărman paroh de țară", și când cineva îi spunea "Padre santo" - "Sfinte Părinte", el îl corecta: "Non santo, ma Carto" - "Nu sfânt, ci Croitor", deoarece numele său de familie, Sarto, înseamnă Croitor.

Pius al X-lea s-a născut la 2 iunie 1835, în localitatea Riese, ca fiu al poștașului comunal Sarto și al soției sale, Margareta Sanson. Fiind un copil dezghețat și dornic de învățătură, a fost trimis să învețe la școala din orășelul apropiat, Castel Franco, la o depărtare de 5 km. Zilnic străbătea această distanță desculț, ducându-și încălțămintea pe spate până la marginea orașului, pentru a face economie, deoarece veniturile tatălui erau modeste. Micul "Bepi" a dat dovezi de calități deosebite; ajutat de preotul locului, a reușit să intre la seminarul din Padova. Bucuria lui a fost mare, dar de scurtă durată, deoarece, între timp, tatăl a murit, lăsând-o pe soție cu zece copii de crescut. Bepi, al doilea născut, ar fi voit să întrerupă studiile seminariale pentru a da o mână de ajutor acasă, dar curajoasa mamă l-a sfătuit să-și urmeze calea pe care a pornit. La vârsta de 23 de ani, este sfințit preot și începe drumul care îl va conduce până la scaunul Sfântului Petru, în permanență condus de deviza "Dragostea lui Cristos mă silește". Nouă ani este vicar parohial la Tombolo, nouă ani, paroh la Salzano, nouă ani, canonic și director spiritual la Treviso. De aici, este numit episcop de Mantua; într-o scrisoare trimisă primarului, spunea: "Noul vostru episcop este sărac în toate lucrurile, dar bogat în dragoste față de turma sa". După nouă ani de episcopat, Papa Leon al XIII-lea îl numește patriarh de Veneția și-i dă purpura de cardinal. În afară de vizitele obligatorii la autorități și persoane oficiale, își trece timpul vizitând cartierele sărace și parohiile diecezei. Mulți parohi de țară au rămas înmărmuriți când patriarhul Veneției, îmbrăcat în haină de simplu preot, cobora din poștalionul local și le vizita parohia. Pe acest om, care nu a voit să fie altceva decât preot și păstor, Dumnezeu l-a chemat să preia conducerea Bisericii sale. Din îndepărtatul Ev Mediu nu se mai urcase la catedra lui Petru fiul umil al unor țărani.

Pontificatul său a fost excepțional de activ și rodnic pentru viața internă a Bisericii. Atitudinea lui intransigentă în apărarea credinței și a vieții bisericești a dus uneori la raporturi încordate cu Rusia, Statele Unite (a refuzat să-l primească în audiență chiar pe Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia, Franța. "Papa cel amabil" s-a dovedit deosebit de ostil față de orice înnoire care urmărea introducerea în Biserică a unor învățături și practici insuflate de "doctrinele moderniste".

Deviza luată la începutul pontificatului său: "Instaurare omnia in Christo" - "A reînnoi totul în Cristos" s-a concretizat în multe domenii ale vieții interne bisericești: a inițiat și susținut reînnoirea trăirii liturgice, a reformat cântul bisericesc, readucându-l la demnitatea și puritatea cerută de gravitatea acțiunii liturgice, a codificat Dreptul Canonic, a îndepărtat barierele care separau Curia romană de practica pastorală; a promovat instrucțiunea religioasă a copiilor, elaborând un Catehism adaptat la diferite categorii de vârste, și-a câștigat merite nepieritoare favorizând primirea frecventă a Sfintei Împărtășanii și admiterea copiilor la prima împărtășanie imediat după ajungerea la vârsta priceperii. În sufletul tuturor celor care l-au întâlnit, șefi de stat, diplomați, personalități bisericești, simpli pelerini, a lăsat imaginea unui părinte plin de bunătate, dar și clarvăzător.

Când, în anul 1914, Europa a început să fie stăpânită de demonul războiului, bătrânul din Vatican petrecea multe ore din zi și din noapte în rugăciune pentru pacea lumii; a încercat și toate intervențiile diplomatice posibile pentru a evita declanșarea conflictului. Când a văzut că nu mai are nici o cale, și-a oferit lui Dumnezeu propria lui viață. În seara zilei de 20 august 1914, clopotele Romei anunțau că Padre Santi Sarto a adormit în Domnul. Biserica era văduvită de un mare păstor, iar omenirea, de un curajos apărător al adevărului, al dreptății și al păcii. Papa Pius al XII-lea, în anul 1956, răspunzând așteptărilor îndreptățite ale credincioșilor din lumea întreagă, îl va ridica la cinstea sfintelor altare. Pe mormântul Sfântului Pius al X-lea se află acest epitaf: "Pius al X-lea papă, sărac, și totuși, bogat, blând și smerit cu inima, apărător neclintit al credinței catolice, s-a străduit să reînnoiască totul în Cristos, a încetat din viață la 20 august A. D. 1914".

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire