pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Laurențiu (?-258)
10 august (calendarul latin)
10 august (calendarul bizantin)

Actele martirului Sfântul Laurențiu ne relatează că înainte de a fi întins pe grătarul de fier, ars pe cărbunii aprinși, Laurențiu s-a rugat pentru orașul Roma. Cetatea eternă i-a fost recunoscătoare pentru acest semn de iubire și a ridicat în cinstea lui treizeci și patru de biserici, dintre care prima, conform obiceiului, a fost înălțată pe locul unde a fost chinuit, "in agro Verano", actualul cimitir roman. O atât de mare cinstire nu au avut nici chiar patronii principali ai Romei, Sfinții apostoli Petru și Pavel. Cum s-ar putea explica popularitatea incontestabilă a acestui martir (la Roma, până în secolul trecut, sărbătoarea lui era sărbătoare de poruncă) fără a da crezare faptelor istorisite de Passio - istoria suferințelor - și de scriitorii secolului ai IV-lea care s-au inspirat din ea.

Imaginea lui, trecută în legendă chiar la scriitorii foarte apropiați de epoca sa (cum ar fi Prudențiu), ne este familiară prin actul împărțirii la săraci a daniilor strânse de creștinii din Roma, imagine imortalizată în frescele lui Fra Angelico din capela vaticană a Papei Nicolae al V-lea.

Urmând exemplul comunității apostolice din Ierusalim, care avea șapte diaconi (slujitori) însărcinați cu administrarea bunurilor materiale dăruite pentru ajutorul văduvelor, săracilor, orfanilor, și Biserica din Roma și-a format un mare număr de diaconi, pe care Papa Sixt al II-lea i-a pus sub conducerea arhidiaconului Laurențiu. Misiunea lor era aceeași: adunarea și împărțirea lucrurilor oferite de credincioși pentru cei lipsiți. Este de înțeles deci că atunci când a început persecuția decretată de Valerian, însuși Papa, arestat și condamnat la moarte, a dat ordin diaconului său să împartă săracilor tot ceea ce mai avea.

Când împăratul, citim în Passio, a poruncit lui Laurențiu să-i predea bunurile pe care le deține Biserica, după cum fusese informat, acesta a chemat în fața lui Valerian mulțimea de săraci pe care îi ajutase, și i-a spus: "Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit totdeauna și pot fi găsite oriunde !"

Asemenea acestui răspuns înțelept și adânc sunt și ultimele cuvinte ale martirului, care, pus pe un grătar de fier deasupra cărbunilor aprinși, după cea fost ars de tot pe o parte, a mai avut tăria să le spună călăilor: "Iată, pe o parte sunt fript; întoarceți-mă pe cealaltă! " Eroica mărturisire de credință dată de Laurențiu este amintită de Papa Damasus în versul: "Verbera, carnifices, flamas, tormenta, catenas: Bicele, călăii, flăcările, torturile, lanțurile" nu au avut nici o putere împotriva credinței lui Laurențiu. Papa, care "admira virtuțile slăvitului martir", i-a ridicat a doua biserică, pe ruinele teatrului lui Pompei, făcând pentru el o primă excepție : nici un martir nu a avut, înainte de el, biserică înălțată pe alt loc decât pe acela pe care a murit. Potrivit cronicii "Deposita Martyrum", diaconul Laurențiu a murit în ziua de 10 august a anului 258. Mai târziu, spaniolii l-au considerat drept compatriot, pe motiv că ar fi fost născut la Huesca, localitate în provincia Aragon din nord-estul Spaniei. În cinstea Sfântului Laurențiu, împăratul Filip al II-lea (1527-1598) a dat forma de grătar palatului de la Escurial (la 40 km de Madrid), - palat care cuprinde o mănăstire și o biserică dedicată Sfântului Laurențiu -, ca recunoștință pentru o victorie dobândită de împărat în ziua de 10 august 1557.

Se pare că numele personal Laurențiu, cu forma feminină Laurenția, are la bază un cuvânt dintr-o limbă foarte veche, premergătoare limbii latine; de la aceeași rădăcină provine și numele unei plante considerată nobilă, laurul cu ale cărui frunze erau încoronați poeții și învingătorii în întreceri și războaie. Creștinii au adoptat numele Laurențiu (încoronat cu lauri), considerînd că exprimă participarea prin credință la biruința lui Cristos asupra morții și a păcatului. În limba română s-au folosit și formele: Lavrentie, Lavrentia, Aurentia, Arentie, popular Arvinte; mai recent se întâlnesc formele : Laurian, Lauriana, Loredana, Larry, Lorenzo. Sub toate variantele, amintește omului credincios bucuria de a fi mântuit prin Cristos: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul și va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii..., ca pe un mire care poartă coroana împărătească" (Isaia 61,10).

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire