pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Dominic (1170-1221)
8 august (calendarul latin)

Castilia veche, provincie centrală din nordul Spaniei, are cinstea de a fi locul de naștere al unuia dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii Catolice: Sfântul Dominic. Părinții săi, Felix de Guzman, guvernator al orașului Calaruega, și Ioana d'Aza, erau mâhniți pentru că primii doi copii ai lor îi părăsiseră alegând viața călugărească, încrezători în bunătatea lui Dumnezeu, se duc la mănăstirea benedictină din San Sebastian și se roagă la mormântul Sfântului Dominic Siloss; când la 24 iunie 1170 li s-a născut un copil, drept recunoștință, la botez i-au dat numele «Dominic».

Tânărul Dominic a absolvit în mod strălucit studiile clasice, filozofice și teologia la Palencia, după care, la vârsta de 25 de ani a fost sfințit preot. Pentru erudiția sa și pasiunea pentru carte, episcopul de Osma l-a numit în rândul canonicilor săi. O întâmplare neașteptată îl scoate din viața liniștită de rugăciune și studiu. Episcopul de Osma este rugat de regele Alfons al VIII-lea al Castiliei să meargă în Danemarca pentru a rezolva problema căsătoriei prințului moștenitor cu fiica regelui Danemarcii. Episcopul îl alege pe Dominic să-i fie însoțitor, și astfel el are ocazia să străbată Europa, de la sud până în pădurile Nordului. Cu prilejul acestei călătorii, începând chiar din sudul Franței, Dominic ia cunoștință de o criză spirituală profundă a populațiilor catolice din acele părți. Numeroși credincioși, uneori în masă, părăseau Biserica Catolică și aderau la curentele numite: catari, valdezi, albigenzi.

Misiunea episcopului Diego a eșuat, deoarece fiica regelui Danemarcii a murit. Trimișii regelui Castiliei nu s-au mai întors în Spania, dar, străbătând Europa centrală, au venit la Roma. Sub impresia celor văzute în călătoria lor, au cerut de la papa să fie trimiși în țara cumanilor, pentru a-l predica pe Cristos. (Este vorba de populația migratoare care a venit din nordul Mării Negre și s-a așezat în părțile României, între Carpați și Marea Neagră). Papa nu a acceptat cererea lor, dar i-a sfătuit să se alăture misionarilor trimiși în sudul Franței pentru a readuce la sânul Bisericii pe cei trecuți de partea catarilor, albigenzilor, valdezilor.

Catarii, albigenzii, valdezii erau grupări mai mari sau mai mici de credincioși care profesau o viață de sobrietate și frăție evanghelică, dar excludeau ierarhia, sfintele sacramente, formele cultului catolic. Aceste atitudini, de fapt, ascundeau adesea nemulțumiri de ordin social și politic, care în fond duceau la ruperea de adevărata credință creștină; pentru acest motiv Biserica a căutat să-i readucă înapoi la matca adevărată a Evangheliei lui Cristos. O misiune formată din călugări cistercieni a fost primită cu mult dispreț, deoarece veniseră călare pe cai în harnașamente splendide și practicau un mod de predicare academică. Dominic a înțeles motivul nereușitei și s-a hotărât împreună cu episcopul său să călătorească pe jos, purtând o îmbrăcăminte simplă, ducând o viață sobră și pașnică. Fără a se lăsa intimidați de pietre și amenințările cu moartea, sileau pe conducătorii catarilor să intre cu ei în discuție; uneori discuțiile durau zile întregi, dar totdeauna sfârșeau cu punerea în lumină a dreptei credințe.

Rezultatele concrete erau, puține; teama de răzbunarea conducătorilor și a coreligionarilor, precum și dependența economică de instituțiile de binefacere ale frăției făceau pe mulți să nu aibă curajul de a urma glasul conștiinței. Dominic dorea organizarea unor mănăstiri în care să-și găsească adăpost și văduvele și tinerele doritoare de o viață mai aleasă și capabile să îngrijească pe bolnavii și bătrânii din împrejurimi. Totodată se gândește la întemeierea unui ordin călugăresc de bărbați iubitori de sărăcie și de studiu intens, care să predice învățătura creștină nu numai în cuvinte dar și prin exemplul vieții lor; astfel a luat ființă Ordinul Dominicanilor, a cărui constituție a fost aprobată în anul 1216. Spre deosebire de marea majoritate a ordinelor călugărești care nu impuneau o formație culturală deosebită, Dominic a impus urmașilor săi datoria de a fi temeinic pregătiți din punct de vedere intelectual, nu pentru a forma o elită intelectuală, dar pentru a vesti Evanghelia. Pilonii de temelie ai Ordinului dominican sunt sărăcia și studiul; o sărăcie aspră, îmbrățișată din toată inima. Dominic însuși a dat exemplu umblînd cu picioarele goale, dormind pe pamânt, postind și trăind din cerșit. La început, au fost puțini cei care l-au urmat: după patru ani erau deja șaizeci de mănăstiri, răspândite pe tot întinsul Europei. Înmulțirea fraților și a mănăstirilor a dus la o slăbire a spiritului de sărăcie, fapt care a obligat pe Sf. Dominic ca la adunarea generală din anul 1221 la Bologna să fie necruțător cu abuzurile, poruncind restituirea tuturor proprietăților care nu făceau parte din vatra mănăstirii, înlăturarea cailor de curse, eliminarea a tot ce nu era strict necesar. Astfel purificați, frații dominicani au reușit să-și continuie cu rod munca apostolică. Ultimul succes al Sfântului Dominic a fost readucerea la credință catolică a orașului Milano, care de multă vreme stătea sub influența catară.

Secretul forței de convingere și atracție a Sfântului Dominic trebuie căutat în dragostea lui față de rugăciune, de studiu, de Sfânta Liturghie și de Preacurata Fecioară Maria. Contrar obiceiului de atunci, el celebra zilnic Sfânta Liturghie. Averea lui erau cărțile, pe care totuși, într-un an de secetă le-a vândut și le-a transformat în hrană pentru cei înfometați. Cu toată cultura și prestanța de care se bucura, în călătoriile sale se apleca cu bucurie spre cei mai umili, și-i invita «să vorbească puțin despre Dumnezeu». Abia împlinise vârsta de 51 de ani, când în ziua de 6 august 1221, în orașul Bologna, a trecut pragul veșniciei. Peste treisprezece ani, în 1234, a fost ridicat la cinstea sfintelor altare.

O interpretare populară a cuvântului Dominicani, numele dat călugărilor Sfântului Dominic, a dus la despărțirea cuvîntului în Domini - canes și la traducerea lui interpretativă: Câinii Domnului. Această interpretare se află la baza tradiției care afirmă că înainte de nașterea copilului, mama lui Dominic, Ioana de Aza, a avut un vis bizar: i se părea că poartă la sânul ei un câine alb-negru, care ținea în gură o torță aprinsă. În simbolica evului mediu, câinele înseamnă orator; și dacă ținem seama de faptul că frații dominicani au rasa călugărească de culoare albă și peste ea poartă scapular negru, înțelegem că tradiția amintită exprimă plastic însăși viața Sfântului Dominic. Și mama sa, Ioana de Aza, a fost beatificată în anul 1828 de către Papa Leon al XII-lea.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire