pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Ioan Gualberto (?-1073)
12 iulie (calendarul latin)

Între comorile de artă și spiritualitate ale orașului Florența, "orașul florilor" din partea de nord a Italiei, se află și biserica numită "San Miniato al Monte", veche ctitorie a călugărilor benedictini; în ea se păstrează cu venerație un crucifix foarte prețuit și admirat de localnici și vizitatori, nu pentru valoarea artistică, ci pentru faptul că în fața lui cavalerul Ioan Gualberto a pornit pe drumul care avea să-l transforme în sfântul Ioan Gualberto.

Ioan era fiul mai mic al familiei Gualberto Vidomini, familie nobilă și bogată, dar lovită de o grea durere: copilul întâi născut, fratele mai mare al lui Ioan, fusese ucis în floarea vârstei de un alt cavaler. Onoarea familiei și obiceiul timpului cereau ca cineva din familia victimei să răzbune crima prin crimă; Ioan, stăpân pe meșteșugul armelor, se obligă să împlinească el această datorie de onoare. După o căutare zadarnică de mai multe luni, într-o zi de Vinerea Mare, venind dinspre munte pe un drum îngust mărginit de o prăpastie, înainte de a intra în oraș se întâlnește față în față cu cavalerul ucigaș. Acesta, dându-și seama că nu mai era cu putință să scape de sabia deja scoasă din teacă, cade în genuchi și întinde larg mâinile tremurânde. Pe pământul pietros se proiectează umbra unei cruci; în ochii lui Ioan apare deodată muntele Golgota și Răstignitul din Vinerea Paștelui îndreaptă spre el o privire plină de bunătate, iertătoare. Încet își întoarce sabia în teacă, și parcă purtat de o mână nevăzută coboară de pe cal, se apropie de cel care-i luase viața fratelui său, îl ridică de la pământ și-l îmbrățișează în semn de iertare. Nu a mai putut rosti nici un cuvînt. Cu inima bătând puternic, se îndreaptă spre biserica San Miniato al Monte, intră și se aruncă în genunchi la picioarele Sfintei Cruci. Biografii contemporani ai sfântului afirmă că în acel moment chipul lui Cristos de pe cruce și-a mișcat capul în semn de mulțumire și a aprobat. O pace dulce i-a cuprins sufletul și întreaga ființă; atunci a simțit în adâncul inimii chemarea de a părăsi viața plină de ură, amăgire și stricăciune a lumii. Și a răspuns cu hotărâre: "Da! Iată, vin, Doamne, să fac voia Ta".

Cu toată împotrivirea familiei, și mai ales a tatălui, împotrivire cu totul firească și de înțeles, Ioan cere să fie primit în mănăstirea benedictinilor din apropierea bisericii San Miniato al Monte. Aici începe ucenicia vieții monahale cu sinceritate și dăruire totală; se gândea fericit că a găsit locul unde nu va mai fi atins de ademenirile ucigătoare ale răutății și degradării morale. În curând însă observă că și între zidurile mănăstirii se strecoară multe dintre slăbiciunile și păcatele lumii. În mod deosebit, setea de cîștig ajunsese să scoată la vânzare până și lucrurile sfinte, și diferite funcțiuni bisericești, constituind păcatul grav ai simoniei. Sentimentul cavaleresc al dreptății și onoarei, precum și respectul pentru sfințenia serviciilor divine, l-au determinat să protesteze împotriva unei alegeri frauduloase de Episcop, și de abate al mănăstirii. Această atitudine i-a atras mari neplăceri, care l-au determinat să părăsească mănăstirea.

Dornic de a găsi un loc de reculegere, s-a îndreptat spre pădurea de la poalele munților Apenini, pe malul rîului Arno, în valea numită Vallombrosa. În urma lui au mai venit câțiva tineri mânați de aceleași gânduri sfinte; împreună ei au pus temeliile uneia dintre cele mai vestite mănăstiri ale evului mediu: mănăstirea benedictină de la Vallombrosa. La început a fost o casă mare, rustică, construită din lemn și tencuită cu var; în ea și-au găsit adăpost tot mai numeroși cavaleri care alergau acolo atrași de sfințenia incoruptibilului Ioan și hotărâți ca și el să lupte împotriva simoniei.

La Vallombrosa, luxul, ambiția, simonia, erau necunoscute; cei care băteau la poarta mănăstirii și rugau să fie primiți, erau trimiși mai întâi să aibă grijă de porci un timp destul de îndelungat, mai ales dacă veneau din rândul nobilimii; era perioada de probă a sincerității și hotărârii lor. Ioan Gualberto, din partea sa, nu a voit niciodată să devină preot și a refuzat orice fel de funcție de conducere. Încetul cu încetul, sufletul proaspăt și viguros al vieții spirituale de la Vallombrosa a început să pătrundă în mănăstirile și instituțiile bisericești din Florența; autoritățile orașului au hotărât să încredințeze cheile tezaurului și sigiliul Republicii în grija și paza călugărilor formați la școala lui Ioan Gualberto. Lupta pe care el o ducea împotriva alergării nesocotite după avere și onoruri a ajuns să fie cunoscută și admirată de întreaga Italie. Papa Leon al IX-lea însuși a făcut un drum lung pentru a-l vizita pe omul trimis de Dumnezeu să curețe via sa de mărăcinii simoniei.

În anul 1073, Ioan Gualberto urma să împlinească vîrsta de 80 de ani; înainte de a închide ochii, le-a spus fraților adunați în jurul său: "Când vreți să alegeți un superior, căutați pe acela dintre voi care este cel mai umil, cel mai blând, cel mai râvnic în a se mortifica pe sine însuși". Fără să intenționeze, el le-a dăruit de fapt portretul propriului său suflet.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire