pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sf. Tereza de Lisieux: viața este iubire
Antonio Maria Sicari

achizitionare: 29.07.2003; sursa: Părinții Carmelitani Desculți

Inapoi la cuprins

CA SFÂNTA FECIOARĂ

Într-o "supremă mărturie", dată de Paulina și Celina (surorile Terezei), se poate citi: "Noi afirmăm că Tereza, din cea mai fragedă pruncie și până la moarte, ni s-a părut mereu - tocmai datorită drăgălășeniei sale, calmului discret, deplinei stăpâniri de sine, tăcutei și rezervei ei calme - ca o copie cerească ("une céleste repliqué") a Fecioarei Maria. Ea ar fi putut să se creadă confirmată în har, așa cum ne-a fost spus de către propriii ei confesori.

Pentru Tereza, Maria era înainte de toate "Mama cerului", care îi zâmbise în timpul gravei boli care o lovise la zece ani. "Mama cerului" o numea și pe mama moartă, care o proteja de-acum din Paradis. Le numea deci pe amândouă, indiferent, "Maman". O contempla pe Fecioară cu o gingășie și o familiaritate infinită, într-o epocă în care mulți predicatori preferau să se lungească cu "gloriile și privilegiile Mariei". Dar și mai profund, ea simțea o deosebită sintonie cu Sfânta Fecioară, când era vorba de problema păcatului".

Tereza știa că nu comisese păcate mari niciodată, dar spunea că Dumnezeu fusese cu ea și mai milostiv decât cu ceilalți. Celorlalți Dumnezeu le ierta păcatele, pe ea o împiedica să le comită. Cu ceilalți, Dumnezeu era milostiv, cu ea își folosea toată milostivirea, până la a o împiedica să păcătuiască.

Bineînțeles că Tereza nu se simțea "concepută neprihănită" ca Maria, dar se simțea aproape de ea: pentru că Dumnezeu îi permisese să rămână mereu inocentă, mereu o copilă. Dar cum locul Mariei neprihănite era la picioarele Crucii (pentru a primi "toată milostivirea" și a o revărsa asupra Bisericii), astfel Tereza știa că acela era și locul destinat ei. Pe 8 septembrie 1897, Tereza a trasat cu greu, pe o imagine, ultimele sale rânduri: O, Marie, dacă eu aș fi Regina cerului și tu ai fi Tereza, aș vrea să fiu Tereza pentru ca tu să fii Regina Cerului.

După două luni de la intrarea mea (în mănăstire) (...) am făcut o spovadă generală, așa cum nu mai făcusem niciodată. La sfârșit, Părintele mi-a spus aceste cuvinte, cele mai consolatoare care au ajuns vreodată la sufletul meu: În fața Bunului Dumnezeu, a Sfintei Fecioare și a tuturor Sfinților, declar că dumneavoastră nu ați comis niciodată un singur păcat de moarte." Apoi a adăugat: "Mulțumiți-i Bunului Dumnezeu pentru ce a făcut pentru dumneavoastră, pentru că dacă El v-ar părăsi, în loc să fiți un îngeraș, ați deveni un drăcușor".

Ah! nu mi-era greu să cred, simțeam cât eram de slabă și de imperfectă, dar recunoștința îmi umplea sufletul...

(Manuscrisul A)

Iată un exemplu care-mi va ilustra un pic gândul.

Să presupunem că fiul unui medic priceput se împiedică în drumul său de o piatră care-l face să cadă și că această căzătură îi provoacă ruperea unui membru, imediat tatăl se duce la el, îl ridică cu iubire, îi îngrijește rănile, folosindu-și pentru acest lucru toate resursele artei sale medicale, și în curând fiul, complet vindecat, își manifestă propria recunoștință. Bineînțeles că acest fiu are perfectă dreptate să-și iubească tatăl! Dar voi face și o altă presupunere: tatăl, aflând că pe drumul fiului său se găsește o piatră, se grăbește să ajungă înaintea lui și o înlătură (fără să fie văzut de nimeni). Bineînțeles că acest fiu, obiect al gingășiei prevăzătoare, NEȘTIIND de nenorocirea de care l-a eliberat tatăl, nu-i va manifesta propria recunoștință și îl va iubi mai puțin decât dacă ar fi fost vindecat de el... dar dacă află pericolul de care a scăpat, nu-l va iubi poate mai mult? Ei bine, sunt eu acea fetiță obiectul iubirii prevăzătoare a unui Tată care (...) vrea să-l iubesc pentru că mi-a iertat, nu mult, ci totul. Nu a așteptat să-l iubesc mult ca Sfânta Magdalena, ci a dorit ca EU SĂ ȘTIU că am fost iubită cu o iubire de o prevedere inexprimabilă, pentru ca acum eu să-l iubesc la nebunie!...

(Manuscrisul A)

Apropo de Sfânta Fecioară Maria, trebuie să-ți mărturisesc una din "familiaritățile" mele cu ea. Uneori mă trezesc că-i spun: "Buna mea Fecioară Sfântă, cred că sunt mai norocoasă decât tine, pentru că eu te am ca Mamă, dar tu, tu nu ai nici o sfântă Fecioară pe care s-o iubești... E adevărat că tu ești Mama lui Isus, dar pe acest Isus tu ni l-ai dăruit în întregime!... iar El, pe Cruce, te-a dăruit nouă ca Mamă. Astfel noi suntem mai bogate decât tine, pentru că îl avem pe Isus și și tu ne aparții (...). Iată că eu, biată creatură mică, sunt, nu slujitoarea ta, ci fiica ta. Tu ești Mama lui Isus și ești și Mama mea". Fără îndoială că sfânta Fecioară râde de naivitatea mea și, totuși, ceea ce spun, e adevărat!...

(Scrisoarea 137, din 19 septembrie 1892)

O, Mama mea preaiubită, în ciuda micimii mele, și eu posed ca și tine, închis în mine, pe Atotputernicul. Și totuși nu tremur văzând micimea mea, pentru că tezaurul Mamei aparține fiilor ei. Și eu sunt fiica ta, o dragă Mamă. Virtuțile tale, iubirea ta, poate că nu-mi aparțin? Așa este, când în inima mea coboară Ostia strălucitoare; Isus, Mielul tău dulce, crede că se odihnește în Tine.

(Poezia: De ce te iubesc, Maria, strofa a 5-a)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire