pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

VIII. 20 SEPTEMBRIE 1918

"Am văzut un personaj misterios: când a plecat, mâinile mele erau pline de sânge" -
Astfel s-a desăvârșit marea taină - Uluirea și spaima călugărilor

Închizând paranteza militară, Padre Pio a fost repartizat definitiv la San Giovanni Rotondo, cu sarcina de conducător spiritual în micul seminar din cadrul mănăstirii, unde erau primiți tinerii din zonă ce priveau cu simpatie viața religioasă. Pe vremea aceea erau vreo cincisprezece. Padre Pio primise misiunea cu entuziasm și mare dăruire.

Deși trăia într-un loc izolat, mulți oameni veneau să-i ceară sfaturi, chiar și de departe. Alții îi scriau. Ziua părintelui era mereu plină. Găsea timp să răspundă la scrisori doar noaptea. Lucra până la nouăsprezece ore pe zi, după cum afirmă el însuși într-o scrisoare.

Acolo sus, pe acel munte golaș și sterp, într-un decor sărac din punct de vedere social și lipsit de semnificație, s-a întâmplat unul din cele mai importante evenimente mistice din toate timpurile: imprimarea stigmatelor lui Isus Cristos pe trupul acelui biet călugăr capucin.

În istoria creștină, prin termenul de stigmate se înțelege fenomenul de reproducere totală sau parțială a celor cinci răni ale lui Cristos pe trupul unor sfinți sau al unor personaje mistice. Până acum se cunosc peste trei sute de cazuri de persoane stigmatizate. Primul a fost Sfântul Francisc din Assisi, care a primit stigmatele pe Averna, în 1224. Printre cazurile mai recente sunt amintite cele legate de Anna Katharina Emmerich, Sfânta Gemma Galgani, Theresa Neumann etc. Padre Pio este, până azi, singurul preot stigmatizat.

"Din punct de vedere anatomic, stigmatele sunt adevărate lacerații ale țesuturilor moi", a scris profesorul Michele Capuano, "neproduse de agenți externi sau boli, care se manifestă în mod imprevizibil în anumite zone fixe, pe neașteptate, și care sunt precedate și însoțite de hemoragie și puternice dureri fizice și morale.

Ele nu conduc nici la infecție, nici la descompunere, nu sfârșesc în necroză și nu emană miros neplăcut, nu se modifică și nu se cicatrizează, ci rămân stabile timp de ani și ani, împotriva oricărei legi biologice și naturale".

După cum am scris în capitolele precedente, Padre Pio cunoscuse o asemenea experiență mistică în septembrie 1910, după hirotonire, dar se rugase lui Dumnezeu să "îl ierte de acea confuzie". Fusese ascultat. Semnele vizibile ale patimilor lui Isus fuseseră îndepărtate de pe trupul său, dar rămăseseră suferințele pe care le provocau și, cu suferințele, Padre Pio trăia deja de opt ani. Acum, în acel loc de singurătate, unde liniștea și împăcarea îi permiteau să petreacă ore întregi într-o profundă meditație, ceva nou se desăvârșea.

La 5 august 1918, în timp ce îi spovedea pe elevii săi, Padre Pio a avut o experiență mistică, pe care i-a descris-o astfel părintelui său spiritual: "Am fost cuprins de groază la vederea unui personaj ceresc, ce apărea în fața privirilor mele. ținea în mână un fel de instrument, asemănător cu un drug de fier cu capătul bine ascuțit, și parcă de acolo ieșea foc. Personajul a aruncat acel instrument cu toată violența în inima mea. Pe loc am scos un strigăt, simțeam că mor. I-am spus băiatului pe care îl spovedeam să plece pentru că mă simt rău și nu mai am puterea de a continua. Acest martiriu a durat fără întrerupere timp de șapte zile. Câte am pătimit în această perioadă nu știu să spun. Mi se părea că cineva îmi smulge măruntaiele. Din acea zi m-am simțit rănit de moarte. Simt în tainița cea mai ascunsă a sufletului o rană mereu deschisă care se zbate în mine".

Durerea provocată de acea experiență mistică era extrem de intensă. În anumite momente, ajungea atât de înfiorătoare încât îl determina pe călugăr să invoce moartea. Tot părintelui său spiritual i-a scris în acele zile: "Rana e atât de dureroasă încât numai din cauza ei aș putea muri de peste o mie de ori. O, Doamne, Dumnezeule, de ce nu mor? Ești oare atât de crud, tu care rămâi surd la strigătele celui ce suferă și nu-i aduci alinare? Iartă-mă, părinte, mi-am ieșit din minți, nu știu ce vorbesc. Prea marea durere mă face să mă tulbur împotriva voinței mele".

Dar era vorba de o rană "mistică" sau reală? Într-o scrisoare din 5 septembrie, tot în fața confesorului său, Padre Pio vorbește despre o "rană sângerândă": "Rana care mi se redeschide sângerează, sângerează mereu... Prea marea durere pe care mi-o provoacă rana mereu deschisă mă face să mă tulbur, mă face să-mi ies din piele, mă duce la delir". Probabil e vorba de rana din coastă, pe care Padre Pio a reușit s-o țină ascunsă față de ceilalți călugări până la 20 septembrie, când s-au deschis și rănile de la picioare și de la mâini.

În acea dimineață, mănăstirea era mai goală ca de obicei. Părintele stareț se dusese la San Marco in Lamis; fratele Nicola, cerșetorul, își vedea de drumurile sale; elevii erau în curte la joacă. Padre Pio era singur în biserică pentru rugăciunea de mulțumire de după Liturghie. Era îngenuncheat pe platforma corului, în fața altarului principal. Stătea la mijlocul băncii, în ultimul rând. În fața lui, înălțat deasupra balustradei, un crucifix mare din lemn de chiparos, realizat de un sculptor necunoscut din secolul al XVII-lea. Cristos murind, care se poate vedea și azi în biserica franciscană din San Giovanni Rotondo, are o expresie dureroasă și crudă. Cu ochii deschiși, cu gura deformată. Sângele se revarsă abundent din cap și din rănile de la mâini, picioare și coastă.

În acele zile, Europa deplângea victimele războiului care făcea ravagii pe diverse fronturi și pe cele provocate de febra spaniolă care decima populațiile. Padre Pio, mereu foarte sensibil la durere, poate că în acea dimineață tocmai se ruga pentru toți acei morți. La un moment dat, s-a întâmplat ceva misterios. Nu era nimeni în biserică. Deci nimeni n-a fost martor la acel fapt. Iată felul în care Padre Pio, o lună mai târziu, i l-a descris părintelui său spiritual.

"Eram așezat pe platforma corului, după celebrarea Sfintei Liturghii, când am fost surprins de o toropeală asemănătoare cu un somn dulce. Toate simțurile mele, interne și externe, precum și înseși simțurile sufletești, se găseau într-o împăcare de nedescris. În timp ce mă aflam în acea stare, am observat în fața mea un personaj misterios, asemeni celui văzut în seara de 5 august, cu deosebirea că acesta avea mâinile, picioarele și coasta șiroind de sânge. Vederea lui m-a îngrozit. Am încercat senzații pe care nu le-aș putea descrie. Simțeam că mor și aș fi murit dacă Domnul n-ar fi intervenit să-mi potolească inima care mi se zbătea nebună în piept.

Când personajul cel misterios a plecat, m-am pomenit cu mâinile, picioarele și coasta perforată șiroind de sânge. Închipuiți-vă durerea sfâșietoare pe care am resimțit-o atunci și pe care o încerc mereu în fiecare zi. Rana de la inimă revarsă mereu sânge, mai ales de joi seara până sâmbătă. Mă tem să nu mor din lipsă de sânge, dacă Domnul nu-mi ascultă gemetele de durere și nu-mi șterge aceste răni. Să-mi lase durerea și sfâșierea, dar să-mi ia aceste semne exterioare care provoacă o umilință și o confuzie de nedescris și de neacceptat".

Scrisoarea poartă data de 22 octombrie 1918. Padre Pio a așteptat treizeci și două de zile, înainte de a se hotărî să-i dezvăluie părintelui său spiritual ceea ce i s-a întâmplat. A încercat să țină faptul ascuns și în mănăstire. Dar n-a fost ușor.

Din mărturiile celorlalți călugări care trăiau pe atunci la San Giovanni Rotondo, s-a aflat că Padre Pio după stigmatizare s-a târât cu greu din biserică până la chilia cu numărul 5, lăsând pe coridor pete de sânge. A încercat să oprească în vreun fel hemoragia, înfășurându-și mâinile și picioarele și tamponând rana din coastă cu cârpe. Fâșiile de bandaj n-au scăpat neobservate de călugări, iar starețul mănăstirii, părintele Paolino, a vrut să afle ce se-ntâmplă. Padre Pio a fost obligat să-i arate rănile. Părintele Paolino l-a informat imediat pe superiorul provincial, care a dat ordin să se țină ascuns totul până la sosirea lui. A examinat și el rănile misterioase și, neștiind ce să facă, i-a scris superiorului general, afirmând printre altele: "Nu sunt pete sau urme, ci adevărate răni care au străpuns mâinile și picioarele. Rana din coastă e sfâșiată cu totul și sângerează mereu".

Și superiorul general a dat ordinul de a se menține secretul și de a se urmări în continuare cazul cu maximă prudență.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire