pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

VI. ȘASE ANI ÎN AFARA LEGII

Doar acasă se simțea bine - Uimirea superiorilor săi -
"Mai are o lună de trăit", a spus faimosul medic - La Venafro pentru a muri -
Patruzeci de zile de fenomene inexplicabile

După cum am relatat deja, Padre Pio a fost hirotonit printr-o dispensă specială pentru vârsta stabilită de dreptul canonic, deoarece lumea se temea că va muri în scurt timp. Și, din același motiv, i se dăduse voie să trăiască în afara zidurilor mănăstirii, în ținutul său natal. Dar timpul trecea și sănătatea lui Padre Pio, chiar rămânând precară, nu se înrăutățea. Mulți călugări au început să critice această situație. Și criticau și atitudinea superiorilor săi care, în opinia lor, permiteau capriciile tânărului.

În 1911, nemulțumirile probabil că erau destul de răspândite, pentru că superiorul provincial s-a simțit obligat să trateze cazul cu anumită asprime și hotărâre.

Pe atunci, superior provincial monahal al Capucinilor din Foggia era părintele Benedetto din San Marco in Lamis, un călugăr cultivat și priceput în păstorirea sufletelor. Îl cunoștea bine pe Padre Pio încă din 1905, când îl întâlnise la mănăstirea Sant'Elia a Pianisi și devenise primul său părinte spiritual.

Fenomenele ciudate care, de câtva timp, se manifestau la discipolul său îl determinau să creadă că și bolile acelea misterioase au o origine artificială; dar nu era sigur de acest lucru. Pe de altă parte, Padre Pio constituia deja un "caz", cunoscut în afara provinciei sale, și era obligat să ia o hotărâre.

Dovedindu-și înțelepciunea și prudența, părintele Benedetto i-a trimis o lungă scrisoare conducătorului ordinului, pentru a i se oferi sfaturi în legătură cu ceea ce avea de făcut. În prima parte a scrisorii, îl descrie pe Padre Pio și îi scoate în evidență virtutea și răsunătoarele fapte mistice care se petreceau în jurul său; în a doua parte, se referă la problema spinoasă a șederii tânărului călugăr în afara zidurilor mănăstirii. Scrisoarea poartă data de 11 septembrie 1911. Iată ce conține: "Acum vă dau o veste bună și vă cer un sfat. Un tânăr preot cu un comportament neprihănit și despre care pot afirma, cunoscându-l de aproape, că și-a păstrat totala nevinovăție, de când a intrat în rândurile noastre a înaintat sârguincios pe calea Domnului. A stat nouă luni în această mănăstire pentru a studia filosofia și, potrivit obiceiului de atunci, îndrumarea sa spirituală era în sarcina mea. Încă de atunci mi-a cerut ca, fie cu prilejul întâlnirilor, fie prin scrisori, să-i ofer în continuare sfaturile mele. Pentru a vă spune ceva despre fervoarea sa, trebuie să știți că într-o anumită perioadă a ascensiunilor sale mistice a plâns atât de mult din cauza Patimilor Domnului încât toată lumea s-a temut că își va pierde lumina ochilor. A cerut să fie împărtășit din durerile Mântuitorului și i s-a îndeplinit dorința într-un mod de neînțeles. O hemicranie rebelă în fața oricărui remediu și o boală inexplicabilă pentru orice medic, fie chiar și celebru în arta îngrijirilor, l-au chinuit împreună cu profundele dureri spirituale. S-a bănuit că ar suferi de ftizie și medicii i-au recomandat să respire aerul ținutului său de baștină, mai ales de când violentele accese de vomă nu-i mai permiteau să înghită nici măcar o lingură de supă, de-a lungul multor zile.

Îndemnat mereu de mine să-mi dezvăluie fiecare ascunziș al sufletului (deja am o importantă colecție de scrisori), în ultimul timp îmi mărturisea, «spre incredibila-i rușinare», că Domnul i-a dăruit sigiliul preferințelor sale, făcându-l să simtă la mâini și la picioare dureri ascuțite în centrul unor pete roșii și vizibile care apăruseră acolo.

Aceasta e vestea cea bună. Acum sfatul. După ce a fost trimis să respire aerul ținuturilor de baștină, cum am arătat mai sus, a fost rechemat de trei ori în mănăstirile noastre și de tot atâtea ori a trebuit să le părăsească, împotriva voinței sale, la indicația fermă a medicilor. Se află și acum afară și mă doare sufletul că astfel trebuie să se întâmple. Înțelegând prea bine că acest fenomen a reflectat voința expresă a Domnului, aș vrea să-l chem înapoi la mănăstire pe orice cale și mă bate gândul să nu fac o greșeală. Domnia Voastră ce mă sfătuiți?"

Nu se cunoaște răspunsul exact la scrisoare, dar din faptele care au urmat se deduce că părintele Benedetto a primit ordinul de a face cercetări amănunțite în legătură cu acea situație ciudată.

Pentru Padre Pio a început o perioadă neplăcută. Se afla între ciocan și nicovală: pe de o parte superiorii, care voiau să-l vadă la mănăstire; pe de altă parte, "forțele misterioase" care îl țineau la Pietrelcina.

Dar de ce "trebuia" să rămână la Pietrelcina? Nu s-a aflat niciodată cu siguranță. Părintele Agostino din San Marco in Lamis, duhovnicul lui Padre Pio, într-o zi a încercat s-o afle, după cum relatează în Jurnalul său. Dar Padre Pio i-a dat un răspuns deloc clarificator: "Nu pot spune motivul pentru care Domnul a vrut să stau la Pietrelcina, aș dovedi necredință...".

După ce s-a sfătuit cu superiorul său, părintele Benedetto a părut să nu mai aibă îndoieli asupra a ceea ce are de făcut: să-l readucă pe Padre Pio la mănăstire cu orice preț. I-a scris: "Dacă Domnul va vrea să te cheme la El, e mai bine să mori în mănăstirea unde te-a chemat".

Padre Pio a răspuns pe un ton cu totul neobișnuit: "Nu pot crede că vreți cu adevărat ca eu să trebuiască să mor. Acasă e drept că am suferit și sufăr, dar n-am ajuns niciodată în neputința de a mă îngriji pe mine însumi, ceea ce n-a fost vreodată posibil la mănăstire. Dacă ar trebui să sufăr de unul singur, foarte bine; dar la gândul că le voi fi o povară altora, fără vreun alt rezultat decât acela al morții, n-aș ști ce să răspund. De altfel, mi se pare că am tot dreptul și datoria să nu mă privez în mod direct de viață la douăzeci și patru de ani. Se pare că aceasta e voia Domnului. Considerați că sunt mai mult mort decât viu. Că sunt dispus să fac orice sacrificiu, dacă e vorba de un act de supunere".

Părintele Benedetto nu s-a lăsat înduioșat și i-a scris discipolului: "Șederea ta în familie mă îndurerează nespus: dacă boala ta adevărată vine de la Dumnezeu și nu constituie un fapt natural, e mai bine să te întorci la umbra Sfintei mănăstiri. Aerul locurilor de baștină nu poate însănătoși o creatură vizitată de Cel de Sus și aceeași creatură nu se poate teme de moarte numai pentru că revine la mănăstire. Ori acasă, ori în biserică, sănătatea ta va fi mereu aceea pe care o va vrea Dumnezeu.

Înainte de această lungă experiență cu boala ta, aș fi avut rețineri să-ți cer să revii printre noi; dar acum, de când am văzut că lucrurile nu se schimbă chiar și dacă respiri aerul din ținutul tău, îmi reproșez că n-am insistat mai devreme să te întorci.

Acest gând al meu e împărtășit și de Preacuviosul părinte Giustino, de părintele Agostino și chiar de Înalt Preacuviosul părinte superior general, căruia i-am scris despre tine. Îndeamnă-te deci la supunere și Dumnezeu te va binecuvânta".

În fața unei intervenții atât de precise a superiorului său, lui Padre Pio nu-i mai rămâne decât să se supună. Dar mai opune încă rezistență și solicită vizita medicală a unui specialist. Subliniază, însă, modestia resurselor economice ale familiei sale, care nu-și poate permite să plătească medici importanți.

Părintele Benedetto îi face pe plac. Consultația unui specialist ar putea clarifica definitiv acea situație neobișnuită. Hotărăște să recurgă la cea mai mare somitate a științei medicale a acelor vremuri: Antonio Cardarelli, profesor de patologie medicală la Universitatea Napoli, expert în boli circulatorii, autor a numeroase publicații științifice, care în 1906, datorită celebrității sale, fusese numit senator pe viață. Nu era ușor să te apropii de profesor, dar părintele Benedetto s-a străduit îndelung și a reușit. L-a însoțit el însuși pe Padre Pio la Napoli. Consultația a avut loc la sfârșitul lunii octombrie și răspunsul ilustrului profesor a fost dramatic: a spus că Padre Pio urma să moară în termen de o lună și l-a sfătuit pe superiorul său să îl însoțească pe bolnav la mănăstirea cea mai apropiată, astfel încât să se stingă în pace.

Părintele Benedetto, înspăimântat, s-a gândit imediat la Venafro, mănăstirea cea mai apropiată din provincia Foggia.

Se pare că Padre Pio a sosit la această mănăstire în seara de 28 octombrie. I s-a repartizat o chilie la etajul doi, a treia dinspre biserică. Primele zile au trecut într-un calm relativ, apoi sănătatea i s-a înrăutățit. Nu mânca aproape nimic, iar puținul pe care îl înghițea îl voma îndată.

La jumătatea lunii noiembrie, alarmat de situație, starețul mănăstirii, părintele Evangelista, a vrut să-l ducă din nou pe Padre Pio la Napoli, pentru a doua consultație medicală. Dar nu s-a schimbat nimic.

După întoarcerea la Venafro, situația lui Padre Pio s-a agravat înfricoșător. Trebuia să stea în pat zi și noapte, renunțând chiar și la sfânta Liturghie. În această perioadă, au început să se manifeste fenomene ciudate, la care puteau asista cu toții: extaze și apariții diabolice.

Părintele Agostino din San Marco in Lamis, duhovnicul lui Padre Pio, devenit curios, asista la acele fenomene cu un bloc notes în mână și nota tot ceea ce spunea Padre Pio, conversând cu misterioasele personaje invizibile. În Jurnalul său, părintele Agostino a scris: "La Venafro, în noiembrie 1911, eu și părintele Evangelista am observat primele fenomene supranaturale. Am asistat la numeroase extaze și la multe suplicii diabolice".

Extazele și aparițiile diabolice se alternau. În Jurnalul părintelui Agostino se citește: "Într-o seară, înainte de cină, am fost anunțat că Padre Pio se simte rău și delirează. Încă nimeni nu observase fenomenele supranaturale, nici măcar eu. Credeam că e bolnav cu adevărat. Am dat fuga în chilia lui, unde erau alți călugări, și l-am văzut pe părinte culcat în pat, cu chipul agitat și spunând: «Goniți pisica aceea care vrea să sară la mine». N-am putut rezista la scenă și am plecat în biserică să mă rog".

Părintele Agostino ne informează că Satana apărea sub aspectele cele mai diferite: "sub forma unor tinere goale care dansau lasciv; sub formă de crucifix; sub forma unui tânăr, prieten al călugărilor; sub forma părintelui spiritual, sau a superiorului provincial, a Papei Pius al X-lea sau a îngerului păzitor, a Sfântului Francisc, a Prea Sfintei Fecioare, dar și sub adevăratele sale înfățișări groaznice, însoțit de o armată de spirite infernale. Uneori nu era nici o apariție, dar bietul părinte era bătut la sânge, torturat cu zgomote asurzitoare, umplut de scuipat etc. El reușea să se elibereze de aceste viziuni invocând numele lui Isus".

Extazele se petreceau de două sau trei ori pe zi. În timp ce aparițiile diabolice durau cam un sfert de oră, extazele durau între o oră și două ore și jumătate. Părintele rămânea tot timpul cu ochii deschiși, înțepeniți într-un punct al camerei. Vorbea cu voce tare, iar din cuvintele pe care le pronunța se înțelegea că stă de vorbă cu Isus, sau cu Sfânta Fecioară, sau cu îngerul păzitor.

La aceste extaze au asistat și câțiva medici. Odată, părintele Agostino a vrut să verifice bătaia inimii și pulsul. A scris în Jurnal: "Nu exista o legătură între bătaia inimii și puls: acesta din urmă era accelerat și puternic, dar bătăile inimii erau foarte accelerate și extrem de puternice, de parcă inima ar fi fost pe cale să-i explodeze".

În afara viziunilor, călugării din Venafro au fost martorii altor fenomene inexplicabile. Chiar în starea de boală agravată, Padre Pio demonstra că este în stare să citească gândurile oamenilor. Într-o zi, părintele Agostino s-a dus la el. "În dimineața aceasta să spuneți o rugăciune specială pentru mine", i-a spus Padre Pio. Coborând în biserică, părintele Agostino a hotărât să se roage pentru prietenul său într-un mod deosebit, în timpul Liturghiei, dar apoi a uitat. Întorcându-se la Padre Pio, acesta l-a întrebat: "V-ați rugat pentru mine?". "Am uitat", a răspuns părintele Agostino. Iar Padre Pio: "Bine măcar că Dumnezeu a primit gândul bun pe care l-ați avut coborând scările."

Cu un alt prilej, părintele Agostino, văzând că Padre Pio se simte foarte rău și delirează, de frică să nu moară, a mers în biserică să se roage pentru el. După vreun sfert de oră, s-a întors în camera părintelui și l-a găsit înseninat. Padre Pio i-a spus: "V-ați dus să vă rugați pentru mine: ați făcut bine. V-ați gândit și la elogiul meu funebru, dar încă mai e timp, mai e timp".

Părintele Agostino notează în Jurnal și un alt fapt ciudat: "În timpul unui extaz, Padre Pio se ruga pentru un suflet pe care îl cunosc într-un mod la fel de intim ca pe mine însumi. Acel suflet era frământat de peste un an de groaznice ispite, care îi erau cunoscute doar lui Dumnezeu și mie, care sunt duhovnicul său. Padre Pio nu avea cum să știe absolut nimic despre asta. Ei bine, el se ruga pentru sufletul respectiv, pentru ca Domnul să-l elibereze de acele ispite înfiorătoare".

Pentru a primi Sfânta Împărtășanie în pat, Padre Pio dorea să îmbrace deasupra reverendei o cămașă albă care în fiecare dimineață, la o anumită oră, era adusă la mănăstire, spălată și călcată, de către un binefăcător.

Într-o dimineață, când la ora stabilită portarul a pornit să preia cămașa, Padre Pio i-a spus: "Nu te duce, acel om va sosi cu câteva ore de întârziere". Și așa a fost. O oră și jumătate mai târziu, Padre Pio i-a zis portarului: "Acum du-te, omul tocmai sosește". Portarul a mers, a deschis poarta și l-a văzut apropiindu-se de mănăstire chiar în acea clipă.

Aceste fapte i-au convins pe călugării din mănăstirea Venafro că se află în fața unui suflet privilegiat de Dumnezeu. Au început să protesteze împotriva hotărârii superiorului provincial de a-l ține pe Padre Pio la mănăstire. I-au scris pentru a-l convinge să-l trimită acasă la Pietrelcina, dar primind un răspuns negativ, au hotărât să recurgă direct la superiorul ordinului. La data de 3 decembrie 1911, părintele Evangelista, starețul mănăstirii Venafro, în numele tuturor călugărilor, i-a trimis părintelui superior al ordinului următoarea scrisoare:"Recurg la generozitatea dumneavoastră pentru simpla expunere a unui fapt și pentru a vă adresa o rugăminte.

Eu și toți frații mei de aici, precum și aproape toți frații din provincie, putem confirma cu conștiința liniștită că Padre Pio din Pietrelcina, care e bolnav deja de trei ani, doar în ținutul său poate reține vreun aliment în stomac. Timp de aproape doi ani a respirat aerul ținutului de baștină, iar acolo n-a suferit niciodată de vărsături. De o lună și jumătate se află aici și pot spune sincer că n-a reținut niciodată hrana un sfert de oră: de șaisprezece zile e bolnav la pat și organismul lui nu reține nici măcar o linguriță de apă.

S-a constatat prin fapte că îndată ce intră în mănăstire apar vărsăturile și durează până când rămâne în mănăstire; imediat ce pune piciorul în ținutul său natal, măcar stomacul i se însănătoșește. Să fie oare voința lui Dumnezeu ca acest biet călugăr să stea acasă mereu?

Cu toții mărturisesc că e un foarte bun preot, deci nici nu-i trece prin gând dorința de a rămâne acasă și nici noi, confrații săi, n-am vrea să ne lipsim de prezența sa atât de prețioasă. Deci, Înalt Preacuvioșia voastră puteți deduce faptul că declarația noastră nu e deloc subiectivă, ci reprezintă pura realitate.

Preacuviosul părinte provincial a fost informat până acum prin numeroase scrisori, dar nu ne-a dat nici un răspuns în această direcție. Nu recurg la sprijinul dumneavoastră în dorința de a face ceva împotriva superiorului meu imediat, dar mă simt îndemnat de conștiința mea, întrucât mi se pare că l-am ispiti pe Dumnezeu, dacă l-am obliga pe un călugăr să stea în mănăstire și să supraviețuiască fără a se hrăni deloc".

Conducătorul ordinului se pare că, de această dată, a intervenit în favoarea lui Padre Pio: într-adevăr, în ciuda voinței sale, părintele Benedetto a fost obligat să se supună. I-a certat pe călugării din Venafro pentru că au recurs la superiorul general, încălcându-i autoritatea, dar i-a acordat lui Padre Pio permisiunea de a se întoarce acasă.

La 7 decembrie, bolnavul, însoțit de părintele Agostino din San Marco in Lamis, a sosit la Pietrelcina și aici, ca prin farmec, s-a însănătoșit pe loc de toate bolile. A doua zi, la 8 decembrie, sărbătoarea Imaculatei, puterile îi reveniseră în așa măsură încât a putut cânta la Liturghia solemnă. "Părea să nu fi fost niciodată bolnav", a scris părintele Agostino în Jurnalul său.

Din punct de vedere juridic, poziția lui Padre Pio în ținutul natal nu era tolerată de dreptul canonic. În calitate de călugăr, avea obligația de a rămâne la mănăstire. Neavând această posibilitate, trebuia să ceară" secularizarea", adică o dispensă care echivala cu expulzarea din Ordin.

Superiorul provincial, părintele Benedetto, era hotărât să reglementeze situația. Trebuia s-o facă și pentru a nu comite o nedreptate față de alți subordonați care aveau nevoie să stea cu familiile și nu primeau aprobarea.

A cerut din nou intervenția superiorului general. Acesta s-a pronunțat în favoarea cererii de secularizare. Padre Pio s-a speriat foarte tare. A plâns. I-a scris superiorului provincial: "Multele lacrimi pe care le-am vărsat mi-au șubrezit atât de tare sănătatea încât am căzut la pat, unde mă aflu și acum".

Demersul a înaintat cu încetineală. Părea manevrat de puteri superioare. Au trecut trei ani până când de la Roma să vină un răspuns, care a fost diferit de cel bănuit. În locul secularizării, a sosit un "breve di esclaurazione", adică permisiunea de a trăi în afara mănăstirii pe timpul necesar însănătoșirii, călugărul continuând să poarte rasa. O soluție de compromis, care era pe de-a-ntregul în favoarea lui Padre Pio.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire