pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

IV. BOLI CIUDATE

Nimeni nu voia să stea lângă el - Un monstruos câine negru -
Demonul îl bătea la sânge - Primul miracol - Acasă pentru a-și îngriji sănătatea -
Se temea să nu moară - Hirotonirea cu dispensa Papei

În mănăstirea Sant'Elia a Pianisi, în provincia Campobasso, pentru fratele Pio a început o lungă perioadă de boli ciudate, niciodată pe deplin diagnosticate, niciodată vindecate, a căror desfășurare a fost mereu anormală și absolut inexplicabilă.

Aceste boli l-au obligat pe tânărul student să ducă o existență deosebită de aceea a colegilor săi.

În cadrul fiecărui ordin călugăresc, perioada dintre noviciat și preoție e considerată de formare. Sub conducerea unor magiștri, părinți spirituali și confesori, tinerii clerici se pregătesc să pună în practică ceea ce au fost învățați în timpul anului de noviciat, pentru a se "maturiza" și a deveni la rândul lor învățători ai vieții spirituale. Regulile interziceau cu severitate ca tânărul cleric să petreacă fie și câteva zile în afara locului său de formare, în absența unui motiv foarte grav.

Pentru fratele Pio, aceste dispoziții n-au avut nici o valoare. El a început să trăiască în afara mănăstirii încă din 1905. În 1907 a avut efectiv lungi perioade în care se întorcea în ținutul natal, unde a rămas aproape tot timpul între 1910 și 1916. În realitate, fratele Pio a trăit în afara "normei" mai mult de un deceniu. De fapt, Constituția Capucinilor stabilea ca tânărul cleric, în cazul în care s-ar îmbolnăvi astfel încât să nu mai fie în stare de a se supune regulilor, să fie trimis acasă definitiv. Numai printr-un șir de coincidențe ciudate pe care le vom vedea, aceste dispoziții n-au fost aplicate în cazul fratelui Pio.

După atâta vreme și în lipsa absolută a documentelor precise, cel puțin pentru anii 1904-1910, e greu să lansăm ipoteze în legătură cu bolile care l-au frământat pe fratele Pio.

Probabil la origine stătea o puternică epuizare fizică. După cum am văzut, de-a lungul noviciatului viața a fost grea. Fratele Pio o înfruntase cu generozitate, fără a se menaja. La mănăstirea Sant'Elia a Pianisi, situația nu se îmbunătățise. Deșteptările de noapte pentru rugăciunile de "mattutino" și "laudi" aveau loc doar de trei ori pe săptămână, dar aceasta nu schimba cu mult situația. Din mărturiile colegilor săi, se știe că fratele Pio mânca foarte puțin, se supunea unor grele penitențe, dormea puțin și se ruga mult. E probabil că aceste abuzuri ascetice au șubrezit fizicul încă în creștere al tânărului și i-au provocat dezechilibre. Însă, în cazul fratelui Pio, nu trebuie să uităm alți factori misterioși și greu de analizat, de ordin paranormal și spiritual.

În iunie 1905, sănătatea fratelui Pio se stricase în așa măsură încât superiorii au hotărât să-l trimită la mănăstirea Santa Maria del Monte, pentru a schimba aerul. De șase luni, tânărul călugăr suferea groaznic de constipație și avea înfiorătoare dureri de cap. Voma des și se putea hrăni doar cu lapte. Pentru a străbate urcușul care ducea din centrul satului până la mănăstirea Santa Maria del Monte, trebuia să se oprească tot la douăzeci de metri.

Printre oamenii care frecventau bisericuța mănăstirii, s-a răspândit zvonul că acel tânăr numai piele și oase ar fi bolnav de ftizie și nimeni nu voia să stea pe lângă el.

După câteva luni, fratele Pio s-a întors printre colegii săi. La sfârșitul lui 1905, a fost trimis la mănăstirea San Marco la Catola, pentru a studia filosofia. Acea mănăstire se află într-un ținut pustiu, în mijlocul pădurii, iar lui Padre Pio îi plăcea: singurătatea și liniștea îl ajutau să se izoleze în rugăciune și meditație.

În anul următor, s-a întors la Sant'Elia a Pianisi.

În viața lui începeau deja să se manifeste cu anumită frecvență fenomene ciudate. În timpul rugăciunii, uneori, ajungea în extaz. Adesea era urmărit de demon. Într-o noapte de vară nu reușea să adoarmă datorită zăpușeli sufocante. Din camera de alături, auzea pașii unui om care umbla încoace și încolo. "Bietul Anastasio nu poate dormi, ca și mine", s-a gândit fratele Pio. "Ce-ar fi să-l chem, măcar stăm puțin de vorbă". S-a dus la geam și l-a strigat pe tovarășul său, dar vocea i-a înghețat: în dreptul ferestrei de alături a apărut un monstruos câine negru, cu capul enorm și ochii încinși. Înainte ca fratele Pio să aibă timpul de a striga, câinele cel groaznic a sărit pe acoperișul din față și a dispărut. A doua zi, fratele Pio a aflat că în chilia vecină nu mai locuia nimeni de peste o lună.

Diavolul nu se mulțumea să-i apară în forme groaznice, dar îl bătea la sânge. Fratele Pio și-a notat în jurnal: "În noaptea trecută mi s-a părut că demonii vor pur și simplu să mă omoare. Nu mai știam la care sfânt să mă rog. M-am rugat îngerului meu păzitor și după ce a întârziat puțin, iată-l zburând ușor în jurul meu".

Etapele vieții religioase a fratelui Pio, între timp, evoluau în mod regulat și în 1907 a depus voturile solemne. Dar sănătatea i se înrăutățea tot mai mult: febră, tuse, dureri de burtă, leșinuri, sudori reci. Medicii nu înțelegeau nimic. Superiorii săi, îngrijorați, nu știau ce să facă și, în speranța că îl va reface viața în aer liber, l-au trimis acasă. Dar nici îngrijirile mamei și ale mătușii n-au dat vreun rezultat.

Din 1907 încolo, vizitele fratelui Pio în ținutul său au devenit frecvente. Mulți călugări nu vedeau cu ochi buni aceste ieșiri din mănăstire. Susțineau că e vorba de capricii. Într-adevăr, multe din bolile de care tânărul se plângea dispăreau îndată ce punea piciorul în casă și reîncepeau când se întorcea la mănăstire.

La 16 aprilie 1907, fratele Pio a fost convocat la comandamentul militar din Benevento, pentru înrolare. A fost declarat apt și trimis acasă în permisie nelimitată.

La sfârșitul anului, după ce și-a încheiat pregătirea în filosofie studiind de unul singur, acasă, și-a regăsit colegii la Serracapriola pentru a începe primul curs de teologie, dar a rămas acolo doar câteva luni; apoi, obișnuitele necazuri l-au obligat să se întoarcă la Pietrelcina.

A continuat studiul teologiei cu ajutorul unor preoți din ținutul său. În decembrie 1908 a primit, la Benevento, treptele inferioare. Puțin mai târziu, tot la Benevento, a fost hirotesit subdiacon. Sănătatea i se îmbunătățise și i-a reîntâlnit pe colegii săi la Montefusco.

Din acei ani datează un fapt pe care diverși biografi îl relatează ca primul miracol realizat de Padre Pio. Mănăstirea din Montefusco era aproape de o pădure mare de castani și, într-o după-masă, fratele Pio s-a gândit să culeagă un săculeț de castane și să i le trimită mătușii Daria, la Pietrelcina, întrucât îi arătase totdeauna o mare afecțiune. Femeia a primit castanele, le-a mâncat și a păstrat săculețul ca amintire.

După o vreme, într-o seară, făcând lumină cu o lampă cu petrol, mătușa Daria s-a dus să scotocească într-un sertar unde soțul ei ținea praful de pușcă. O scânteie a aprins focul, iar sertarul a explodat în obrazul femeii. Urlând de durere, mătușa Daria a luat din dulap săculețul în care fuseseră castanele de la fratele Pio și și l-a pus pe obraz, în încercarea de a potoli durerea provocată de arsuri. Imediat, durerea a dispărut și pe chipul femeii n-a rămas nici un semn de arsură.

Nici aerul din Montefusco nu i-a fost de folos sănătății fratelui Pio. La jumătatea lunii mai 1909, tânărul s-a întors la Pietrelcina. Iată cum și-a descris starea sănătății, pe atunci, în fața părintelui său spiritual: "Stomacul îmi reține doar un strop de apă... Nu mai vrea să mă slăbească febra, care aproape în fiecare zi, spre seară, îmi face o vizită, însoțită de o puternică transpirație. Tusea și durerile de stomac și de șale mă chinuie groaznic. De câteva zile, o nouă durere la baza plămânului stâng a venit să mă tortureze. Poate că Isus de data asta are gânduri serioase cu mine. Această nouă durere e oribilă, pe lângă toate, și mă împiedică de la orice activitate, uneori mi-e greu și să pronunț vreun cuvânt...".

Pentru a deveni diacon, trebuia să dea câteva examene teologice, iar fratele Pio nu era pregătit. Conducătorul său spiritual, părintele Agostino din San Marco in Lamis, care ținea mult la el, a încercat să obțină o dispensă, dar n-a fost cu putință. A existat ideea ca o comisie specială să-l examineze pe fratele Pio la Pietrelcina, dar arhiepiscopul și-a exprimat voința de a-l examina el însuși pe tânărul călugăr după ce se va însănătoși.

Fratele Pio și-a dat examenele la Benevento, le-a luat și imediat după aceea a fost sfințit diacon la Morcone.

Trebuia să se pregătească de acum pentru preoție. Superiorul provincial a stabilit că trebuie să revină la mănăstire și i-a lăsat tânărului diacon posibilitatea de a-și alege mănăstirea pe care o voia, dar fratele Pio și-a exprimat dorința de a rămâne la Pietrelcina. Opțiunea lui a provocat uimire și nemulțumire.

După o pauză de gândire, superiorul provincial a luat hotărârea să-l trimită la Campobasso, la mănăstirea Monte, un loc liniștit, aflat la mare înălțime, care părea ideal pentru un bolnav. Se afla și un spital prin apropiere și, dacă era necesară o internare, se putea interveni imediat.

Fratele Pio s-a supus. Îndată ce a ajuns la Campobasso, a început să se simtă foarte rău și după câteva săptămâni s-a întors la Pietrelcina.

Tânărul cleric nu mai spera să se însănătoșească. Ajunsese chiar să-și dorească moartea pentru "a fi eliberat din legăturile acestui trup mizerabil". Îi rămânea o singură dorință: de a fi hirotonit preot înainte de moarte.

Dreptul canonic stabilea că hirotonirea nu putea să se producă înaintea vârstei de douăzeci și patru de ani. Fratele Pio avea doar douăzeci și trei. Conducătorul său spiritual îi spusese că, din motive de sănătate, se putea cere o dispensă specială. I-a scris episcopului și cererea sa a fost aprobată.

La începutul lunii iulie, superiorul provincial i-a comunicat că trebuie să meargă la Morcone pentru a învăța ceremonialul liturgic. Fratele Pio s-a dus, dar o singură zi de ședere în acea mănăstire a fost de ajuns pentru a-i provoca din nou crizele de vomă care l-au slăbit îngrozitor. Starețul, înspăimântat, l-a trimis înapoi la Pietrelcina. Înainte de plecare, fratele Pio i-a scris părintelui provincial: "Sunt obligat să mă întorc din nou acasă pentru a nu-mi înrăutăți starea sănătății. Cât privește ceremonialul pe care îl am de învățat, ar putea să mi-l explice parohul din sat, care s-a oferit de bună voie. În privința examenelor, încercați să mi le programați cât mai curând. Vă rog să mă binecuvântați. Al dumneavoastră biet frate Pio".

Examenul a fost fixat pentru 30 iulie 1910 și a fost luat cu ușurință. La 10 august, fratele Pio a fost hirotonit preot în domul din Benevento. Avea douăzeci și trei de ani și două luni. Ceremonia a avut loc în capela canonicilor . Au asistat mama sa și preotul paroh din Pietrelcina, don Salvatore Pannullo. Nu era de față Grazio Forgione, pentru că emigrase a doua oară în America.

În aceeași seară, Padre Pio s-a întors la Pietrelcina și, patru zile mai târziu, la 4 august, a celebrat prima liturghie solemnă în ținutul natal.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire