pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XXVI. CAUZA BEATIFICĂRII

O sută de mii de oameni la funeraliile sale - Documente și mărturii privind sfințenia lui -
"Cauza" blocată de Sfântul Oficiu - Intervenția Papei - Un răsunător miracol necunoscut,
dezvăluit de Karol Wojtyla - Minunile de după moarte

Vestea morții lui Padre Pio s-a răspândit cu repeziciune în lumea întreagă. La San Giovanni Rotondo au început să vină pelerini și credincioși. Trupul neînsuflețit, dispus într-un sicriu din lemn de nuc, a fost expus în biserica mănăstirii, pe un catafalc scund, în fața parapetului de la altarul principal. După două zile, întrucât șuvoiul de oameni nu dădea semne că ar scădea, a fost mutat într-un sicriu de metal, închis cu o placă de cristal pe toată lungimea.

Funeraliile au fost celebrate joi, 26 septembrie, cu începere de la ora 15,30. Erau prezenți peste o sută de mii de oameni. Cortegiul funebru a traversat drumurile principale ale localității, pe o distanță de opt kilometri, între două șiruri de credincioși, în timp ce din aer elicopterele aviației și ale poliției aruncau flori, iar profesorul savant Enrico Medi recita la microfon misterele rozariului, relatând episoade impresionante din viața părintelui dispărut.

La ora șapte seara, în biserică a început slujba funebră, celebrată de douăzeci și patru de preoți. La sfârșit, trupul neînsuflețit a fost dus în fața Casei de Alinare a Suferinței, pentru un ultim salut al părintelui către bolnavii săi. Apoi, a fost readus în biserică și, pe brațe, a fost așezat în criptă, într-un loc săpat sub pardoseală.

La 27 septembrie, la ora 16,30, cripta a fost deschisă accesului public și a început pelerinajul a mii de credincioși.

La 23 noiembrie 1969, la un an și două luni după moartea părintelui, monseniorul Antonio Cunial, administratorul apostolic al diecezei Manfredonia, a dispus începerea anchetei preliminare privind deschiderea procesului de beatificare și canonizare.

La 15 octombrie, episcopul a numit doi delegați speciali care să cerceteze cazul. La 28 februarie 1971, i-a ordonat clerului și credincioșilor să înmâneze Curiei toate înscrisurile lui Padre Pio. La 16 ianuarie 1973, monseniorul Vailati era în măsură să-i ofere Sacrei Congregații privind Cauzele Sfinților documentația cerută pentru deschiderea procesului de canonizare a lui Padre Pio.

În dieceza Manfredonia, totul fusese făcut exact și repede. Teoretic, cauza putea să înceapă încă din 1973. Însă, timp de zece ani nu s-a întâmplat nimic. Cauza a rămas blocată la Sfântul Oficiu. Supremul tribunal ecleziastic îl persecutase cincizeci de ani pe Padre Pio, publicând împotriva lui numeroase decrete și măsuri disciplinare, fără să retragă vreodată ceva. Părintele murise "condamnat" de către Sfântul Oficiu, iar în acele condiții cauza beatificării n-ar fi putut începe niciodată.

A trebuit să deblocheze situația intervenția personală a Papei. Ioan Paul al II-lea s-a dovedit întotdeauna un susținător al lui Padre Pio. Îl cunoscuse în 1947. Pe atunci, Karol Wojtyla, tânăr preot, studia teologia la Angelicum, la Roma. În timpul unei vacanțe, a mers la San Giovanni Rotondo tocmai pentru a-l întâlni pe Padre Pio. Se știe că a avut o lungă conversație cu fratele capucin și i s-a spovedit.

S-a scris de mai multe ori că Padre Pio, cu acel prilej, i-a prezis tânărului preot polonez că va deveni Papă. Se pare că această prezicere a fost într-adevăr făcută. Deși zvonul circulă de mult timp, n-a fost niciodată dezmințit de către Vatican.

Dar legăturile directe dintre Padre Pio și Karol Wojtyla nu se limitează la acea îndepărtată întâlnire. Au continuat, chiar dacă nu avem documente în acest sens. Există un alt episod, aproape necunoscut, care datează din noiembrie 1962. Karol Wojtyla era episcop vicar de Cracovia și se găsea la Roma pentru Conciliul Vatican II. A fost informat de urgență că o concitadină a sa și prietenă de familie, Wanda Poltawska, de patruzeci de ani, profesoară de psihiatrie, mamă a patru fete, care, în timpul războiului, supraviețuise unui lagăr german, era pe moarte datorită unei tumori la gât. Evoluția bolii nu putea fi oprită. Medicii spuseseră că până și o intervenție chirurgicală ar fi fost inutilă.

Karol Wojtyla a hotărât să i se adreseze omului pentru care avea o mare stimă. I-a scris lui Padre Pio un mesaj care i-a fost înmînat comandorului Angelo Battisti, pe atunci administrator la Casa de Alinare a Suferinței, s-o ducă de urgență la San Giovanni Rotondo. "Am pornit imediat", mi-a povestit Angelo Battisti. "Îndată ce am ajuns la mănăstire, părintele mi-a spus să-i citesc scrisoarea. A ascultat în liniște scurtul mesaj în limba latină, apoi a spus: «Așa ceva nu putem refuza» și a adăugat: «Angelino, pune bine scrisoarea aceasta, pentru că într-o zi va deveni importantă».

Săptămâna următoare, mi-a fost încredințată o nouă scrisoare către Padre Pio. De această dată, Karol Wojtyla îl informa că profesoara Poltawska se vindecase complet. Faptul miraculos se întâmplase cu o zi înainte ca bolnava să fie supusă unei intervenții chirurgicale".

La câțiva ani după moartea lui Padre Pio, episcopii polonezi i-au trimis o scrisoare lui Paul al VI-lea, cerându-i să deschidă procesul de beaticare a călugărului. Din câte se cunoaște, inițiativa acelei scrisori a avut-o Karol Wojtyla. Toate acestea dovedesc faptul că Papa a avut dintotdeauna o mare stimă pentru Padre Pio și, aflând de blocarea cauzei de beatificare, s-a implicat cu propria sa autoritate pentru remedierea situației.

Procesul a început la 20 martie 1983. Procedura privind cauzele de beatificare a fost modificată în ultimii ani. Acum constă dintr-un singur proces, care se desfășoară în dieceza unde a murit candidatul la sanctificare.

Se pornește cu o fază preliminară, care precedă procesul propriu-zis și îl pregătește. Sunt examinate toate înscrisurile provenind de la candidat și se redactează o biografie cuprinzând toate documentele. În baza rezultatelor obținute în această primă etapă, autoritatea ecleziastică publică decretul de deschidere a procesului.

Începe astfel faza de instrucție, în timpul căreia sunt ascultați martorii. Toate actele sunt apoi trimise la Roma. Aici, materialul este aranjat, completat, dat la tipar și prezentat în fața unei comisii de teologi, în cadrul căreia fiecare examinează totul și întocmește un referat exprimându-și părerea. Atunci când teologii sunt gata, se întrunesc, discută, votează. Dacă rezultatul este pozitiv, atât materialul anchetei cât și cel al comisiei teologice trec la o comisie de cardinali, care repetă procedurile teologilor. Dacă și opinia lor este pozitivă, cardinalul prefect înaintează totul Papei, care are ultimul cuvânt de spus. Dacă Papa consideră oportun, emite decretul în care declară că persoana examinată a exercitat, de-a lungul vieții, virtuțile creștine în mod eroic.

Această parte a procesului aparține judecății oamenilor. Dar Biserica are nevoie și de judecata lui Dumnezeu. Fiind vorba de un subiect care implică realitatea invizibilă, adică lumea de dincolo, Biserica pretinde ca Dumnezeu să confirme judecata oamenilor printr-un "semn" al său, o intervenție explicită, adică un miracol. Trebuie să fie un miracol realizat prin intermediul candidatului la beatificare și după moartea sa. Cele care îi sunt atribuite în timpul vieții nu au nici o valoare în contextul procesului de beatificare.

Chiar și pentru presupusul miracol se instituie un adevărat proces. Mai întâi faptul este examinat de doi medici, care își exprimă separat opinia; dacă e pozitivă, cazul trece în mâinile unei comisii de cinci medici celebri, credincioși sau atei. Aceștia au datoria de a stabili dacă vindecarea examinată este sau nu explicabilă prin intermediul științei medicale. În cazul în care ei stabilesc că din punct de vedere uman și științific nu există explicații logice, se trece la o ulterioară examinare, din partea unei comisii de cardinali care trebuie, în schimb, să constate dacă acea vindecare s-a produs la intervenția lui Dumnezeu și prin intermediul candidatului la sanctificare. Dacă aprecierea lor este pozitivă, cazul îi este prezentat Papei, care are ultimul cuvânt. Doar din acest moment se poate trece la beatificare.

Padre Pio a realizat miracole după moarte?

"În fiecare zi, aici, la San Giovanni Rotondo, ne sunt semnalate miracole", mi-a spus părintele Gerardo Di Flumeri, vicepostulator al procesului de beatificare a lui Padre Pio. "Noi catalogăm totul. Cazurile care ni se par mai importante le aprofundăm solicitând documentație medicală, mărturii precise. Acest sector delicat îl supraveghez eu personal. Cantitatea de materiale care s-a strâns este ieșită din comun".

Dintr-un sertar plin cu corespondență, părintele Gerardo ia la întâmplare câteva scrisori și citește: "Din Cuneo ne scrie o mamă: «Fiul meu Mauro avea, acum doi ani, o tumoare care, potrivit medicilor, urma să ducă la un sfârșit nefericit. Mauro a fost internat în diverse spitale și toți specialiștii au dat același verdict. Închipuiți-vă disperarea noastră. L-am rugat fierbinte pe Padre Pio și am jurat că voi veni la San Giovanni Rotondo în pelerinaj cu Mauro, dacă vom obține vindecarea lui. Rugăciunile mele au fost ascultate: Mauro se simte bine, orice semn al bolii a dispărut».

Din Boscoreale, provincia Napoli, Antonio Carotenuto: «La 17 mai, am fost cuprins de paralizie, care m-a ținut imobilizat timp de cinci luni. Era o hernie de disc. Am fost internat de mai multe ori la spital și, într-un târziu, profesorul Giuseppe Giuda mi-a spus că trebuie să fiu operat de urgență. Înainte de a mă supune operației, m-am rugat profund lui Padre Pio. În timpul nopții, am avut un vis. L-am văzut pe călugărul cu stigmate care îmi zâmbea. Mi-a întins mâna și a spus: «Nu te teme, n-ai nimic, ești sănătos». M-am trezit strigând de bucurie. Au venit în fugă infirmierele de la Policlinica 1 din Napoli, unde eram internat. Le-am povestit ce s-a întâmplat. Dimineața, înainte de operație, profesorul m-a consultat și eram vindecat: hernia de disc dispăruse».

Doamna Giuseppina Sireci Chimento scrie din Torino: «Într-o dimineață din luna octombrie 1980, după șapte ani de grele suferințe la mâna dreaptă, datorită unei forme de artroză, m-am adresat lui Padre Pio și l-am implorat să-mi atenueze durerile. Nu s-a întâmplat nimic. Seara m-am dus la culcare fără să-mi amintesc de rugămintea făcută. În mod neobișnuit, am dormit adânc. Dimineața nu m-a mai durut nimic. Degetele mâinii se vindecaseră și reușeam să le întind foarte bine».

Am putea continua să citim ore în șir - spune părintele Gerardo. Toate scrisorile sunt astfel, pline de fapte misterioase, de vindecări inexplicabile. Unele din aceste cazuri, după cum am spus, le urmărim în mod deosebit. Scrisoarea este inclusă atunci într-un dosar și începe «instrucția practică», adică strângerea documentației complete. Astfel de cazuri avem multe și toate interesante.

La 23 octombrie 1968, Giuseppe Scatigna, din Palermo, a fost supus unei intervenții chirurgicale pentru extirparea unei tumefacții limfoglandulare în zona inghinală. Examenul histologic nu lăsa loc la speranțe. Pacientul s-a rugat lui Padre Pio. La 8 noiembrie, a fost internat la Casa de Alinare a Suferinței, pentru analize, și n-a rezultat nimic care să conducă la noi metastaze ale bolii diagnosticate. A fost externat.

Antonio Paladino zăcea bolnav la pat de treizeci și trei de ani, complet paralizat în urma unui accident de lucru. În noaptea de 12 decembrie 1968, a simțit că cineva îi atinge umărul și l-a văzut pe Padre Pio care îi spunea: «Ridică-te și umblă». A coborât din pat și a reînceput să umble.

Un caz interesant s-a întâmplat în 1973 la Houston, Texas. Tony John Collette, de douăzeci de ani, era afectat de o boală incurabilă. Diagnosticul stabilit în 1969 era lipidoză, o boală care erodează sistemul nervos muscular. Tânărul fusese supus la multe intervenții chirurgicale și fusese subiectul a numeroase examinări, studii și cercetări. Despre cazul său, atât de rar, s-a discutat și în paginile revistei «Medical Journal». Chinuit de dureri în tot trupul, Tony purta proteze metalice la mijloc și la membrele inferioare. Putea să se miște doar sprijinindu-se cu greu în cârje.

După o lungă internare la Spitalul St. Joseph din Houston, la 23 iulie 1973, lui Tony i s-a spus că medicii nu mai pot face nimic și trebuie să plece acasă. În timpul nopții, a avut dureri groaznice. La ora trei, a văzut intrând în salonul lui un bărbat care, zâmbind, i-a spus: «Vreau să te ajut, nu te teme». Tony l-a recunoscut în acel om pe Padre Pio, la care se rugase de atâtea ori. Sub privirile misteriosului vizitator, a simțit un fior rece de-a lungul întregului trup și a avut o senzație de extraordinară bucurie. În câteva secunde, s-a pomenit complet destins și calm, nu mai simțea nici o durere. Îndată, Padre Pio a dispărut, iar Tony a ațipit. Dimineața, medicii, rudele și prietenii, uluiți, au constatat inexplicabila și neașteptata însănătoșire. Fără proteze metalice, fără cârje, Tony putea să umble repejor".

Părintele Gerardo vorbește despre un alt miracol, care i s-a întâmplat în Anglia unei femei protestante, Alice Jones, care nu auzise niciodată despre Padre Pio.

Cu ajutorul prietenului ziarist Franco De Giorgi, care de mulți ani își exercită profesia în Marea Britanie, am reconstituit această poveste uimitoare chiar cu ajutorul protagonistei care trăiește la St. Helens, în Lancashire, mic centru industrial aflat la douăzeci de kilometri de Liverpool. Alice Jones are patruzeci și opt de ani. Locuiește într-un orășel împreună cu soțul ei, Frank, cu trei ani mai în vârstă, și are un terrier scoțian pe nume Whisky. Cele două fete ale lor, Alison, de douăzeci și șapte de ani, și Leslie, de douăzeci și trei, sunt amândouă măritate și trăiesc în altă parte cu familiile lor.

"În 1973, eram învățătoare la școala din satul meu", a povestit Alice. "La 27 martie, în timpul orelor de dimineață, tocmai ridicam o masă grea când un elev, din neatenție, m-a lovit și am căzut. Am încercat să mă ridic, dar picioarele mele parcă se făcuseră de plastilină. Au venit alți colegi să mă ajute și, în prada unor dureri sfâșietoare, am fost însoțită acasă. Medicul mi-a prescris niște sedative și repaus complet câteva săptămâni. În lunile următoare, treptat, sănătatea mea s-a înrăutățit. În martie 1974, am fost internată la spitalul Broadgreen, din Liverpool, și am fost supusă unei lungi operații. Chirurgii au constatat că am șira spinării chircită și răsucită. Au descoperit de asemenea că am un neofibrom care îmi provoacă paralizia piciorului stâng. După câțiva ani, am fost supusă unei a doua operații, de data aceasta la Spitalul St. Helens, pentru incastrarea unui suport de oțel în coloana vertebrală. Acesta nu-mi permitea să mă aplec. Am rămas nemișcată în pat timp de douăsprezece luni, cu bustul și piciorul stâng în ghips. Tot la patru ore, o macara miniaturală mă ridica în aer, ajutându-i pe infirmieri să-mi schimbe poziția. Operația fusese un eșec.

M-am întors acasă mai disperată decât înainte. Mă puteam mișca doar cu ajutorul unui suport ortopedic având un pantof în capăt, prevăzut cu un arc pentru a readuce piciorul în poziție normală, un bust din oțel și două cârje. După a doua operație, contractasem și o infecție la piciorul stâng.

Durerile erau înfiorătoare și stăteam ghemuită pe jos toată ziua, aproape fiindu-mi frică să respir, pentru a nu provoca spasme la nervii dorsali. A urmat o perioadă de profundă depresie, în timpul căreia m-am gândit de mai multe ori la sinucidere. Luam câte douăzeci de pastile tranchilizante în fiecare zi și, în plus, beam cel puțin jumătate de sticlă de whisky. Nu mai eram o ființă umană, ci o zdreanță, neputincioasă chiar să merg singură la baie.

Prin urmare, mi-am pierdut și credința și nu mai reușeam să-mi spun rugăciunile. Soțul mi-a propus să mergem în pelerinaj la Lourdes, dar eu am refuzat, nemaiavând încredere în nimeni și nimic, nici măcar în Dumnezeu. Îmi pierdusem locul de muncă, ne epuizaserăm toate economiile și am primit lovitura de grație când mi-a murit mama, pe care o adoram. Așa imobilizată cum eram, n-am putut merge nici măcar la înmormântarea ei.

În 1980, pentru a sărbători centenarul diecezei anglicane din Liverpool, biserica St. James the Great, la care aparțineam, a invitat din alte dieceze doi preoți, dintre care unul era reverendul anglican Eric Fisher, care urma să țină în biserica noastră un curs de «însănătoșire spirituală». Eu am refuzat să particip, pentru că deja nu mai credeam și apoi pentru că nu puteam efectiv să mă mișc și nu voiam să fiu dusă pe sus. Nu-l văzusem niciodată pe reverendul Fisher și a fost el acela care, informat în legătură cu situația mea, a insistat să vină în vizită.

A sosit marți, 27 mai 1980. Era un bărbat tânăr și jovial, foarte diferit de modul în care mi-l închipuisem. I-am spus că sunt paralizată de șapte ani și i-am exprimat îndoielile mele asupra posibilităților de «însănătoșire spirituală». L-am rugat, de asemenea, să nu-mi vorbească despre Dumnezeu. «Foarte bine, să vorbim despre tine», mi-a răspuns. Eu am început să-mi revărs toată amărăciunea pe care o închisesem în mine timp de șapte ani lungi și dureroși, comunicându-i părintelui Fisher hotărârea de a mă sinucide. M-a lăsat să-mi descarc sufletul, apoi mi-a atins spinarea cu mâinile și am simțit, pentru prima dată după atâția ani, o căldură care m-a furnicat toată noaptea.

Părintele Fisher a plecat, iar fata mea cea mică, Leslie, care pe atunci avea douăzeci și unu de ani, a remarcat că în cameră rămăsese un puternic parfum de trandafiri și violete. «Acel reverend folosește o lavandă sau o loțiune de bărbierit foarte intensă», a comentat. Eu însă nu simțeam nici un parfum.

Părintele Eric a revenit a doua zi, miercuri, 28 mai, spre ora 11 dimineața. Eu eram întinsă pe jos, în poziția cea mai comodă pentru mine, iar în salon erau fata mea Leslie și soțul ei Steven. Părintele Fischer mi-a zis imediat că s-a rugat îndelung pentru mine și că a avut o revelație: diformitatea și durerile mele vor dispărea.

Mi-a spus: «Dă-ți jos suportul de oțel de la picior și aruncă-l». Mi-a pipăit gamba paralizată și am simțit o durere înfiorătoare, ca niciodată. Era îngrozitor, de parcă aș fi fost străpunsă cu fierul înroșit. M-am ridicat de jos și m-am așezat cu greu într-un fotoliu. Părintele Fisher a insistat: «Încearcă să umbli».

Pe neașteptate, suprapusă peste chipul său, am văzut imaginea unui bătrân cu barbă deasă, îmbrăcat în călugăr. Avea o cicatrice pe chip și mâinile închise, aproape răsucite. A venit spre mine. Am auzit că bătrânul îmi vorbește: era o limbă dife-rită de a mea, dar în mod ciudat îi înțelegeam cuvintele. A spus: «Isuse, Isuse». Apoi și-a înălțat o mână și a adăugat în șoaptă: «Acum piciorul tău e puternic, gamba ta s-a vindecat. Ridică-te și umblă». Eu am ezitat. Timp de șapte ani nu făcusem nici un singur pas, fără suportul artificial și fără cârje. Bătrânul monah a insistat, de data aceasta pe un ton poruncitor: «În numele lui Isus, umblă!» Eu am îndeplinit porunca și, fără nici un ajutor, am ajuns de una singură în colțul încăperii.

Călugărul a dispărut dintr-o dată și în locul lui a reapărut părintele Fisher. În aceeași clipă au dispărut toate durerile mele. Nu știam dacă sunt vie sau mă aflu deja pe lumea cealaltă. Nu știam cine era acea apariție. Era prea bătrân pentru a fi Isus și m-am gândit, nu știu de ce, la Moise. Părintele Fisher m-a binecuvântat și a plecat din casă spunând: «De acum nu mai ai nevoie de mine».

După primele clipe de uluială, am alergat în dormitor, am scos o pereche de pantofi vechi cu tocuri înalte, pe care nu-i mai purtam de șapte ani, mi i-am pus, l-am luat în brațe pe nepoțelul meu și am început să dansez prin casă, nebună de bucurie.

I-am telefonat imediat soțului meu, care de treizeci de ani e infirmier la secția de ortopedie a spitalului nostru. «Frank, Frank, pot să umblu, pot să mă mișc, nu mă mai doare nimic», i-am urlat printre lacrimi. El a crezut că am înghițit o doză prea mare de tranchilizante, că sunt halucinată. «Calmează-te, stai liniștită, nu te mișca. Vin imediat acasă», m-a asigurat".

Frank Jones confirmă povestea soției sale: "Când am văzut-o pentru prima dată învârtindu-se ca un fulg pe pantofii cu tocuri, am crezut că visez. De-a lungul întregii nopți, n-am reușit să închid ochii. La cinci dimineața, i-am examinat coloana vertebrală și n-am găsit nimic ciudat. Ani de zile, fusese rece ca gheața, acum era caldă și flexibilă, sângele curgea normal, nu era nici urmă de fibrom".

În timp ce Frank își aprinde pipa, Alice Jones își continuă povestirea: "Fata mea și ginerele, care erau prezenți la scenă, nu l-au observat pe călugăr, dar au remarcat parfumul puternic pe care îl lăsase în aer și pe care eu, în schimb, nu-l simțisem. A doua zi, am mers cu toții la biserică, iar părintele Fischer mi-a dat o iconiță. Pe o parte era poza unui călugăr cu barbă. «El e», am exclamat surprinsă, «e bătrânul care mi-a apărut mie în față. Cine e?». «Este Padre Pio, un călugăr italian, prieten al bolnavilor», a spus reverendul Eric Fisher, adăugând că l-a cunoscut și a devenit un adept al său, cu mulți ani înainte, când făcuse o călătorie la San Giovanni Rotondo.

Până atunci, nu auzisem niciodată acel nume și nici nu văzusem fotografia lui Padre Pio. Am rămas și mai uimită când am aflat că a murit în 1968.

Din ziua acelei apariții, n-am mai avut nevoie de cârje sau de tranchilizante și nici măcar de vreo aspirină. Eram atît de convinsă de vindecarea mea încât am înapoiat chiar și libretul de pensie de invaliditate.

Dar surprizele nu s-au încheiat. La 19 august 1980, am făcut alte radiografii, la sfatul doctorului Francis Mooney, catolic fervent și cunoscut patolog. În mod ciudat, din acestea reiese că șira spinării este încă diformă și țeapănă, din cauza unei scolioze lombare în zona stângă. Din punctul de vedere al medicilor, ar trebui să fiu incapabilă de a mă mișca normal, însă eu pot să dansez, să umblu, să mă aplec atingând dușumeaua cu palmele, să fac flexiuni și răsuciri ale bustului fără nici o durere și fără oboseală. Nimeni n-a știut să explice această nepotrivire între radiografii și realitate.

Am rămas anglicană - a încheiat Alice Jones - dar viața mea s-a schimbat din temelii. Am devenit mai credincioasă, am învățat să mă rog la Sfânta Fecioară, să recit rozariul și mă gândesc adesea la Padre Pio. Nu l-am mai văzut după apariția din 1980, dar îl simt mereu în preajma mea".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire