pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XXV. 23 SEPTEMBRIE 1968

Își cunoștea ziua morții - Un trandafir care nu se veștejește -
Mare sărbătoare pentru 50 de ani de stigmate - Se prăbușește în fața altarului -
"Așa i-am smuls încă un miracol" - Jurnalul din ultima noapte -
Dispariția rănilor misterioase

Padre Pio cunoștea perfect ziua morții sale. Atunci când a primit stigmatele, Isus i-a spus o frază despre care el n-a vorbit în scrisorile lui, dar a mărturisit-o unor fii spirituali. Având mâinile, picioarele și coasta însângerate, părintele i s-a adresat lui Isus, implorându-l să-i îndepărteze acele semne: "Vreau să sufăr, să mor de suferință", se rugase, "dar ia-mi aceste însemne care mă tulbură profund". Isus îi răspunsese: "Le vei purta cincizeci de ani, iar apoi vei veni la mine". După exact cincizeci de ani, semnele au dispărut, iar Padre Pio a murit.

Episoadele și mărturiile care dovedesc faptul că Padre Pio își cunoștea ziua morții sunt numeroase. În 1967, nepoatei Pia Forgione, care îi povestea unele probleme familiale delicate, i-a răspuns: "Peste doi ani eu nu voi mai fi: voi muri și multe lucruri se vor schimba". A repetat aceste fraze cu atâta hotărâre și siguranță încât nepoata a rămas foarte impresionată. A scris o mărturie și a lăsat-o în păstrarea notarului Domenico Giuliani din San Giovanni Rotondo.

Un tânăr fotograf din San Giovanni Rotondo, Modesto Vinelli, realizase unele imagini cu Padre Pio la câteva luni după ce acesta primise stigmatele, în 1918. În poze se vedeau foarte bine rănile, iar fotograful le vindea imaginile credincioșilor. Într-o zi, la Rodi Garganico a avut loc un incident. Un bărbat, văzând fotografiile, a început să înjure și să blesteme. A luat una, a rupt-o și a călcat-o în picioare. Vinelli a reacționat lovindu-l cu picioarele și pumnii. S-a încins o bătaie violentă. Blasfemiatorul a fost rănit, iar Vinelli a ajuns la închisoare pe patruzeci de zile. Revenind în libertate, fotograful s-a prezentat la Padre Pio și i-a spus: "Din cauza dumneavoastră, am făcut pușcărie" și i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Părintele l-a ascultat, iar apoi a zis: "Modesto, avem cincizeci de ani în fața noastră".

Vinelli n-a înțeles sensul acelei fraze. În fiecare an, la 20 septembrie, aniversarea apariției stigmatelor, Modesto Vinelli mergea la Padre Pio să-l felicite, iar părintele îi răspundea cu o frază sibilinică, referitoare la un anumit interval de timp. La aniversarea a douăzeci și cinci de ani de la primirea stigmatelor, Padre Pio a spus: "Modesto, ține minte, mai avem încă douăzeci și cinci de ani".

Vinelli era îngrijorat. A început să creadă că acele cuvinte se referă la timpul cât îi mai rămâne de trăit. În 1968, la cincizeci de ani de stigmate, Vinelli era neliniștit. În dimineața de 20 septembrie, a mers ca totdeauna să-l salute pe Padre Pio. Pe un ton trist, dar plin de afecțiune, părintele i-a spus: "Modesto, cei cincizeci de ani au trecut". Vinelli era cât pe ce să se prăbușească mort. A fost ținut în picioare de câțiva călugări, tremura ca frunza. Două zile mai târziu, Padre Pio a murit; Modesto, în schimb, a trăit până în 1983.

"La 19 septembrie 1968", mi-a povestit părintele Alberto D'Apolito, "eram pe veranda mănăstirii, împreună cu Padre Pio și cu alți călugări. A sosit un domn de la Napoli cu un mănunchi de trandafiri roșii superbi, pe care i-a oferit lui Padre Pio, pentru aniversarea a cincizeci de ani de la primirea stigmatelor. Padre Pio a privit trandafirii, a luat unul și i l-a oferit acelui domn, rugându-l să-l ducă Sfintei Fecioare din Pompei. A doua zi, omul s-a dus la Pompei și i-a înmânat trandafirul unei călugărițe de la Sanctuar, spunându-i că e din partea lui Padre Pio pentru Sfânta Fecioară. Călugărița l-a așezat într-o vază împreună cu alte flori și l-a pus pe altar. La 23 septembrie, aflând de vestea morții lui Padre Pio, călugărița s-a dus în biserică să se roage. Văzând că florile de pe altarul Sfintei Fecioare s-au ofilit, a vrut să le arunce, dar, spre marea ei uimire, a observat că trandafirul lui Padre Pio se închisese și devenise un boboc proaspăt și parfumat. Un an mai târziu, însoțind un pelerin la Pompei, am putut vedea acel trandafir, încă proaspăt, păstrat într-o cutie de sticlă. Doar tulpina îi era ușor îngălbenită".

Pentru a sărbători aniversarea a cincizeci de ani de la apariția stigmatelor, călugării capucini au hotărât să organizeze la San Giovanni Rotondo o mare sărbătoare, prin adunarea generală a tuturor "grupurilor de rugăciune" întemeiate de Padre Pio. Pentru a ușura afluxul pelerinilor, sărbătoarea a fost mutată de pe 20 septembrie, care cădea într-o vineri, pe 22, duminică.

La San Giovanni Rotondo au început să se strângă pelerinii și credincioșii încă din ziua de 19. Multă lume era o bligată să doarmă în mașini. În 20 septembrie, Padre Pio și-a petrecut ziua ca de obicei: a celebrat Liturghia la ora cinci dimineața, apoi s-a dedicat spovedirilor și rugăciunii. Spre seară, a avut loc o procesiune spectaculoasă. Din centrul orășelului, o imensă mulțime, condusă de primar și de toată administrația locală, a pornit spre mănăstire purtând torțe aprinse. Ajunsă în piața din fața bisericii, s-a oprit pentru rugăciune, apoi s-a deplasat lângă zidul mănăstirii, sub ferestrele lui Padre Pio, în speranța că el își va face apariția.

Părintele n-a participat la acea manifestație zgomotoasă, probabil deoarece nu-i plăcea să fie sărbătorit atât de pompos un fenomen mistic pe care el încercase din totdeauna să-l țină ascuns, dar și deoarece nu se simțea bine. În seara respectivă, s-a culcat mai devreme ca de obicei, dar n-a reușit să se odihnească.

După o noapte agitată, în clipa deșteptării pentru Liturghie, a fost cuprins de o violentă criză de astm. A fost nevoie de intervenția medicului. Criza era foarte gravă și toată lumea se temea pentru el. În camera lui Padre Pio au venit în fugă starețul și numeroși colegi. Toți îl încurajau pe bătrânul călugăr, dar el repeta mereu: "S-a terminat, s-a terminat".

În acea zi, n-a reușit să celebreze Liturghia. După-amiază, a vrut să se ridice și a cerut să fie dus într-o aripă laterală a bisericii, unde a asistat la slujbă, iar la sfârșit a binecuvântat mulțimea.

La 22 septembrie era duminică. Din toate colțurile lumii veniseră delegații "Grupurilor de rugăciune". Padre Pio se simțea destul de bine. La ora 4,30 dimineața, a coborât în sacristie pentru a se pregăti, ca de obicei, pentru Liturghia de la cinci. Fiind vorba de o zi de mare sărbătoare, părintele stareț dăduse ordin ca Liturghia să fie festivă, deci cântată. Acest fapt reprezenta pentru cel care o celebra un efort considerabil. Padre Pio nu era în măsură să-l înfrunte și s-a plâns de acest lucru, dar, nu se știe de ce, n-a fost ascultat. Într-o mărturie a sa, părintele Raffaele din Sant'Elena a Pianisi relatează că, atunci când Padre Pio a aflat că Liturghia va fi cântată, a rămas descumpănit și a spus: "Dar dacă nu sunt în stare?". "Așa sună ordinul" i s-a răspuns, iar el s-a supus.

Acea Liturghie a fost ultima celebrată de Padre Pio și pentru el a reprezentat un efort suprauman. Există o înregistrare sonoră a acelei slujbe și numeroase fotografii. În înregistrare se aude vocea părintelui, căznită și tremurătoare; în fotografii i se vede chipul contorsionat. La Prefatio, părintele era atât de istovit încât n-a reușit să-l cânte și l-a rostit. Puțin mai târziu, s-a încurcat pur și simplu: în loc de Pater noster, a intonat Prefatio. La sfârșitul Liturghiei, s-a prăbușit asupra altarului: s-a ghemuit și a fost nevoie de scaunul cu rotile pentru a fi dus în sacristie.

Dezbrăcat de sfintele podoabe, Padre Pio a fost condus în chilie și pus în pat, unde s-a odihnit câteva ore. Apoi a vrut să se ridice. La ora zece și treizeci, a apărut în fereastră pentru a binecuvânta mulțimea. La ora optsprezece, a coborât în biserică și dintr-o aripă laterală a asistat la Slujba de seară. La sfârșit, a încercat să se ridice pentru a binecuvânta mulțimea, dar n-a reușit. A rămas ghemuit, incapabil de orice mișcare. A fost luat pe sus de călugări, aranjat în scaunul cu rotile și condus înapoi în chilie.

Chiar și în acele clipe de suferințe groaznice care i-au precedat moartea, părintele continua să aibă grijă de ceilalți și să-i ajute. În dimineața respectivă, pe când se odihnea în chilie după efortul depus la celebrarea ultimei sale Liturghii, a făptuit încă un miracol. Părintele Alberto D'Apolito, unul dintre elevii săi cei mai îndrăgiți, a fost cel care i l-a smuls.

"Printre numeroșii credincioși veniți la San Giovanni Rotondo pentru sărbătoare", mi-a povestit clericul, "era Gino Pin, din Biella, un fiu spiritual al lui Padre Pio, împreună cu toată familia. Fiind eu bun prieten cu Gino Pin, m-am gândit să-i fac cadou o iconiță sfântă, având pe spate un gând scris de mâna lui Padre Pio. În dimineața de 21 septembrie, m-am dus la el și, fără a-i spune pentru cine e icoana, l-am rugat să scrie o frază. Părintele a binecuvântat poza, iar pe spate a scris: «Isus și Maria să-ți mângâie mereu durerile».

Citind acea frază, am rămas foarte tulburat, deoarece cunoșteam nefericirile pe care de multă vreme le are de înfruntat familia prietenului meu și m-am gândit să nu-i dau icoana, dar apoi m-am răzgândit. Chiar și Gino a fost impresionat și, cu lacrimi în ochi, m-a întrebat: «Ați citit ce-a scris părintele?». «Nu-ți fă griji», i-am răspuns. «Știi că părintele ține la tine».

Spre seară, Pin s-a întors la mine răvășit. Mi-a spus: «Părinte Alberto, cuvintele lui Padre Pio s-au adeverit. Fata mea Maria Pia a fost internată la spital cu febră foarte mare și dureri de abdomen. Medicii cred că e apendicită acută sau peritonită; trebuie s-o opereze».

Prietenul meu și-a petrecut noaptea la clinică alături de fată, ale cărei condiții se înrăutățeau progresiv. Dimineața mi-a spus: «Maria Pia e într-o stare gravă. Aș vrea s-o duc la Biella, astfel încât, dacă se întâmplă ceva, să fiu deja acasă. Aș vrea un sfat de la Padre Pio, să știu ce să fac».

Nu știam cum să procedez. Părintele se simțea rău. Nu voiam să-l deranjez, dar mă durea sufletul pentru prietenul meu Gino, așa că mi-am luat inima în dinți și am urcat în chilia lui. Padre Pio era așezat în fotoliu, complet absorbit de gânduri. I-am rostit numele, dar nu m-a auzit. Atunci l-am atins ușor pe genunchi. «Ce vrei?», m-a întrebat deschizând ochii. I-am povestit pe scurt ce i s-a întâmplat lui Gino Pin și am încheiat astfel: «Prietenul meu ar vrea să știe dacă s-o ducă pe fată la Biella sau e mai bine s-o lase aici». Padre Pio, fără a ezita, a răspuns: «Să rămână în acest spital; dacă e necesară operația, va fi operată aici, nu la Biella: eu mă voi ruga».

Fiind eu singur cu el, am avut neobrăzarea de a insista. I-am spus: «Părinte, prietenul meu Pin e nevoiaș. Nu poate susține atâtea cheltuieli pentru a rămâne cu familia la San Giovanni Rotondo. De ce nu smulgeți din mâinile Sfintei Fecioare vindecarea fetei, fără operație?». Am rostit aceste cuvinte ținând capul în pământ; nu îndrăzneam să-l ridic, știind că am cerut un lucru grav. Padre Pio nu răspundea. Eu nu aveam curajul de a-l privi în față, dar după câteva minute de liniște interminabilă, a trebuit s-o fac. Cu sfială, mi-am înălțat privirea și am văzut că ochii lui Padre Pio mă aținteau cu o forță copleșitoare. «Bine», a spus. «O voi ruga pe Sfânta Fecioară». Am alergat la Gino Pin să-i relatez cuvintele părintelui. Câteva ore mai târziu, medicii au găsit-o pe fată așezată în pat. Au consultat-o cu atenție: era vindecată și au externat-o în aceeași zi".

De câțiva ani, călugării de la San Giovanni Rotondo nu-l lăsau pe Padre Pio să-și petreacă noaptea singur. Era în vârstă, avea multe probleme, se confrunta mai ales cu crize de astm și de aceea era bine să existe totdeauna cineva alături de el, gata să intervină.

Călugărul însărcinat cu această misiune era părintele Pellegrino din Sant'Elia a Pianisi, și el a fost cel care l-a asistat pe Padre Pio în ultimele sale ceasuri de viață.

"În seara aceea, am ajuns ca de obicei în camera părintelui spre orele nouă", mi-a povestit părintele Pellegrino. "Îndeplineam această sarcină de trei ani. Padre Pio dormea foarte puțin, una sau două ore eventual. Restul timpului îl petrecea în rugăciune. Între ora unu și două se ridica și începea să se pregătească pentru Liturghie.

Eu stăteam într-o cameră legată de cea a lui Padre Pio printr-o ușă și un interfon mereu deschis, care îmi permitea să aud și cel mai mic zgomot. În seara aceea, când am ajuns la post, părintele era deja în pat. În cameră se aflau câțiva oameni care la sosirea mea s-au retras.

De la ora nouă până la miezul nopții, Padre Pio m-a strigat de cinci, șase ori. Mă întreba cât e ceasul. Era palid, avea lacrimi în ochi, dar îmi părea mai senin decât alteori.

La miezul nopții, m-a rugat cu emoție în glas, de parcă se temea să nu-l refuz: «Poți să rămâi lângă mine, fiule?». I-am spus că da. De obicei, mă așezam în fotoliu, dar în noaptea aceea părintele a vrut să iau scaunul și să mă așez lângă pat. Mi-a luat mâinile între ale sale și le-a strâns cu putere: tremura ca un copil bolnav de febră.

De la miezul nopții până la ora unu, tot la două-trei minute mă întreba cât e ceasul. Parcă avea o întâlnire și era nerăbdător să se apropie momentul. Ochii lui plângeau, dar era senin, iar eu îi ștergeam lacrimile. Spre ora unu m-a întrebat: «Băiete, ai celebrat Liturghia?». «Părinte, e prea devreme pentru Liturghie», i-am răspuns. El a adăugat: «În dimineața asta o vei celebra pentru mine».

Puțin mai târziu, a vrut să se spovedească. Nu eram duhovnicul lui obișnuit, dar îl spovedisem de câteva ori în timpul nopților. La sfârșit, mi-a cerut să rostesc alături de el actul de reînnoire a voturilor călugărești. Această rugăminte m-a cutremurat, pentru că obiceiul nostru e să-l rostim pe patul de moarte. I-am îndeplinit dorința, iar la sfârșit părintele mi-a spus: «Fiule, dacă azi Domnul mă cheamă la el, cere-le iertare din partea mea călugărilor pentru toate necazurile pe care le-am făcut: cere-le de asemenea să se roage pentru sufletul meu». La aceste cuvinte, am reacționat cu violență și părintele s-a supărat. După puțin timp, i-am cerut iertare și i-am spus: «Sunt sigur, părinte, că Domnul vă va lăsa încă multe zile de trăit, dar dacă s-ar întâmpla să aveți dreptate, vă solicit o ultimă binecuvântare pentru călugări, pentru fiii spirituali și pentru bolnavi». «Da», a spus el, «îi binecuvântez pe toți. Dar starețul va fi cel ce le va transmite această binecuvântare din partea mea».

Părintele a rămas în liniște câteva minute, apoi a zis: «Nu pot respira în pat, ajută-mă să mă ridic». Am insistat să rămână culcat, dar apoi i-am făcut pe plac. L-am ajutat să se îmbrace, s-a dus la lighean și și-a dat cu apă rece pe obraz, și-a pieptănat barba, s-a așezat în fotoliu. Mi-a spus: «Ia uită-te dacă nu cumva sunt stele pe cer». «Ba da», i-am răspuns. «Atunci hai să ieșim», a zis el.

S-a ridicat singur din fotoliu. S-a înălțat drept, cum nu mai făcea de ani întregi. M-am apropiat pentru a-l sprijini, dar mi-am dat seama, cu uimire, că nu era nevoie. Se mișca ușor, de parcă ar fi fost mai tânăr cu douăzeci de ani. A ieșit din cameră și a pornit pe coridor. Ajungând în dreptul verandei, a aprins lumina cu mâna lui, lucru pe care nu-l făcea niciodată. Când am sosit sub cerul înstelat, a privit în jur cu chipul absorbit, aproape luminos. A stat câteva minute într-o liniște contemplativă, apoi s-a așezat în fotoliu. De obicei, alteori, când era pe verandă, stătea să se roage. În noaptea aceea, privea intens un anumit punct al verandei, unde mai târziu urma să fie depus trupul său după moarte.

Peste vreo zece minute, a început să pălească. «Să ne întoarcem în cameră», a spus. M-am apropiat să-l ajut să se ridice și mi-am dat seama că era foarte greu. Nu mai avea putere să stea în picioare, iar eu nu puteam să-l țin. Am alergat după scaunul cu rotile. Ajunși în cameră, am reușit cu greu să-l mut în fotoliu.

Până în clipa aceea, n-am crezut că lui Padre Pio i-a bătut ceasul, dar în fotoliu l-am văzut pălind, iar buzele îi deveniseră cianotice. M-am înspăimântat. El repeta: «Isuse, Marie», cu voce tot mai slabă.

La un moment dat, privind fix spre perete, m-a întrebat: «Dar cine-i acolo?». «Pozele celor pe care îi îndrăgiți, ale mamei, ale tatălui și ale unor bolnavi», i-am răspuns. El a zis: «Văd două mame». Am crezut că i-a slăbit vederea. M-am apropiat de perete și, arătând tabloul, am zis: «Ea e mama dumneavoastră». Padre Pio m-a fixat cu privirea și a spus: «Nu-ți fă griji, văd foarte bine. Dar acolo sunt două mame». Atunci am înțeles că poate «cealaltă mamă» era Sfânta Fecioară.

Se știa că Padre Pio o vede adesea pe Sfânta Fecioară. Eu însumi fusesem martorul acestor extraordinare experiențe. Când se ruga, uneori, îl pândeam pe furiș. Adeseori îl auzeam vorbind cu cineva, purtând o conversație. În acele momente, chipul părintelui emana o lumină minunată. În ultima noapte, în fața mea, n-a început să discute cu «cele două mame», dar expresia extaziată a chipului său îmi dădea de înțeles că vede pe cineva.

Terminându-se această stare de extaz, condiția sa fizică s-a prăbușit. Respirația i-a devenit șuierătoare. M-am speriat și m-am apropiat de ușă pentru a chema pe cineva, dar el a zis: «Nu, nu deranja pe nimeni». Am mai rămas câteva minute, dar apoi m-am hotărât să ies. L-am chemat pe fratele Guglielmo, i-am telefonat doctorului Sala, medicul său curant, l-am chemat pe părintele stareț și alți călugări.

Medicul a venit imediat în fugă și a încercat să-i dea oxigen părintelui pentru a-l ține în viață. I-a administrat câteva injecții. I-a telefonat doctorului Giuseppe Gusso, directorul sanitar de la Casa de Alinare a Suferinței, care a apărut în goană împreună cu un alt coleg. Totul a fost în zadar. La ora două și jumătate, Padre Pio a murit. Fără nici o tresărire.

Eram cu toții emoționați. Ne rugam. Unii plângeau. După puțin timp, am dus trupul pe veranda de lângă chilie. Eu și doctorul Sala am început să-l pregătim. Erau acolo și starețul, părintele Raffaele și părintele Mariano. Îndată ce l-am dezbrăcat, am observat că stigmatele dispăruseră. Văzusem de multe ori rănile de la mâini ale lui Padre Pio: o plagă adâncă, în centrul palmei, acoperită cu cruste de sânge. O singură dată, în 1958, văzusem rana din coastă. Lui Padre Pio îi căzuse un nasture de la cămașa pe care o purta și m-a rugat să i-l cos. A fost obligat să se descheie: plaga din coastă era lungă de șase-șapte centimetri și largă de doi sau trei. Mi se părea foarte adâncă, dar nu sângera.

În ultimii ani, totuși, stigmatele de la mâini și de la picioare s-au atenuat treptat, până aproape de dispariție. La început, pe picioare îi rămăseseră echimoze, pe care îmi amintesc că le-am văzut pe când părintele se spăla. Apoi, însă, rămânând în preajma lui, mi-am dat seama că nu se mai vedea nimic. Locurile respective rămâneau totuși foarte dureroase la atingere: era de ajuns doar să treci ușor degetul peste piele, pentru ca pe chipul părintelui să apară o grimasă de durere. Folosirea scaunului cu rotile devenise necesară, deoarece în ultimii ani Padre Pio nu reușea să mai așeze piciorul pe jos.

În ceea ce privește mâinile, oamenii care îl frecventau mai des pe Padre Pio și-au dat seama că, în ultimele luni de viață, pe dosul palmei nu mai existau cruste de sânge. Privind bandajele pe care le folosea pentru rana din coastă, am remarcat același fenomen.

La 22 septembrie, pe când părintele celebra ultima sa Liturghie, de pe mâini îi căzuse crustă de piele perfect albă. În timp ce doctorul Sala și cu mine pregăteam trupul, după moarte, de pe mâna stângă a căzut ultima crustă. Am examinat cu atenție picioarele, coasta, mâinile: pielea era fragedă ca a unui copil. Acolo unde erau rănile, nu se vedea nimic, nici măcar umbra unei cicatrici. Părintele Giacomo a fotografiat totul, iar doctorul Sala a întocmit un referat științific.

Dispariția stigmatelor ne-a lăsat încremeniți. Doctorul Sala a spus imediat că faptul respectiv este un miracol mai mare chiar decât apariția stigmatelor, deoarece s-a produs regenerarea țesuturilor necrotizate. Nu știam, însă, ce hotărâre să luăm. Așteptând instrucțiunile superiorilor, părintele stareț a stabilit ca în legătură cu acel eveniment să fie păstrată tăcerea și ca rămășițele pământești ale lui Padre Pio să fie expuse cu mănușile scurtate și cu șosetele, pentru ca lumea să-l vadă așa cum era viu".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire