pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XXII. A DOUA PERSECUȚIE

Capcana "bancherului lui Dumnezeu" - Datorii de miliarde -
"Nu ne atingem de donațiile binefăcătorilor" - Noi condamnări ale Sfântului Oficiu -
Microfoane în confesional - Acuzații infamante - Intervine Papa

În 1952, Padre Pio avea șaizeci și cinci de ani. De treizeci și patru, picioarele, mâinile și coasta lui purtau rănile stigmatelor și în fiecare zi îl făceau să piardă (potrivit mărturiei profesorului Valdoni) cel puțin o ceașcă de sânge. În plus, avea de îndurat atacuri cardiace, stări febrile foarte mari. Fizicul lui, extrem de șubrezit, rezista doar mulțumită unei voințe de fier.

Cea mai mare dorință a sa era să se poată odihni, dar știa că îi va fi imposibil, și, uneori, nemairezistând la efort, invoca moartea ca pe o eliberare. Din 1917, adică de când fusese trimis la San Giovanni Rotondo, trăise ca un pustnic: nu avusese nici o zi de vacanță și ieșise din mănăstire numai pentru a merge la vot. Își petrecea zilele între confesional și îngenunchetor, unde se reculegea în rugăciune și meditație.

Un om de o asemenea înălțime spirituală ar fi trebuit să fie iubit și respectat de toată lumea. Însă, din motive pe care poate că nimeni nu le va putea explica vreodată, tocmai în ultimii cincisprezece ani de viață a fost jignit, umilit, calomniat, judecat și condamnat în modul cel mai brutal, prin încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului. Lunga sa viață de sacrificii, suferințe, stigmatele, convertirile, miracolele fuseseră complet uitate de multă lume; ba chiar unii le atribuiau pur și simplu puterilor malefice.

Această incredibilă și absurdă situație a fost determinată, după toate probabilitățile, de lăcomia economică. Operele pe care Padre Pio le realizase cu ajutorul fiilor săi spirituali și al adepților săi constituiau un patrimoniu financiar impunător. Numai pentru Casa de Alinare a Suferinței, aflată încă în construcție, se cheltuiseră miliarde. În fiecare zi, la San Giovanni Rotondo soseau cadouri pentru operele lui Padre Pio. Contabilitatea, ținută de diverse persoane, înregistra cifre amețitoare. În calitate de călugăr, părintele făcuse jurământul de sărăcie și nu putea dispune de nici o centimă; dar, după cum am văzut, Pius al XII-lea îl dispensase de această obligație, pentru a-i permite să administreze personal cadourile pe care binefăcătorii i le trimiteau pentru Casa de Alinare a Suferinței.

Din păcate, în acea perioadă, Ordinul Capucinilor căzuse într-o ciudată capcană financiară, plănuită de Giambattista Giuffr, care își începuse cariera ca funcționar de bancă la Credito Romagnolo, la Imola, orașul său natal, și în câțiva ani devenise faimos în toată Italia, mai ales în mediile religioase și ecleziastice, unde era numit "bancherul lui Dumnezeu". Celui care îi împrumuta bani, Giuffr îi plătea dobânzi anticipate care variau între treizeci și sută la sută.

Fraților capucini, neobișnuiți cu probleme de afaceri, acel personaj le apărea ca omul Providenței. Aveau mănăstirile devastate de război și n-ar fi putut niciodată să le reconstruiască recurgând la obișnuitele donații ale binefăcătorilor; s-au gândit, așadar, să apeleze la Giuffr pentru a-și rezolva problemele. Mulți stareți de mănăstire le-au ordonat celor mai descurcăreți dintre subordonații lor să strângă donații și împrumuturi de la rude, prieteni, binefăcători și să i le ducă "bancherului lui Dumnezeu", pentru a încasa imediat dobânzi ridicate.

Existau probleme grave în numeroase mănăstiri din provincia Foggia, iar unii clerici s-au gândit să le rezolve prin "metoda Giuffr". "De ce să nu-i ducem bancherului Providenței banii pe care îi primește Padre Pio?", a spus cineva. Dar călugărul cu stigmate nu avea stimă pentru Giuffr. De mai multe ori își exprimase uimirea în legătură cu acel om și metodele lui ce încălcau toate regulile. A izbucnit un fel de dispută între părinte și colegii care îl susțineau pe Giuffr.

Nemulțumirea s-a răspândit, criticile s-au extins față de modul de viață al lui Padre Pio, față de contactele sale cu lumea, față de presupusele lui calități carismatice. Unii au început să pună sub semnul îndoielii totul, să suspecteze totul. Comunitatea religioasă s-a împărțit. Pacea din mănăstire s-a risipit.

Disensiunile au depășit zidurile mănăstirii și s-au infiltrat chiar și printre colaboratorii laici ai lui Padre Pio, mai ales printre cei care lucrau la proiectul Casei de Alinare a Suferinței. Au intervenit ziarele. Dintr-un exces de zel, care uneori sfârșea în fanatism, veștile au fost exagerate. După cum era de prevăzut, au fost obligați să intervină superiorii și autoritățile ecleziastice.

În decembrie 1951, sosesc la San Giovanni Rotondo, pentru a examina situația, doi prelați de la Sfântul Oficiu: monseniorul Giovanni Pepe și abatele Emanuele Caronti, și pleacă exact la 31 decembrie. La 16 ianuarie 1952, responsabilul comunității de Capucini este informat de Sfântul Oficiu că la San Giovanni Rotondo s-au constatat "numeroase nereguli". Ca urmare a somației tribunalului ecleziastic, clericii de la San Giovanni Rotondo au primit ordinul de "a nu favoriza pelerinajele și de a nu difuza scrierile și imaginile lui Padre Pio".

La 30 iulie, un decret al Sfântului Oficiu, publicat în "L'Osservatore Romano", punea la index opt publicații despre Padre Pio. La 6 august 1953, a fost trimis un nou conducător religios pentru provincia Foggia, unde era Padre Pio. De obicei, această funcție îi este încredințată unui cleric din aceeași jurisdicție; dar, ca pedeapsă, de data aceasta a fost ales un străin, părintele Teofilo, din provincia Toscana.

În august 1958, a fost declarat falimentul lui Giambattista Giuffr. Toți cei care l-au împrumutat pe "bancherul lui Dumnezeu" au rămas cu buzele umflate. Cei mai păgubiți au fost călugării. Câți bani au pierdut în acel dezastru, e greu de stabilit. Oricum, a fost vorba de multe miliarde. Conducătorul ordinului, într-un referat confidențial, a scris: "Am fost obligați să plătim o sumă enormă, drept care am fost aproape ruinați, la marginea dezastrului economic". Sfântul Scaun a poruncit să fie restituiți toți banii celor escrocați. Papa a înființat o comisie de cardinali care să se ocupe de situație și să atenueze într-un fel scandalul care izbucnise.

Pentru a-și plăti datoriile către creditori, stareții din diverse mănăstiri au încercat să strângă bani de oriunde. Încasările pentru ctitoria lui Padre Pio au început să redevină obiect de interes. De data aceasta, au fost chiar superiorii ierarhici cei care i-au cerut lui Padre Pio să le dea banii, dar el a răspuns că n-o poate face, întrucât nu-i aparțin lui.

Acest al doilea refuz a făcut să sporească disensiunile și dușmăniile. Împotriva lui Padre Pio au fost pronunțate noi acuzații, au fost inventate noi calomnii. Pentru a-l doborî, cei mai fanatici au ajuns chiar să comită unul din păcatele cele mai grave ale moralei catolice: încălcarea tainei spovedaniei. A menține această taină, din partea duhovnicului, ca și din partea celor ce o cunosc, este o obligație extrem de importantă, care nu poate fi anulată de nimic. Unii colegi ai lui Padre Pio au instalat un aparat de înregistrare în chilia călugărului și unul în confesional, cu scopul de a strânge dovezi împotriva lui și a adepților săi.

Au fost înregistrate astfel unele spovedanii care au fost apoi ascultate la Roma.

În primăvara anului 1960, câțiva străini au observat că în confesionalul lui Padre Pio se întâmplă ceva ciudat. Înainte de sosirea capucinului pentru a asculta spovedaniile, apăreau doi călugări cu îndeletniciri misterioase, puneau un fir în priză și îndată se auzea un fâșâit ciudat. Nimeni nu se gândea la un casetofon. Când Padre Pio se îndepărta la sfârșitul spovedaniei, reapăreau cei doi călugări misterioși și scoteau firul din priză.

Primul care a descoperit casetofoanele și a denunțat situația a fost însuși Padre Pio, care l-a convocat la San Giovanni Rotondo pe episcopul de Manfredonia, monseniorul Andrea Cesarano și cu lacrimi în ochi i-a spus, arătându-i microfoanele ascunse în chilia lui: "Vezi ce-mi fac frații mei?"

Padre Pio a denunțat această nelegiuire și în fața unor colaboratori și fii spirituali ai săi. Judecătorului Curții de Apel de la Florența, Giovangualberto Alessandri, i-a înmânat briceagul cu care el însuși tăiase firele microfoanelor, iar lama păstra încă semnele scurt-circuitului.

Afacerea microfoanelor din confesionalul lui Padre Pio a fost relatată pe larg în ziare. "L'Osservatore Romano" a intervenit cu o dezmințire, definind știrea drept "scandaloasă, falsă și calomnioasă". Dar zelul organului de presă vatican n-a făcut decât să provoace reacția prietenilor lui Padre Pio, care au publicat probe zdrobitoare, inclusiv corespondența dintre făptași, cu dispozițiile privind executarea josnicului proiect.

Cu materialul strâns din înregistrările realizate în chilia și în confesionalul lui Padre Pio a fost pregătit un dosar gros de acuzații împotriva călugărului și a colaboratorilor săi, și totul i-a fost prezentat Papei Ioan al XXIII-lea.

În vara anului 1960, arhiepiscopul de Manfredonia, monseniorul Andrea Cesarano, a fost convocat pe neașteptate, telegrafic, la Vatican. La nouă seara, a fost primit în audiență de Papa Ioan al XXIII-lea, care avea pe masă un amplu raport cu privire la Padre Pio. Papa a început să-l răsfoiască și să-l comenteze. Monseniorul Cesarano era superiorul ecleziastic al lui Padre Pio și un vechi prieten al lui. Acuzațiile din acel raport erau extrem de grave. Părintelui i se reproșa că este un prost administrator al Casei de Alinare a Suferinței, că se află sub influența unui grup de fanatici, dar mai ales că este imoral. Aceasta din urmă era acuzația cea mai odioasă. Padre Pio, care avea șaptezeci și trei de ani, era acuzat că întreține relații sexuale cu unele femei în timpul spovedaniei.

Ascultând acele calomnii infame, monseniorului Cesarano i-au dat lacrimile. I-a explicat Papei că Padre Pio, atunci când coboară să stea de vorbă cu vreun musafir, merge într-o chilioară care se deschide spre camera de oaspeți printr-o ferestruică de cincizeci pe șaptezeci de centimetri. Între el și musafir se află un zid gros.

Că acuzațiile incluse în acel dosar erau foarte grave mi-a fost confirmat și de către Giuseppe Siri, în cursul unui interviu despre Padre Pio. Printre altele, ilustrul cardinal mi-a spus: "L-am apărat luni de zile pe Padre Pio în fața lui Ioan al XXIII-lea. Vorbeam despre el la fiecare întâlnire. Pe atunci, aveam multe însărcinări și eram primit adeseori la Papă. De fiecare dată, discursul se încheia cu problema Padre Pio. Papa, un om foarte cumsecade, un adevărat sfânt, era îngrijorat și uimit de toate câte i se raportaseră. Până la urmă, s-a convins că bietul călugăr era străin de obiectul acelor acuzații, dar situația globală pretindea oricum o clarificare".

Aceasta era și dorința superiorilor capucini.

La 10 aprilie 1960, superiorul general al Ordinului, părintele Clemente din Milwaukee, i-a trimis Papei Ioan al XXIII-lea o scrisoare "implorând" efectuarea unei "inspecții apostolice la Padre Pio". La 30 aprilie, într-o audiență acordată superiorului general și colaboratorilor săi, Papa Ioan al XXIII-lea a "aprobat" cererile. La 22 iulie 1960, Sfântul Oficiu i-a încredințat delicata sarcină monseniorului Carlo Maccari, secretar al vicariatului din Roma. Prelatul s-a confruntat cu una din cele mai încurcate situații de care s-a ocupat vreodată. Înainte de a pleca la San Giovanni Rotondo, a organizat o ședință la vârf, în cadrul curiei generale a Capucinilor, care s-a prelungit timp de patru ore.

Inspecția monseniorului Maccari a început la 29 iulie 1960 și s-a încheiat la 10 octombrie în același an. Comportamentul inspectorului a fost rece și sever față de călugăr. După toate probabilitățile, își pregătise convingerea că acuzațiile nu erau lipsite de temei. În acele zile, se împlineau cincizeci de ani de la hirotonirea lui Padre Pio. Prietenii îi pregăteau o sărbătoare impresionantă. Monseniorul Maccari a dat ordin să fie totul suspendat. A fost de asemenea suspendată publicarea unui număr festiv pe care revista "Casa de Alinare a Suferinței" îl pregătise în mod special. Nu a avut loc nici un discurs de cinstire.

La sfârșitul inspecției, monseniorul Maccari a luat câteva măsuri aprobate de Sfântul Oficiu. Lui Padre Pio i se interzicea să celebreze căsătorii, botezuri, să aibă contact direct cu credincioșii, să spovedească anumiți oameni. Nu trebuia să prelungească mai mult de o jumătate de oră celebrarea Liturghiei și nu-i putea reține pe credincioși în confesional mai mult de trei minute.

Hotărârile inspectorului au afectat și mănăstirea San Giovanni Rotondo, care a trecut în subordinea directă a Sfântului Oficiu, iar unii călugări, prieteni ai lui Padre Pio, ca pedeapsă, au fost îndepărtați chiar și din provincia Foggia.

Până la urmă, lui Padre Pio i s-a luat și Casa de Alinare a Suferinței, el fiind obligat, prin invocarea disciplinei clericale, să renunțe printr-un gir în alb la acțiunile Casei, care au fost depozitate la banca vaticană IOR.

Scrisoarea Sfântului Oficiu care conținea aceste hotărâri se încheia cu fraze foarte dure: "Padre Pio să fie invitat să se supună acestor reguli, în virtutea disciplinei călugărești, și, în cazul unei regretabile lipse de smerenie, să nu fie exclusă recurgerea la pedepsele canonice". La un asemenea ton amenințător nu se recurge de obicei în birocrația ecleziastică; în general, el este folosit doar față de rebelii care au recidivat în păcatul lor. Întrebuințându-l față de Padre Pio, Sfântul Oficiu dovedea că este convins de acuzațiile care îi fuseseră aduse fratelui cu stigmate.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire