pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XXI. PADRE PIO ÎNTRE PRIETENI

"L-am văzut plângând cu disperare pentru moartea unui prieten" -
"Eu asist la Liturghie, de casă ai tu grijă" - Când nu putea vorbi de emoție -
"Canapone, mi-am pierdut tabachera" - "Haide, Beniamino, cântă-mi «Mamma»" -
"Sunt vândut pe câteva centime"

În privința lui Padre Pio, tendința este de a se pune în evidență caracterul lui ursuz, răspunsurile dure, severitatea sa în fața păcătoșilor, intransigența principiilor, dar acestea reprezintă doar un aspect al personalității lui. Părintele avea un suflet foarte bun, o afectivitate excepțională, un dar blînd al iubirii.

"Am avut norocul de a mă bucura de prietenia sa timp de peste douăzeci de ani și pot spune că n-am cunoscut om mai tandru", mi-a spus Giovanni Gigliozzi, ziarist și scriitor, autor de texte teatrale și creator de reviste, una din cele mai populare voci ale radioului, unde lucrează de patruzeci de ani. Responsabil al unei structuri de emisiuni de pe Programul Doi (Seconda Rete) al radioului, a creat și a condus multe emisiuni de mare popularitate și succes, ca "Aici radio due", "În direct de la Caff Greco" etc.

"Am fost primul care am transmis vocea lui Padre Pio la radio", mi-a povestit Gigliozzi. "Într-o zi, am participat la emisiunea pentru bolnavi «Infirmeria Radio», care cu acel prilej se transmitea în direct de la Casa de Alinare a Suferinței. Am reușit să mă apropii de părinte, la poarta mănăstirii, și să-l conving să spună ceva la microfon. Câteva fraze; o rugăciune, dar vocea lui a făcut senzație printre ascultători, care mi-au telefonat apoi chiar și din străinătate".

De peste treizeci de ani, Gigliozzi e directorul responsabil al revistei bilunare intitulate "Casa de Alinare a Suferinței" și publică vești și evenimente referitoare la spitalul capucinului. "Padre Pio în persoană mi-a încredințat această funcție, în 1947, tocmai când am început să-l frecventez", spune Gigliozzi. "Începuseră de puțin timp lucrările pentru marele spital. Mulți prieteni și adepți ai săi trimiteau cadouri, iar în scrisori cereau vești despre situația construcției. Părintele instituise un birou de corespondență, pentru a răspunde tuturor cererilor, dar era o sarcină dificilă, pentru că în fiecare zi veneau tot mai multe scrisori. Atunci, s-a gândit la o mică revistă, tipărită periodic. Întrucât eram ziarist, mi-a cerut s-o conduc. Îmi păstrez și azi postul, chiar dacă e doar onorific, pentru că revista nu mai are nevoie de mine".

Giovanni Gigliozzi l-a cunoscut pe Padre Pio printr-o serie de coincidențe destul de ciudate. "Am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre acest călugăr extraordinar imediat după război", povestește el, "mai ales de la un prieten, Carlo Trabucco, ziarist ca și mine. El scria critică teatrală în «Popolo», eu în «Avanti!». Ne întâlneam la premierele diverselor spectacole și, întrucât Trabucco îl cunoștea bine pe părinte, vorbea despre el cu un entuziasm care mie mi se părea cam exagerat. Reacția mea era de indiferență și suspiciune, mai ales atunci când prietenul îmi povestea despre anumite fenomene, ca parfumul lui Padre Pio, pe care mulți ziceau că-l simt și departe de persoana lui.

La un moment dat, însă, am început să pățesc și eu asemenea lucruri ciudate. Pe neașteptate, simțeam un intens parfum de violete, în locuri neașteptate, unde era imposibil să existe așa ceva. Gândul îmi zbura la Padre Pio, dar mă enervam, îmi spuneam că sunt victima unor halucinații.

Într-o zi, fenomenul s-a produs în timp ce eram în vacanță cu soția mea, la Francavilla a Mare, în Abruzzo. Mă dusesem la gară să trimit o scrisoare expres și în acel loc, care de obicei numai parfumat nu este, am simțit inconfundabila aromă de violete. În timp ce meditam asupra faptului, soția mea a spus: «Dar de unde vine acest parfum?». «Îl simți și tu?», am exclamat uimit. Atunci i-am povestit despre Padre Pio, despre discuțiile cu Trabucco și despre acel parfum care mă urmărea de câtva timp. «Dacă aș fi în locul tău», a spus soția mea, «m-aș duce imediat la San Giovanni Rotondo».

A doua zi, am pornit la drum. Când am ajuns în fața lui, părintele mi-a spus: «Ah, iată-l pe eroul nostru: ne-a trebuit ceva timp până să-l aducem încoace». În aceeași zi, am avut posibilitatea să stau de vorbă cu el, iar de atunci viața mea s-a schimbat".

Gigliozzi a devenit un vizitator frecvent la San Giovanni Rotondo. După ce a fost numit director al gazetei publicate de Casa de Alinare a Suferinței, se întâlnea cu Padre Pio și din motive de lucru. A avut posibilitatea să-i cunoască prietenii, să vadă cum se poartă cu ei, să audă cu câtă afecțiune vorbește despre ei și să constate cu câtă atenție se interesează de problemele lor. Mărturia sa e foarte prețioasă pentru a-l cunoaște pe Padre Pio în particular, departe de mulțime.

"Atunci când părintele se apropia de un om, îl transforma", povestește Gigliozzi. "Pentru a-și realiza proiectele, nu alegea somități ale științei sau lume pioasă, ci oameni obișnuiți, adesea marginalizați. Cei mai apropiați colaboratori ai lui pentru construirea Casei de Alinare a Suferinței au fost doctorul Guglielmo Sanguinetti, medic pensionar; doctorul Mario Sanvico, veterinar; doctorul Carlo Kiswarday, farmacist, și Angiolino Lupi, un simplu muncitor cu doar cinci clase primare.

Doctorul Sanguinetti era un toscan care îi ura pe popi, mason și ateu. După ce-și făcuse mulți ani la rând meseria în Borgo San Lorenzo, la Florența, mai ales ca medic la spitalul feroviarilor, s-a retras la pensie. În 1940, a fost de acord să vină la San Giovanni Rotondo împreună cu soția lui, care voia să-l cunoască pe Padre Pio. Sanguinetti nici nu voia să audă de călugăr și a precizat că face drumul doar în simpla calitate de «șofer al nevestei».

A doua zi după sosirea la mănăstire, Sanguinetti a mers alături de soție la Liturghia celebrată de părinte, iar apoi a mers în sacristie, cu ceilalți bărbați, curios să-l vadă de aproape pe acel călugăr despre care se spuneau atâtea. Atunci când Padre Pio s-a întors spre grupul de persoane care așteptau să-l salute, și-a ațintit ochii asupra medicului toscan și l-a chemat pe nume, de parcă l-ar fi cunoscut din totdeauna. I-a spus: «Tu trebuie să vii aici, să mă ajuți în construirea unui mare spital». Doctorul Sanguinetti a început să râdă, dar a rămas foarte impresionat de faptul că părintele l-a chemat pe nume. «Cine i-o fi vorbit despre mine?», se întreba neliniștit.

Soții Sanguinetti voiau să rămână la San Giovanni Rotondo doar câteva zile, dar medicul nu se hotăra nicicum să plece. L-a revăzut de câteva ori pe Padre Pio, care la un moment dat a revenit asupra subiectului cu spitalul. «Vinde-ți mărunțișurile de la Florența și vino să locuiești aici, lângă mine», i-a spus. «Imposibil», a răspuns Sanguinetti. «Am ieșit la pensie și n-am economii să-mi construiesc în acest sat o casă ». «Tu ai o hârtie care îți va rezolva în curând problemele», a declarat sentențios părintele.

Sanguinetti s-a întors la Florența. Continua să se gândească la cuvintele auzite, fără a reuși să le dea vreun sens. Într-o zi, i s-a comunicat faptul că a câștigat un mare premiu. De mult timp avea bonuri de tezaur și, în acele zile, ca urmare a unei extrageri, cu unul din bonuri câștigase o sumă însemnată. Atunci a înțeles vorbele lui Padre Pio și a hotărât să se mute la San Giovanni Rotondo.

Cu banii primiți, și-a construit o mică vilă și a devenit mâna dreaptă a lui Padre Pio în proiectul clinicii. Părintele ținea foarte mult la Sanguinetti, îl considera un frate. Când medicul a murit, Padre Pio a plâns ca un copil.

Am aflat vestea cea tristă la Roma și am plecat imediat la San Giovanni Rotondo. Ajungând la mănăstire, am pornit pe trepte spre chilia lui Padre Pio, dar m-am oprit îndată: el era la jumătatea scărilor, sprijinit de un mare crucifix de lemn. Hohotele îi zguduiau puternic umerii. Fără să vreau, am asistat la o scenă cutremurătoare. Printre lacrimi, Padre Pio a rostit aceste incredibile cuvinte: «Isuse, dacă mi-ai fi spus că moare, eu ți l-aș fi smuls». E o frază cumplită, care demonstrează cât de aproape se simțea Padre Pio de Isus și câtă iubire avea pentru prietenul său.

Doctorul Sanguinetti mi-a povestit următorul episod, la care asistase personal. Într-o zi a sosit la San Giovanni Rotondo o femeie cu o valiză de plastic și s-a așezat la rând cu celelalte femei pentru a se spovedi. Venindu-i rândul, a deschis valiza în fața părintelui și a izbucnit în plâns. Înfășurat în haine vechi, înăuntru era cadavrul unui copil de vreo șase luni. Femeia făcuse drumul la San Giovanni Rotondo cu băiețelul bolnav, în speranța că Padre Pio îl va însănătoși. Dar, pe tren, micuțul murise. Femeia, disperată, însă cu o imensă credință, îl ascunsese în valiză și își continuase călătoria. Doctorul Sanguinetti îmi spunea că dacă ar fi fost lăsat în valiză încă trăind, cu siguranță ar fi murit sufocat. Deci, când i-a fost prezentat lui Padre Pio, era în mod cert un cadavru.

În timp ce femeia urla de durere, părintele a luat trupșorul în brațe și s-a rugat câteva clipe. Apoi, întorcându-se spre mamă, pe un ton brutal i-a spus: «De ce țipi în halul ăsta? Nu vezi că băiatul tău doarme?» Femeia și-a privit copilul și a văzut că respiră liniștit.

Soția doctorului Sanguinetti, doamna Emilia, mi-a povestit o altă întâmplare pe care o trăise. La San Giovanni Rotondo, ea trăia într-o mică vilă din prefabricate, cu dușumea de lemn. Sub bucătărie, într-un fel de pivniță, doctorul amenajase un cabinet unde consulta bolnavii. În fiecare zi, ea și soțul ei mergeau la Liturghia pe care părintele o celebra în zori. Într-o dimineață, pe când se aflau deja în biserică, doamna Emilia și-a amintit că n-a închis robinetul de apă în bucătărie. Nu era chiar sigură, dar dacă într-adevăr l-ar fi lăsat deschis, s-ar fi întâmplat un dezastru. Chiuveta avea scurgerea înfundată, iar apa, revărsându-se, ar fi inundat bucătăria, s-ar fi infiltrat în dușumea și s-ar fi scurs în cabinetul soțului, distrugând tot ceea ce era înăuntru. Ce să facă? Să asiste la Liturghie, sau să alerge acasă pentru a verifica? Adresându-i-se în gând lui Padre Pio, care slujea la altar, i-a spus: «Eu asist la Liturghie, de robinet să ai tu grijă». După slujbă, a fugit acasă. Doar atunci când a intrat în bucătărie, apa a început să se reverse cu putere: robinetul rămăsese deschis, dar în absența ei nu se vărsase nici măcar un strop de apă".

Un alt laic care se putea apropia cu ușurință de Padre Pio în viața particulară era Giuseppe Canaponi, feroviarul toscan convertit și vindecat de părinte în 1948. «Toate clipele libere le petreceam la San Giovanni Rotondo", mi-a povestit Canaponi. "Eram fericit doar în preajma lui. Mai mult decât cel ce m-a vindecat, era pentru mine ca adevăratul meu tată. Simțeam că mă iubește. Uneori, îmi încredința sarcini foarte delicate, care îmi dădeau de înțeles câtă încredere are în mine. Eram unul din foarte puținii oameni care puteam urca în chilia lui fără a cere voie de la nimeni. Mergeam la el în vizită la orice oră, iar el mă primea mereu zâmbitor. În glumă, îmi spunea «Canapone, mare duce de Toscana».

După ce s-a întins vestea vindecării mele, asociații, comunități parohiale, cercuri catolice, confraternități și chiar universități mă invitau să povestesc cu gura mea întâmplarea miraculoasă. Nu numai în Italia, ci și în străinătate. Eu nu știam ce să fac. I-am cerut un sfat lui Padre Pio. «Pot să povestesc cu toată sinceritatea ce s-a întâmplat, sau trebuie să tac?», l-am întrebat. El a rămas câteva clipe în liniște, cu ochii în pământ. Apoi și-a așezat mâinile pe umerii mei și, fixându-mă cu intensitate, a spus: «Trebuie s-o faci. Eu nu pot spune nimic, dar tu da: trebuie să depui mărturie despre bunătatea și măreția Domnului nostru». Astfel am început să cutreier lumea. Am mers la diferite popoare europene și chiar în America. Peste tot, după ce ascultau ceea ce mi s-a întâmplat, oamenii îmi cereau să le vorbesc despre Padre Pio și nu se mai săturau ascultându-mă.

Când mă întorceam din acele călătorii, mergeam la San Giovanni Rotondo. Aveam o mulțime de oameni pe care trebuia să i-i recomand părintelui: bolnavi, cazuri disperate, situații dramatice. El asculta răbdător, cerea informații mai detaliate, participa la suferința tuturor.

E adevărat că uneori părintele ridica vocea în fața păcătoșilor și îi certa, dar o făcea cu un scop precis: să obțină convertirea lor. Padre Pio avea un suflet extrem de sensibil. Când îi vorbeam despre bolnavi, despre oamenii aflați în suferință, ochii i se umpleau de lacrimi. Uneori, se emoționa atât de mult încât nu mai reușea să scoată nici un cuvânt. Pentru a-și ascunde sentimentele, se închidea în el însuși, până la a părea ursuz. Dar era numai o atitudine de protecție.

Padre Pio știa să fie și un mare glumeț. Avea un deosebit simț al replicii. A existat o perioadă în care, profitând de concediu, m-am mutat la San Giovanni Rotondo și eram mereu la mănăstire. Văzându-mă tot timpul, Padre Pio a spus: «Vai, Canapone, Canapone, mi-am greșit cariera». Am rămas înțepenit, pentru că nu știam ce vrea să zică. Zâmbind, părintele a continuat: «În loc de călugăr, trebuia să mă fac feroviar, atunci m-aș fi odihnit tot timpul, ca tine».

În iarna anului 1954, într-o seară, am ajuns la San Giovanni Rotondo în toiul furtunii. Era foarte frig și eram răcit. Probabil aveam și febră. Aveam probleme mai ales cu gâtul, pentru că mi se tăiase vocea. Am urcat în chilia lui Padre Pio și l-am găsit împreună cu starețul mănăstirii, părintele Carmelo Durante. I-am salutat în șoaptă. Padre Pio m-a privit îngrijorat. «Ce-ai pățit?». Apoi, atingându-mi hainele: «Dar ești ud leoarcă, bietul de tine». Întorcându-se spre părintele stareț, a spus: «Ia vezi dacă n-avem ceva să punem pe el, ca să se încălzească». Starețul nu știa ce să facă. Și-a ridicat brațele, ca pentru a spune: «Ce să-i dau?»

Atunci, Padre Pio a început să caute prin camera lui. După ușă a găsit un fular mare, de culoare maro. L-a luat și, zâmbind, a spus: «Ai noroc. E aproape nou, l-am purtat numai de câteva ori». Mi l-a înfășurat în jurul gâtului. Era un fular foarte lung: îmi acoperea umerii și cobora de-a lungul trupului, până la genunchi. În timp ce Padre Pio îmi punea fularul, m-am simțit cotropit de o toropeală dulce. «Mă simt mai bine», am spus, iar din gât mi-a ieșit o voce perfect normală: afonia dispăruse. «Ai văzut că e mai bine la căldură?», a zis Padre Pio.

În seara aceea, m-am întors la pensiune cu fularul părintelui și am continuat să-l port și în zilele următoare. Înainte de a pleca în Toscana, m-am dus să i-l dau înapoi, dar el mi-a zis să-l păstrez. A fost un cadou minunat.

Cu alt prilej, părintele mi-a dăruit un rozariu. Ca toate obiectele atinse de mâinile sale, și acesta avea un parfum minunat și, după douăzeci de ani, îl mai păstrează încă. Apoi mi-a dăruit un crucifix, o iconiță având câteva fraze scrise cu mâna lui și multe alte mărunțișuri.

Într-o zi, eram îngenuncheat în biserică, în spatele altarului, unde Padre Pio se oprea pentru a se ruga. Eram în fața lui, pe partea opusă. Am văzut că se scotocește insistent prin buzunare. Apoi s-a ridicat. Atunci m-am apropiat și l-am întrebat: «Aveți nevoie de ceva?». «Vai, Canapone, mi-am pierdut totul», a zis, «mi-am pierdut tabachera și chiar și batista. Poate că le-am uitat în cameră». «Mă duc să le aduc», i-am răspuns. «Stați aici. Până atunci, dacă vreți, vă pot împrumuta batista mea: e nouă».

Știam că adeseori își folosește batista pentru a tampona sângele care îi curgea din rana de la coastă. Padre Pio a primit-o și am văzut că și-a strecurat-o sub sutană, în partea stângă. Mai târziu, mi-a fost dată înapoi, spălată și călcată: dar au rămas urmele petelor de sânge.

La San Giovanni Rotondo, încercam să dau o mână de ajutor. Întrucât eram electrician, umblam prin mănăstire să repar prize, mufe, întrerupătoare. Asta-i plăcea lui Padre Pio. Spre seară, îl însoțeam în grădină sau pe verandă. Era momentul lui de relaxare. Stătea așezat sau uneori se plimba. Puțini oameni aveau voie să rămână cu el. Printre ei, se aflau uneori actorul Carlo Campanini, tenorul Beniamino Gigli, savantul Enrico Medi, profesorul Pietro Valdoni, primarul din San Giovanni Rotondo, plutonierul de jandarmi și încă vreo câțiva. Părintele vorbea, spunea glume, își amintea episoade din viața lui.

Odată a povestit că s-a înfuriat împotriva celor care făceau speculă pe socoteala lui. «Măcar de m-ar vinde la un preț mai bun», a spus zâmbind. «Dar mă vând pe nimic. Într-o zi, să fi fost prin 1922 sau 23, am auzit strigându-se sub geamuri: 'De vânzare Padre Pio pe douăzeci de centime'. Am ieșit la geam și am văzut un flăcău care flutura o poză de-a mea. Indignat, i-am strigat: 'Nemernicule, îți arăt eu ție să mă vinzi numai cu douăzeci de centime'. Flăcăul, înspăimântat, a zbughit-o din loc».

Cu Enrico Medi, părintele vorbea despre știință, despre frumusețea lumii create. Când era Gigli, înainte de a se retrage în chilie, Padre Pio spunea mereu: «Haide, Beniamino, cântă-mi 'Mamma'». Tenorul se ridica în picioare și începea cântecul, dar nu reușea niciodată să-l termine, pentru că la un moment dat părintele, copleșit de emoție, izbucnea în plâns, se ridica și mergea în chilie.

Odată, în primele ore de după-masă ale unei zile de vară, m-am așezat în pragul porții mănăstirii, așteptând ora la care se deschide din nou. Știam că portarul merge să se odihnească până pe la ora 15. La un moment dat, am auzit pași. «E portarul», m-am gândit și m-am pregătit să intru. Poarta s-a deschis și era Padre Pio. «Ce faci aici?», m-a întrebat. «Așteptam să-mi deschidă cineva poarta ca să vin la dumneavoastră», i-am răspuns. Iar el: «Vai, n-am văzut încă nici unul din burdufurile acelea negre». Am râs de gluma lui și a râs și el. Apoi am zis: «Părinte, e multă lume afară care așteaptă binecuvântarea dumneavoastră: pot merge să deschid biserica?». Iar el: «Tu ce părere ai? Dar bineînțeles, du-te și deschide».

Lumea a intrat în biserică și s-a dispus în jurul părintelui. Toți încercau să se apropie de el pentru a-i săruta mâna sau a-i spune ceva. În grup era o femeie foarte înaltă și destul de gălăgioasă care, cu voce puternică, tot spunea: «Părinte, rugați-vă pentru mine, m-a părăsit bărbatul». Repeta mereu fraza pe un ton plângăcios și isteric, care te călca pe nervi. Nu avea pic de respect pentru ceilalți și pentru locul sfânt. La un moment dat, Padre Pio și-a înălțat ochii spre femeie. După ce a fulgerat-o cu una din privirile sale înfiorătoare, i-a spus: «Dacă ai fi fost cumsecade, nu te-ar fi părăsit bărbatul». Femeia a amuțit și a ieșit imediat din biserică.

Atunci când era ursuz, Padre Pio avea totdeauna un motiv. Cunoștea psihologia și mentalitatea fiecărui om ce îi stătea în față. Citea în mintea și în inima lor și știa cum să se comporte cu fiecare în parte, în folosul sufletului lor.

Odată, Carlo Campanini a convins-o pe o prietenă a lui, actriță, să meargă la Padre Pio. Această actriță, foarte cunoscută, era curioasă de fenomenele care aveau loc în jurul părintelui, dar nu se gândea la sufletul ei. A ajuns la San Giovanni Rotondo, s-a cazat la un hotel și l-a informat pe Campanini, crezând că el poate să i-o prezinte lui Padre Pio. Dar Campanini i-a spus că la San Giovanni Rotondo nu era nevoie de recomandări. Pentru a te apropia de părinte, trebuia să mergi în biserică și să te spovedești. Actrița a încercat să se travestească. Și-a luat niște ochelari fumurii, a intrat în biserică și s-a așezat la coadă pentru spovedanie. Când i-a venit rândul, a îngenuncheat în confesional, dar a rămas doar câteva clipe.

Ce anume îi va fi spus Padre Pio nu se știe. Actrița a fost văzută ridicându-se tulburată și fugind afară. Campanini a ajuns-o din urmă la hotel și a găsit-o furioasă la culme. Plângea de mânie, înjurându-l pe Padre Pio. "Ăsta nu-i sfânt: e un țărănoi, un necioplit, m-a gonit fără nici o delicatețe», protesta. Campanini a încercat s-o consoleze, dar actrița n-a vrut să asculte nimic. «Pleacă de aici», spunea, «nu vreau să mai aud nimic despre acel călugăr și nici pe tine nu vreau să te mai văd».

A plecat la Roma. O săptămână mai târziu, pe când eu și Campanini mai eram încă la San Giovanni Rotondo, actrița a telefonat disperată. «Nu mai pot dormi noaptea», i-a spus lui Campanini. «Padre Pio mă persecută, îl văd peste tot, simt că nu mai pot trăi în pace dacă nu vorbesc cu el». S-a întors la San Giovanni Rotondo, iar de data aceasta întâlnirea cu părintele a fost cu totul diferită. Padre Pio își atinsese scopul. Femeia nu mai venise din curiozitate, acum se gândea doar la sufletul ei. S-a spovedit, s-a împărtășit, iar apoi s-a întors de multe alte ori.

În afară de mine, părintele ținea mult și la familia mea, a continuat Canaponi. Când mergeam în vizită, întâi mă întreba de soția mea și copii. El le-a dat Prima Împărtășanie copiilor mei: mai întâi lui Augusto, apoi lui Maria Pia. Fetița era foarte jucăușă. În copilărie, nu voia niciodată să meargă la biserică pentru rugăciune. Avea mare încredere în Padre Pio și de câte ori mergeam la San Giovanni Rotondo, alerga spre el de parcă îi era vreun unchi. El o prindea în brațe și se jucau: «Trebuie s-o certați», ziceam eu. «Nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să spună rugăciunea, e foarte răsfățată». «Ba nu, e un copil bun», răspundea zâmbind Padre Pio. O asculta din catehism și o învăța scurte rugăciuni.

În 1963, am simțit deodată dorința de a mă ruga pentru părinții lui Padre Pio. Nu știu din ce motiv, dar mi se părea că fac ceva pe placul părintelui, rugându-mă pentru morții lui dragi, și în fiecare zi, timp de câteva săptămîni, am spus în mod deosebit rugăciuni în acest scop. Apoi am renunțat.

Ulterior, m-am întors la San Giovanni Rotondo și am mers, ca totdeauna, să mă spovedesc la părinte. Uitasem între timp de părinții lui. Dar înainte de a-mi începe spovedania, Padre Pio mi-a spus: «Canapone, îți mulțumesc foarte mult». «De ce?», l-am întrebat. «Pentru rugăciunile pe care le-ai spus pentru părinții mei».

Am fost aproape de Padre Pio și în momentele cele mai urâte ale vieții sale, când a fost izolat și nu putea să-i întâlnească pe credincioși. Mergeam la el în vizită și îl găseam mereu foarte trist. Într-o duminică, privind din mănăstire la piața din fața bisericii, care era complet pustie, am spus: «Mai demult, acea piață era plină de mașini. Se vedeau numere din toate provinciile italiene. Acum nu e nimeni, nici măcar mașinile cu număr de Foggia». El a privit în liniște, apoi a spus: «Mulțumesc lui Dumnezeu, totdeauna am avut de lucru. Mai demult spovedeam, acum îmi spun rugăciunile. Facă-se mereu voia Domnului»".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire