pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XX. CASA DE ALINARE A SUFERINȚEI

Toată viața dedicată bolnavilor - Primul spital în 1925 -
Povestea ciudată a tranzacțiilor internaționale pentru "acțiunile Zarlatti" -
Trei milioane și jumătate de franci pentru a începe - Un nucleu de prieteni -
"E o mică sămânță, dar va deveni un copac mare"

Padre Pio a fost omul suferinței. Toată viața și-a petrecut-o în permanente dureri și chinuri fizice, mereu însoțite de grele încercări morale și spirituale care îi însângerau sufletul. Trupul i-a fost crucificat timp de cincizeci de ani; sufletul - de-a lungul întregii existențe.

Ca preot, Padre Pio poate fi definit drept "medicul" suferinței. Și-a exersat această misiune în confesional, unde petrecea până la optsprezece, nouăsprezece ore pe zi pentru a "îngriji" bolile sufletului, și în viața socială, construind un mare spital, destinat mai ales bolnavilor lipsiți de bani, și căruia a ținut să-i dea numele "Casa de Alinare a Suferinței".

La această mare înfăptuire, părintele a început să se gândească din tinerețe. Se spune că ideea i-a fost încredințată de Isus în timpul unei viziuni mistice.

La începutul anilor douăzeci, după ce se răspândise vestea stigmatelor lui Padre Pio, la San Giovanni Rotondo au început să vină mii de bolnavi, în căutarea vindecării miraculoase. Părintele, știind că nu-i poate ajuta pe toți, s-a hotărât să se îngrijească de alinarea acelor suferințe printr-un tratament medical adecvat, oferit bolnavilor cu cea mai adâncă iubire creștină.

Pe atunci, în tot ținutul Gargano nu exista nici un spital. Cel mai apropiat de San Giovanni Rotondo se găsea la Foggia, și pentru a ajunge la el trebuia să parcurgi patruzeci de kilometri de drum greu, cu mijloace de transport rudimentare.

În centrul localității San Giovanni Rotondo se găsea o veche mănăstire de Clarise: Padre Pio a transformat-o într-un spital minuscul, dar funcțional, cu două saloane, douăzeci de paturi, o sală de operații cu dotarea respectivă. A fost numit "Spitalul Sfântul Francisc" și a fost inaugurat în ianuarie 1925.

Diverși medici, prieteni ai părintelui, au început cu entuziasm să-și ofere munca în mod gratuit, dar apoi au obosit. În puțin timp, micul spital a rămas inactiv și a trebuit să fie închis.

Dar Padre Pio n-a renunțat la ideea sa. Și-a dat seama că o operă de acest gen, pentru a funcționa, are nevoie de solide temelii economice și s-a străduit să le găsească. Biografiile oficiale ale lui Padre Pio încep să vorbească despre Casa de Alinare a Suferinței în anii patruzeci, dar la acea dată părintele lucra deja în secret la opera sa de un deceniu. Despre acei zece ani de activitate nimeni nu vorbește. Și totuși, sunt interesanți, deoarece demonstrează spiritul întreprinzător și elanul organizatoric ale lui Padre Pio. Am consultat numeroase biografii ale părintelui, cărțile despre Casa de Alinare a Suferinței, și nici una nu rostește vreun cuvânt despre cei zece ani de obositoare căutare a finanțărilor pentru începerea construcției.

Probabil că tăcerea se datorează prezenței lui Emanuele Brunatto, omul care, cu abilitatea sa de detectiv, îi demascase pe calomniatorii lui Padre Pio, spulberând acuzațiile diabolice și obligând autoritățile ecleziastice să-și retragă gravele condamnări pronunțate împotriva capucinului.

După cum am văzut deja, pentru a obține acest lucru, Brunatto fusese obligat să dezvăluie în public nelegiuirile unor personalități ecleziastice și religioase, devenind astfel un "om incomod". În mediile ecleziastice, lumea preferă și în ziua de azi să păstreze asupra lui tăcerea cea mai deplină, însă Padre Pio ținea mult la el. Îi cunoștea toate defectele, dar și fidelitatea sa absolută, iar în momentele cele mai delicate recurgea la sprijinul lui. A făcut-o și în anii treizeci, când pusese la cale o adevărată "lovitură economică", prin intermediul căreia urma să-și realizeze visul de ajutorare a bolnavilor. Iată, reconstituită prin documente absolut inedite, povestea acelei "lovituri", care i-a permis lui Padre Pio să găsească banii pentru a începe construcția clinicii.

În 1929, contesa Baiocchi a fost vindecată în mod miraculos de Padre Pio. Pentru a se revanșa, femeia a pus la dispoziția părintelui câștigurile care vor fi obținute din exploatarea unei serii de brevete, ce urmau să revoluționeze sistemul feroviar mondial, înlocuind motorul cu aburi prin cel cu naft.

Brevetele le aparțineau inventatorilor Fausto Zarlatti și Umberto Simoni, iar pentru exploatarea lor se constituise Societatea Zarlatti, compusă din contele Vincenzo Baiocchi, contele Alessandroni, avocatul Antonio Angelini Rota, inginerul Umberto Simoni (unul din cei doi inventatori) și contele Edoardo Aluffi, din corpul de gardieni ai Papei. La intervenția contesei Baiocchi, în societate a fost chemat și Padre Pio, care a cerut să fie reprezentat prin prietenul său Emanuele Brunatto.

Primele experimente cu noile motoare dăduseră rezultate pozitive. Între 15 aprilie și 15 noiembrie 1930, câteva locomotive cu motorul Zarlatti străbătuseră de mai multe ori traseul Roma-Ostia, cu un total de 3500 de kilometri, demonstrând valabilitatea brevetului. Deci, era necesar să fie cunoscut și în străinătate, pentru a-l include pe piața internațională, iar această misiune i-a fost încredințată lui Emanuele Brunatto.

La sugestia lui Padre Pio, pentru a evita obișnuitele neînțelegeri și tărăgăneli birocratice italiene, Brunatto s-a mutat la Paris, unde a înființat o filială franceză a Societății Zarlatti. Din Italia, părintele urmărea fiecare pas al prietenului său, după cum o dovedesc diversele bilete autografe conținând instrucțiuni detaliate, trimise lui Brunatto.

Erau la curent cu această operațiune și alți prieteni ai părintelui, ca Francesco Morcaldi, primarul din San Giovanni Rotondo, și Antonio Massa.

La 4 martie 1931, Antonio Massa i-a trimis lui Morcaldi următoarea scrisoare, în care Padre Pio este indicat doar ca "prietenul": "Scumpul meu Ciccillo, nu m-am dus în vizită la prietenul nostru, pentru că era zăpadă mare, dar aseară am avut cu el o lungă discuție. În ce privește vânzarea acțiunilor Zarlatti, mi-a zis că e un lucru foarte periculos. Vânzarea trebuie făcută atunci când Emanuele Brunatto se întoarce din străinătate. Tu mi-ai spus că inginerul Simoni ar vinde 50 de acțiuni cu 1500 de lire. Dacă nu le-a dat încă nimănui, oprește-l, pentru că prietenul ar putea găsi pe altcineva dintre ai noștri care le-ar cumpăra, ca să nu ajungă pe mâini străine. Dragă Ciccillo, părintele insistă foarte mult în direcția aceasta, deci nu pierde vremea".

Brunatto, în străinătate, se mișca repede. De la Paris, a trecut la Berlin, pentru că Societățile Maschinenbahn și Krupp erau interesate de brevet. Între timp, Sfântul Scaun îi interzisese lui Padre Pio să aibă relații cu persoane străine de mănăstire. Din clipa aceea, părintele nu s-a mai putut interesa personal de mersul afacerii, iar Brunatto a continuat de unul singur.

Credinciosul prieten al lui Padre Pio, însă, dădea peste greutăți tot mai mari. Avea nevoie de bani. Prin intermediul lui Morcaldi, a cerut un împrumut de douăzeci de mii de franci, care pentru acele timpuri însemna foarte mult, stârnind nemulțumirea celorlalți asociați de la Zarlatti.

În 1931, Brunatto s-a mutat la Bruxelles pentru a plasa acțiuni în Belgia. Întrucât avea nevoie de fonduri și nu reușea să le obțină din Italia, s-a transformat pentru ocazie în impresar de cinema, de teatru, scenograf. În 1932, s-a întors în Italia, unde a avut o întâlnire furtunoasă cu Morcaldi și unde câțiva acționari de la Zarlatti l-au acuzat de înșelăciune. Brunatto nu s-a descurajat în fața acestor noi greutăți; dimpotrivă, a consolidat reprezentanța pariziană a societății cu un sediu nou și luxos.

În 1935, a încercat o afacere colosală pentru Zarlatti cu Uniunea Sovietică. În '37, își face reapariția Padre Pio. Îl trimite pe Morcaldi la Paris pentru a-i duce lui Brunatto o foarte afectuoasă scrisoare, ce dovedește că a continuat să aibă deplină încredere în el: "Scumpul meu prieten întru Cristos", i-a scris Padre Pio, "fie ca Isus să te ajute și să te întărească, iar harul său să te însuflețească. Vine la tine prietenul nostru comun Ciccillo și prin el îți trimit îmbrățișarea mea părintească. Ferice de el că te poate vedea în carne și oase. Aș vrea din tot sufletul să fiu și eu cu tine. Dar facă-se întotdeauna voia Bunului Dumnezeu. Vreau apoi să te rog insistent să nu pui obstacole în calea negocierii brevetului cu Statele Unite. Scumpul meu, nu-i împinge la disperare pe acești bieți oameni care sunt în absoluta imposibilitate de a face chiar cel mai mic sacrificiu. De altfel, trei la sută nu e de lepădat. Răspunde-mi degrabă prin Ciccillo și nu pierdeți nici timpul, nici prilejul cel mai potrivit. Eu mă gândesc mereu la tine cu adevărată și sfântă iubire întru Domnul și te îmbrățișez".

Cesiunea brevetului în străinătate începuse să dea roade, după cum se deduce dintr-o scrisoare în care Brunatto le cere asociaților de la Roma să-i trimită partea care i se cuvine începând cu 1935.

Între timp, Padre Pio, aflând că brevetul a început să producă bani, și-a grăbit pașii în Italia. La sfârșitul anului 1939, a reunit un grup de prieteni la San Giovanni Rotondo, dându-le sarcina de a pune temeliile marelui proiect.

Oamenii cărora părintele le încredința această misiune erau persoane ce se obișnuiseră să-i asculte discursurile aparent ilogice și lipsite de simț practic. Era vorba de doctorul Guglielmo Sanguinetti, un fost mason care, după ce fusese convertit de către Padre Pio, își părăsise satul și își construise o căsuță lângă mănăstirea Santa Maria delle Grazie, la San Giovanni Rotondo, dedicându-se îngrijirii gratuite a bolnavilor fără bani. Celălalt era doctorul Carlo Kiswarday, un farmacist din Zara. Într-o zi, pornise cu soția lui spre Bavaria, pentru a o vedea pe stigmatizata germană Teresa Neumann; dar, ajungând la Bressanone, fără să știe de ce, își schimbase drumul și mersese la San Giovanni Rotondo, la Padre Pio. De aici nu mai plecase. Și el își construise o căsuță în apropiere de mănăstirea capucinului. Al treilea era doctorul Mario Sanvico, un veterinar care la Perugia avea o prosperă fabrică de bere, dar a preferat să se stabilească la San Giovanni Rotondo pentru a rămâne alături de Padre Pio.

Cei trei bărbați, după ce au stat de vorbă îndelung cu părintele despre construcția pe care voia s-o realizeze, au convocat un consiliu de familie care a reprezentat și prima ședință a membrilor fondatori. În procesul verbal al întâlnirii stă scris: "La 9 ianuarie 1940, orele 16,30, în casa Sanvico-Sanguinetti, s-au întrunit următorii: domnișoara Ida Seitz, doctorul Carlo Kiswarday, doctorul Mario Sanvico, doamna Maria Antonietta Sanvico, doamna Mary Kiswarday, pentru a constitui un comitet de întemeiere a clinicii, potrivit intențiilor lui Padre Pio din Pietrelcina. Cei prezenți, după ce l-au ascultat pe doctorul Mario Sanvico cât este de mare dorința părintelui, au cântărit în linii mari acțiunile de întreprins. Cu ajutorul Providenței, comitetul se constituie din următorii: fondatorul operei, Padre Pio din Pietrelcina (care deocamdată dorește să nu fie menționat); secretar, doctorul Mario Sanvico; casier-contabil, Carlo Kiswarday; medic-tehnician, doctorul Guglielmo Sanguinetti; directoare pentru organizarea internă, domnișoara Ida Seitz. Se convine asupra faptului că tot ceea ce se va întreprinde va trebui să aibă acordul lui Padre Pio".

Două ore mai târziu, Padre Pio a fost informat de ceea ce se stabilise la ședință. În jurnalul doctorului Mario Sanvico se citește: "La ora 18,30 eu și doctorul Carlo Kiswarday am mers la Padre Pio, i-am înfățișat varianta de organizare a operei și l-am întrebat dacă a fost interpretat corect gândul său. Părintele aprobă cu bucurie inițiativa și binecuvântează proiectul. Pronunță următoarele cuvinte: «Din seara aceasta începe marea mea ctitorie pământească. Vă binecuvântez pe voi și pe toți cei ce vor contribui la ctitoria mea care va fi tot mai mare și mai frumoasă». Apoi, Padre Pio îi înmânează casierului, doctorul Carlo Kiswarday, ca primă donație, o monedă de aur de zece franci, exclamând: «Și eu vreau să-mi dau obolul!...»".

Cinci zile mai târziu, a găsit deja numele pe care vrea să-l dea ctitoriei sale. E un nume care cuprinde în semnificația sa un înalt angajament moral față de bolnavi și care e, în același timp, cea mai nobilă misiune ce se poate realiza printre oameni. Doctorul Sanvico scrie în jurnal: "14 ianuarie, duminică. În seara aceasta, la ora 19, l-am întrebat pe Padre Pio ce nume vrea să dea Ctitoriei sale și mi-a răspuns pe loc: «Casa de Alinare a Suferinței»".

Comitetul din San Giovanni Rotondo era la curent cu activitatea lui Brunatto în Franța. De fapt, în jurnalul doctorului Sanvico se află această consemnare precisă: "Părintele crede că brevetul Zarlatti e potrivit pentru a-i finanța Ctitoria".

În acea perioadă, Franța tocmai trăia experiențele celui de-al doilea război mondial, iar Brunatto fusese implicat în aventuri politice care îl făcuseră chiar să ajungă la închisoare. Ca italian, încă înainte de ocupația germană, era considerat dușman. Constatând că se strică situația și că orice e posibil, Brunatto s-a îngrijit să pună în siguranță banii lui Padre Pio. La 9 iunie 1941, folosindu-se de Banque Italo-Française de Crédit, a trimis la San Giovanni Rotondo un cec pe numele lui Padre Pio, prin intermediul băncii Credito Italiano din Florența, cu următoarea indicație precisă: "Comitetului pentru construcția clinicii din San Giovanni Rotondo". Cecul conținea suma de trei milioane și jumătate de franci francezi, care la cursul actual ar însemna multe sute de milioane de lire. Acea sumă i-a permis lui Padre Pio să înceapă lucrările de construcție.

Între timp, războiul a cuprins și Italia, iar Padre Pio a trebuit să-și amâne proiectul. L-a reluat la sfârșitul conflictului. La 5 octombrie 1946, membrii fondatori ai comitetului pentru construcția clinicii și-au făcut un statut legal și au hotărât demararea lucrărilor.

Era nevoie de un proiect de construcție. Părintele le-a examinat pe cele care i-au fost prezentate. A rămas pe deplin mulțumit doar de unul singur, semnat de inginerul Candeloro din Pescara, și a hotărât să-l realizeze. A fost convocat autorul și s-a descoperit că inginerul Candeloro nu există; proiectul fusese făcut de un oarecare Angiolino Lupi, care nu era nici măcar geometru.

Provenind din Abruzzo, având un caracter imposibil, fiu de oameni săraci, Angiolino Lupi făcuse doar cinci ani de școală primară. Nu avusese niciodată o anumită meserie. Când apărea un post liber, se prefăcea expert în sectorul respectiv și încerca marea cu degetul. În tinerețe, la Castelfreddone, pentru a câștiga un ban, îi fotografia pe morți. Lumea de pe-acolo era foarte nevoiașă și nu cheltuia pentru a-și face poze. De fiecare dată când murea cineva, rudele se plângeau că nu au nici o imagine a defunctului. Atunci apărea Angiolino cu un Kodak ieftin. Ștergând chipul cadavrelor cu o cârpă umezită în apă călduță, reușea să le facă să deschidă ochii pentru câteva secunde, până le făcea poza.

Plecând din sat, Angiolino lucrase la Chieti, Lanciano, Pescara, Roma, în Siria și Egipt. Fusese tâmplar, decorator, muncitor în turnătorie, scenograf. Era un om uriaș și bine legat. Purta pantaloni de zuav, maiou și cizme imense. Avea o fire îngrozitoare. Odată, pe când lucra într-o mănăstire, se certase cu toți călugării și, într-o criză de furie, a legat vreo opt de-o schelă.

Acest om atât de ciudat i-a plăcut lui Padre Pio, care l-a vrut alături de sine.

Lupi a devenit proiectantul, realizatorul și șeful lucrărilor pentru Casa de Alinare a Suferinței. În puțin timp, a organizat un șantier care era o minunăție. I-a transformat pe muncitorii agricoli din zonă în tâmplari, fierari, zidari, dulgheri, decoratori, zugravi. Depășind enorme dificultăți tehnice, a realizat o operă pe care arhitecți celebri au definit-o ca "un autentic miracol".

La un moment dat, un inginer electronist din Foggia l-a dat în judecată pe Angiolino pentru "exercitarea abuzivă a profesiei". Informându-l pe Padre Pio despre cele întâmplate, Angiolino a întrebat cu îngrijorare: "Mă vor băga la închisoare?". "Nu te teme, fiule", i-a răspuns părintele, "judecătorii vor fi înțelegători. Cel care te-a reclamat și-a primit diploma de la oameni; tu, în schimb, ai primit-o de la Dumnezeu". Procesul s-a spulberat ca un balon de săpun.

Lucrările pentru construirea marii clinici au durat zece ani. Se întrerupeau atunci când nu mai erau bani și reîncepeau atunci când se primeau noi ajutoare. Padre Pio a respins întotdeauna cu hotărâre orice propunere din partea Institutelor de Credit, care voiau să finanțeze construcția prin împrumuturi masive de capital. El repeta mereu: "Aceasta e casa Providenței: dacă Providența nu are fonduri la dispoziție, se întrerup lucrările".

De la fereastra mănăstirii, urmărea creșterea ctitoriei sale, cu emoție. Don Giuseppe Orlando, prietenul apropiat al lui Padre Pio și consăteanul său, părăsise Pietrelcina și venise să muncească pe șantier. El a povestit: "Părintele mă pândea în fiecare zi de la geamul mănăstirii, iar seara îmi scutura sutana de praful strâns peste zi. Cât era de mulțumit!"

Parcurgând lista cu donații primite în timpul construirii Casei de Alinare a Suferinței, dăm peste episoade emoționante. Alături de sume uriașe, provenind de la oameni bogați, se află o mie de lire de la o învățătoare pensionară, zece lire trimise de un copil surd, cincizeci de lire aduse de o mamă văduvă care prin acel cadou rămânea cu totul lipsită de economii.

Cu sprijinul ziaristei engleze Barbara Ward și al logodnicului ei, comandantul Jackson, fundația americană UNRA a trimis 400 de milioane pentru spitalul lui Padre Pio. Au ajuns la destinație doar 250, pentru că celelalte 150 statul italian le-a deturnat în mod misterios. În același timp, Mario Gambino, un muncitor italo-american, om de serviciu la Hunter College din New York, a trimis cinci dolari. Câteva zile mai târziu, Mario Gambino i-a trimis un alt plic lui Padre Pio, cu alți zece dolari: câte unul pentru fiecare din cei zece copii ai săi. Gestul l-a emoționat pe capucin și pe prietenii săi. Cu cei cincisprezece dolari, au constituit "Fondul Mario Gambino", care a devenit "Casa de Ajutor a Săracilor", o inițiativă ce le-a permis tuturor celor ce nu aveau bani și nu erau sprijiniți de nici o societate să fie de asemenea îngrijiți în spitalul lui Padre Pio.

În 1956, Casa de Alinare a Suferinței a fost terminată. La 5 mai, a avut loc inaugurarea. Ceremonia solemnă a fost prezidată de cardinalul Giacomo Lercaro. Erau prezente multe personalități: ministrul Braschi, ca reprezentant al Guvernului, senatorul Merzagora și deputatul Petrilli, ca reprezentanți ai celor două Camere; deputatul Medi, Beniamino Gigli, generalul Lorenzotti. Au venit mari medici din lumea întreagă: Italia era reprezentată de Valdoni, Alonzo, Condorelli, Ascenzi, Chini, Cassano, Puddu; din Statele Unite au sosit White și Wangesteen; din Suedia, Olivercrona și Nylon; din Spania, Cibert-Queralto; din Argentina, Tarquini; din Belgia, Lequime; din Elveția, Mahaim; din Franța, Lian; din Anglia, Evans. Toți, fără rezerve, admirau marea ctitorie înălțată în acel ținut îndepărtat de mijloacele de comunicare.

Pius al XII-lea, la câteva zile după inaugurare, primindu-l pe unul dintre medici, a spus: "Spitalul din San Giovanni Rotondo, care se deschide acum, e rodul uneia din cele mai înalte intuiții, al unui ideal îndelung chibzuit și perfecționat în contactul cu cele mai diverse și mai crude aspecte ale suferinței morale și fizice ale omenirii".

În primăvara anului 1957, Padre Pio i-a trimis o scrisoare Papei și i-a prezentat anumite probleme care apăruseră odată cu ctitoria sa.

Padre Pio era om al bisericii, făcuse jurământul de sărăcie. Nu putea interveni în afacerile administrative și era foarte conștiincios în respectarea datoriilor sale. Din toate colțurile lumii, primea cadouri, moșteniri, donații, bani lichizi și bunuri imobiliare. Uneori i se întâmpla ca moștenitorii binefăcătorilor să se opună executării testamentului, afirmând că Padre Pio este călugăr și deci nu are dreptul să primească moștenire. Cum trebuia să se comporte în asemenea situații?

La 4 aprilie 1957, Pius al XII-lea, prin intermediul adjunctului său, monseniorul Dell'Acqua, i-a răspuns părintelui, scutindu-l de jurământul de sărăcie, în ceea ce privește bunurile Casei de Alinare a Suferinței.

Nu era vorba de o totală suspendare a jurământului. Padre Pio, în calitate de capucin, continua să aibă toate obligațiile respective. Dar era scos de sub jurisdicția superiorilor săi, în ceea ce privește administrarea bunurilor Casei de Alinare a Suferinței, de care trebuia să răspundă numai și în mod direct în fața Sfântului Scaun.

Casa de Alinare a Suferinței e principala ctitorie a lui Padre Pio. El o numea "lumina ochilor mei". Pentru realizarea sa a muncit și a suferit enorm. În timpul vieții lui, părintele a văzut înălțate doar o parte din actualele clădiri. Nimeni nu credea că un spital poate avea vreun viitor acolo, în vârful muntelui. Dar Padre Pio vedea altfel lucrurile. În discursul ținut la inaugurarea primei clădiri a clinicii, a spus: "Acum Casa de Alinare a Suferinței e o mică sămânță, dar va deveni un copac mare, un complex de spitale, un centru de studii clinice de valoare internațională". Pe atunci, astfel de cuvinte păreau absurde. %ndată după moartea părintelui, mulți s-au gîndit la închiderea clinicii în cel mai scurt timp. Însă acea "sămînță" a crescut, pînă cînd a ajuns la actualul complex care arată deja ca un orășel.

"Ctitoria mai trebuie mărită", mi-a explicat monseniorul Riccardo Ruotolo, președintele marii clinici a lui Padre Pio. "Mai sunt alte proiecte de realizat. Părintele dorea să construiască un azil de bătrâni, iar noi ne-am apucat deja de el. Complexul nostru este în continuă extindere. Pe munte, în spatele clinicii, există un oraș secret: construcții noi, drumuri, șantiere, camioane care circulă încoace și încolo, excavatoare, buldozere, muncitori, ingineri, tehnicieni: un excepțional ferment vital, care e un miracol continuu al lui Padre Pio".

Monseniorul Ruotolo vorbește în timp ce consultă un computer ultra modern care îi oferă tot felul de date. "După cum vedeți", spune zâmbind, "aceste mașini electronice mă informează în cele mai mici detalii. Rămânând comod la mine în birou, țin sub control toată activitatea clinicii. Dispunem de un centru de elaborare a datelor, cu aparatură de avangardă. Am computerizat toate secțiile, până și serviciul de la poartă pentru înscrierea la consultații, vizite, internări, plăți: orice document este completat cu repeziciune, reducându-se la minim inconfortul pacienților".

Monseniorul Ruotolo mă însoțește în vizita prin clinică. Saloanele sunt foarte frumoase, aerisite și pline de lumină. De la Urgență, cu numeroasele ambulanțe, dintre care una prevăzută cu unitate mobilă de reanimare, trecem în Policlinică, în secția de chirurgie generală, cu săli de operații dotate cu endoscoape cu fibre optice, amplificatori de imagine pentru diagnoza intraoperatorie, un electromanometru pentru studiul bolilor funcționale ale esofagului.

Secția de anestezie și reanimare posedă în dotare mijloace tehnologice de înaltă sofisticare, o centrală de control a bolnavilor legată de un computer operativ. Secția de medicină generală, cu optzeci și patru de paturi, dispune de electrocardiograf, glucometre, oscilometre, oftalmoscoape, electroencefalografe, aparate pentru respirație mecanică, microinfuzori.

Urmează secțiile de geriatrie, gastroenterologie, hematologie și oncologie, O.R.L., oculistică, nefrologie și dializă, obstetrică și ginecologie, nou-născuți, genetică medicală, pediatrie, ortopedie și traumatologie, dermatologie, cardiologie, medicină nucleară și radioterapie, laborator de anatomie și histologie patologică, pavilioanele pentru spălătorie, călcătorie, centrala termică, centrala electrică, un internat pentru moașe și asistente medicale, în sfârșit noile birouri ale administrației.

"Este vorba de unul din cele mai mari spitale din Italia", spune monseniorul Ruotolo. "Cu siguranță cel mai mare din Sud. Deservim întregul teritoriu Gargano, dar avem cereri de internare din toate colțurile Italiei și chiar din străinătate. Regiunea Puglia ne-a rugat să ducem aparatura noastră și în afara clinicii, iar noi am acceptat. Există o mare criză de rinichi artificiali. În secția de dializă a policlinicii noastre, avem optsprezece și sunt totdeauna în stare operativă. În 1983, am efectuat 7200 de ședințe de hemodializă. Pentru a putea ajuta un număr cât mai mare de bolnavi și a-i scuti pe mulți de drumurile obositoare până la San Giovanni Rotondo, am deschis noi centre la Rodi Garganico, Vieste, San Severo, cu aparatura și personalul nostru specializat.

La 18 aprilie, între Universitatea Catolică Sacro Cuore și Casa de Alinare a Suferinței s-a semnat un acord privitor la Școala de Specializare în Medicină și Chirurgie. Studenții vor putea să-și facă practica în policlinica noastră".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire