pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

II. "VREAU SĂ DEVIN UN CĂLUGĂR CU BARBĂ"

"Dacă vei fi cuminte, te vei face călugăr" - A început școala la zece ani -
Astfel s-a născut vocația sa - "Îi face curte unei fete" -
Marea durere de a-și părăsi familia.

La 27 septembrie 1899, Francesco Forgione a primit taina Mirului la Pietrelcina, din partea episcopului din Benevento, monseniorul Donato Maria dell'Olio. Avea doisprezece ani. Nu se știe dacă în aceeași zi a primit și Prima Împărtășanie, dar cu siguranță a fost în același an, pentru că nici un copil nu era admis la Prima Împărtășanie înainte de a împlini unsprezece ani. De mai multe ori, însoțit de bunic, Francesco mersese la paroh să-i ceară să primească Euharistia, dar parohul, deși dându-și seama că băiatul e pregătit, nu a vrut să încalce tradiția.

Grazio Forgione, tatăl lui Francesco, era analfabet, dar nu voia ca și copiii lui să crească neșcoliți ca el. Încercase să-l trimită la școală pe primul născut, Michele, dar fără rezultat. Când s-a hotărât să-l dea la școală pe Francesco, îi repeta: "Dacă vei învăța bine, vei ajunge călugăr".

Pe vremea aceea, în micile centre din câmpie sau de la munte, copiii oamenilor săraci puteau studia numai dacă urmau cariera ecleziastică, iar Francesco era foarte bucuros să pornească pe acea cale.

Întrucât trebuia să-și ajute familia muncind, nu a avut posibilitatea de a frecventa în mod regulat cursurile. A studiat cu întreruperi și cu "învățători" de ocazie. Primul învățător a fost Cosimo Scocca, un țăran care făcuse cinci clase elementare. Erau rude, iar Francesco îi spunea "unchiu' Cosimo". Al doilea a fost Mandato Saginario, un muncitor de la cânepărie care știa să explice bine literele alfabetului; al treilea a fost don Domenico Tizzani, un preot sub îndrumarea căruia Francesco a terminat clasele elementare.

În 1901, la paisprezece ani, viitorul Padre Pio a înfruntat programa cursurilor de gimnaziu cu Angelo Caccavo. Cu idei liberale și masonice, Caccavo era un om deschis și cinstit, iubindu-și foarte mult meseria.

Toate mărturiile concordă în privința faptului că Francesco iubea învățătura și făcea progrese.

Din cei doi ani petrecuți cu învățătorul Caccavo, au rămas treizeci de compuneri realizate de tânărul Forgione. Hârtia vechiului caiet s-a îngălbenit cu timpul, dar lectura e ușoară și fluentă, în afară de câteva pagini unde cerneala s-a decolorat. Din aceste compuneri aflăm detalii interesante în legătură cu mentalitatea elevului și a învățătorului său. Iată anumite titluri: Bordeiul unui cerșetor; Câinele care se teme de apă; Toamna; Ploaia; Nevoia stăpânirii de sine; Răsplata bunătății; Războaiele italiene de independență; Regele nostru; Rușinea dezonoarei etc. În tratarea subiectelor, Francesco se dovedește un observator atent al fenomenelor naturale și al obiceiurilor din ținutul său; în plus, apare o accentuată iubire pentru istorie.

La 22 septembrie 1902, Angelo Caccavo i-a dat următorul subiect: Dacă aș fi rege. Și iată ce-a scris Francesco Forgione:

"Vai, dacă aș fi rege! câte lucruri frumoase aș vrea să fac. Înainte de toate, aș vrea să fiu mereu un rege religios, așa cum sunt acum și sper să fiu totdeauna. Aș lupta mai ales împotriva divorțului, dorit de mulți oameni răi, și aș face astfel încât taina căsătoriei să fie mai bine respectată.

Ce i s-a întâmplat lui Iulian Apostatul, care era un om activ, măsurat și studios, dar care a făcut apoi marea greșeală de a renega creștinismul, în care fusese educat, pentru că își vârâse deja în cap să contribuie la renașterea păgânătății? El și-a irosit viața, pentru că n-a câștigat altceva decât odiosul nume de apostat.

Dimpotrivă, eu aș încerca să-mi ilustrez numele străbătând mereu calea adevăratului creștin; vai de cei care n-ar vrea s-o urmeze.I-aș pedepsi pe loc, fie aruncându-i în închisoare, fie cu exilul ori cu moartea. M-aș călăuzi după citatul din Alessandro Severo: «Nu-i faceți altuia ceea ce nu v-ar plăcea să vă fie făcut vouă». În timpul domniei mele, tot timpul aș merge să vizitez provinciile pentru a îmbunătăți administrarea lor și aș presăra peste tot amintiri cu monumente demne de stimă, cum sunt porțile, drumurile, circurile, bibliotecile, statuile, teatrele etc. Aș fi amabil, uman, păstrător al legilor, aș călători ca un simplu cetățean, aș primi în audiență pe toată lumea, m-aș îmbrăca plin de cuviință, folosind haine făcute de femeile din casă. I-aș primi la Curtea mea pe cei mai mari scriitori, i-aș plăti bine pe profesorii de retorică, aș sprijini meșteșugurile, iar cugetarea mea preferată ar fi cea folosită de Vespasian: «numai un prieten al oamenilor este demn să conducă»".

Trei zile mai târziu, titlul compunerii primite era: Descrieți o ploaie după o secetă îndelungată. Și iată textul realizat:

"Ieri, la orizont, strălucea soarele, care, cu razele sale fierbinți încălzea pământul: cerul era senin și liniștit și abia abia se simțea o ușoară adiere dinspre apus. Dar seninul n-a durat mult, pentru că după orele amiezii cerul s-a întunecat, soarele s-a ascuns, a dispărut zâmbetul creaturilor și al culorilor vii, nu s-a mai auzit trilul păsărilor. Apoi totul s-a schimbat.

A început să tune, să fulgere mereu, în mod înfricoșător. Puțin mai târziu, a sosit ploaia deasă și gălăgioasă, inundând drumurile și scurgându-se de pe acoperișuri. Eu, ca să nu mă plictisesc, stăteam în spatele geamului observând picăturile care, una după cealaltă, cădeau fără oprire. Foarte multe își vedeau direct de drumul lor și ajungeau chiar în mijlocul străzii; multe altele coborau liniștite de-a lungul zidurilor; au fost și câteva care, mai îndrăznețe, s-au lipit de fereastră, poate din curiozitate. Am observat și multe care, atârnându-se de vreun obstacol, apăreau la marginea sa, ca pentru a măsura adâncimea abisului și, după ce se clătinau o clipă, își făceau curaj și cădeau amestecate printre celelalte mii care se prăvăleau din cer.

Zăream drumeții care treceau grăbiți, încovoiați sub umbrelele pline de apă, și vedeam nenumăratele bălți pe care picăturile de ploaie le unduiau, făcând bulbuci, ce dispăreau îndată ce se nășteau.

Între timp, toată apa aceea forma șipote și mici șuvoaie improvizate, se scurgea unduindu-se de-a lungul șănțulețelor, pornea să caute un torent care s-o conducă la mare.

Gândindu-mă la marile foloase pe care apa i le va aduce câmpiei, am rămas foarte mulțumit. De mult timp nu mai căzuse nici o picătură de apă, iar ploaia ajungea tocmai la timp ca să împrospăteze aerul, să umple puțurile și cisternele; și, ceea ce e mai important, urma să readucă la viață plantele și ierburile, arse de secetă".

Francesco era fericit să studieze cu Angelo Caccavo. La 5 iulie 1901, într-o scrisoare către tatăl emigrat în America, a scris: "Acum, de când mă aflu sub îndrumarea noului învățător, îmi dau seama că în fiecare zi fac progrese, lucru pentru care ne bucurăm atât eu cât și mămica".

De învățătorul Caccavo, Francesco a rămas întotdeauna legat afectiv. Intrând la mănăstire, când scria acasă, niciodată nu uita să-i trimită un "salut", o "îmbrățișare" sau "a amintire plină de afecțiune" învățătorului. La 11 mai 1919, când primise deja stigmatele și devenise celebru, i-a scris următoarea scrisoare: "Eu sunt bine, sănătos, dar foarte ocupat zi și noapte din cauza sutelor și chiar a miilor de spovedanii pe care trebuie să le fac în exercitarea chemării mele.

Vă amintesc mereu în sărmanele mele rugăciuni în fața Domnului, și numai Dumnezeu știe cât insist pe lângă el pentru totala convertire a dumneavoastră.

M-aș considera nespus de fericit dacă aș putea să vă revăd, să vă îmbrățișez pentru ultima oară aici, întrucât e desigur cu neputință să-mi mai revăd vreodată ținutul natal. Vă salut pe toți și vă îmbrățișez din suflet, rugându-mă ca mila divină să vă apere și să vă susțină".

Caccavo a răspuns la dorința elevului său și a mers de mai multe ori să-l viziteze la San Giovanni Rotondo. A murit în 1944, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani.

Francesco a început să se gândească la călugărire încă de când era copil. Mama lui, parohul, învățătorul Caccavo erau la curent cu această dorință a sa. Opțiunea de a deveni capucin îi fusese provocată de cunoașterea fratelui Camillo, un tânăr călugăr-cerșetor de la mănăstirea Morcone, care trecea periodic prin Pietrelcina și, pentru ținuta sa umilă și simplă, era îndrăgit de toată lumea.

În primăvara anului 1902, un unchi al lui Francesco, Pellegrino, l-a rugat pe parohul Pannullo să-i scrie părintelui superior provincial al capucinilor, informându-l despre intențiile lui Francesco. Părintele superior i-a răspuns că în noviciatul capucinilor din Morcone, deocamdată, nu era loc.

Unchiul Pellegrino i-a propus nepotului să-și caute un alt ordin religios. Putea alege între Monahii cu tunică albă de la Montevergine, Păzitorii Sanctuarului Mariei, cei din Congregația Mântuitorului de la Sant'Angelo a Cupolo, sau franciscanii din Benevento. Francesco s-a interesat dacă aceștia purtau barbă și, întrucât nu aveau, a răspuns: "Nu, vreau să am barbă, ca și fratele Camillo".

În toamna anului 1902 a sosit a doua scrisoare. Părintele superior al capucinilor anunța că la noviciatul din Morcone era un loc liber și stabilea de-a dreptul data plecării: 6 ianuarie 1903. Părintele Pannullo a început să pregătească actele necesare, dar s-a oprit imediat pentru că dintr-o scrisoare anonimă a aflat că Francesco îi făcea curte fiicei șefului de gară din Pietrelcina.

Parohul s-a înfuriat la culme. Și-a informat colaboratorii și a luat imediat măsuri drastice. Fără a-i da nici o explicație lui Francesco, l-a exclus de la toate slujbele religioase. Locuitorii din Pietrelcina, nemaivăzându-l pe băiatul care era ministrantul cel mai zelos slujind la Liturghie, începură să murmure. A izbucnit un adevărat scandal care l-a făcut pe tânăr să sufere groaznic. Între timp, parohul și ceilalți preoți din parohie, încercând să facă lumină în privința acelei acuzații, l-au descoperit pe autorul scrisorii anonime. Era un coleg al lui Francesco, un alt ministrant, care a mărturisit că a inventat povestea pentru că era invidios pe favorurile pe care, după părerea lui, preoții i le făceau lui Francesco.

Parohul și-a cerut iertare față de tânărul Forgione, l-a inclus din nou în grupul de ministranți și a reînceput să pregătească documentele pentru primirea la mănăstire.

Vocația lui Francesco a cunoscut și aspecte dramatice. El simțea chemarea lui Dumnezeu, dar intuia și greutățile pe care urma să le înfrunte pentru a o duce la împlinire. Era de asemenea atras de viața foarte simplă și ușoară.

În depășirea acestor greutăți și-au avut rolul lor anumite manifestări supranaturale sau mistice, greu de evaluat. În ultimele zile din decembrie 1902, în timp ce medita asupra vocației sale, Francesco a avut o viziune. Iată cum i-a descris-o, după câțiva ani, confesorului său. Folosește persoana a treia, de parcă ar fi vorba de un fapt străin de el:

"Francesco a văzut alături un bărbat impunător de o rară frumusețe, strălucitor ca soarele, care luându-l de mână l-a încurajat cu o invitație precisă: «Vino cu mine, pentru că trebuie să lupți, ca un mare războinic ce ești». A fost condus pe o câmpie foarte întinsă, în mijlocul unei mulțimi de oameni împărțiți în două tabere: de o parte oameni cu chipul minunat și îmbrăcați în straie albe, neprihănite, ca zăpada; de cealaltă parte, oameni cu înfățișare groaznică și îmbrăcați în straie negre ca niște umbre întunecate.

Tânărul, dispus între acele două șiruri de spectatori, a văzut venind spre el un om de o nemaipomenită înălțime, aproape atingând cu fruntea norii, având un chip îngrozitor.

Personajul strălucitor care-i stătea alături l-a îndemnat să lupte cu personajul monstruos. Francesco s-a rugat să fie cruțat de furia omului straniu, dar cel luminos n-a acceptat. «Zadarnică e orice împotrivire a ta; cu acesta trebuie să te iei la trântă. Fii curajos: intră încrezător în luptă, înaintează cu hotărâre, căci îți voi sta aproape: te voi ajuta și nu-l voi lăsa să te doboare.»

Înfruntarea a fost acceptată și s-a dovedit crâncenă. Dar cu ajutorul personajului luminos, aflat mereu aproape, Francesco a fost mai puternic și a învins. Personajul monstruos, pus pe fugă, a târât după el toată acea mulțime cu aspect oribil, printre urlete, înjurături și strigăte înfiorătoare. Cealaltă mulțime, cu înfățișare foarte frumoasă, s-a descătușat în aplauze și imnuri de laudă la adresa Aceluia care îl ajutase pe bietul Francesco într-o atât de cruntă bătălie.

Personajul strălucitor și mai luminos decât soarele a așezat pe capul victorios al lui Francesco o coroană de rară frumusețe, care ar fi inutil de descris. Coroana a fost imediat retrasă de personajul cel bun, care a precizat: «ți-am pregătit alta, și mai frumoasă. Dacă vei ști să lupți cu personajul împotriva căruia tocmai ai luptat. El se va întoarce mereu la asalt... Luptă cu hotărâre și nu te îndoi de ajutorul meu... Să nu te înspăimânte înfățișarea lui, să nu te sperii de monstruoasa lui prezență... Eu voi fi lângă tine, te voi ajuta mereu, pentru ca tu să reușești întotdeauna să-l îngenunchezi»".

Din mărturia de mai sus reiese faptul că în viața lui au fost mereu prezente unele "forțe" inexplicabile din punct de vedere rațional. În cursul povestirii noastre, ne vom limita la înregistrarea faptelor, prin intermediul celor mai sigure documentări, fără a încerca evaluări sau ipoteze.

La 3 ianuarie 1903, primarul din Pietrelcina i-a eliberat lui Francesco Forgione certificatul de "bună purtare morală și politică", iar la 5 ianuarie, Curia arhiepiscopală din Benevento i-a dat "scrisoarea doveditoare" pentru intrarea în noviciat.

Încet încet, odată cu trecerea zilelor, Francesco resimțea o durere sfâșietoare la gândul de a-și părăsi familia, de care era foarte legat. După mai mulți ani, amintindu-și de acele zile, i-a scris următoarele gânduri conducătorului său spiritual, părintele Benedetto din San Marco in Lamis: "Dar să nu se creadă că sufletul acesta n-a avut nimic de pătimit pentru despărțirea de cei dragi, de care se simțea foarte puternic legat. Simțea că toate se macină în el, iar durerea o resimțea cu atâta putere încât era pe punctul de a leșina. Cu cât se apropia ziua plecării, această sfâșiere sporea mereu".

În noapte de 5 spre 6 ianuarie, Francesco a avut o viziune. I-a văzut și i-a auzit pe Isus și pe Sfânta Fecioară care îl încurajau și îl asigurau de sprijinul lor.

La 6 ianuarie, sărbătoarea de Bobotează, după Liturghie, la care a asistat în biserica parohiei, s-a întors acasă unde și-a găsit rudele și prietenii veniți să-l salute. I-a îmbrățișat pe toți, apoi a îngenuncheat în fața mamei și i-a cerut binecuvântarea. După aceea, însoțit de învățătorul Caccavo și de preotul Nicola Caruso, a pornit spre mănăstirea Capucinilor din Moricone. Amintindu-și îndepărtarea de casă, Padre Pio se emoționa și plângea. Spunea: "Eu știu cât a suferit mama mea. Îmi amintesc că în dimineața în care trebuia să plec, mămica mi-a spus: «Băiatul meu drag, simt că mi se sfâșie inima, dar Sfântul Francisc te cheamă și trebuie să mergi»".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire