pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XIX. SFIDAREA LEGILOR FIZICE

Miracole permenente - Femeia care vede fără pupile -
"Din punctul de vedere al științei, piciorul meu e paralizat" -
De ce a fost discutat acest caz la un congres de medicină

Printre vindecările atribuite lui Padre Pio exisă unele cu trăsături caracteristice care au provocat multe discuții printre medici: pacientul, după producerea miracolului, și-a reluat viața în mod cu totul normal, dar păstrându-și în trup cauzele fizice ale maladiei și continuând să fie, din punct de vedere științific, bolnav.

Pe doi oameni vindecați de Padre Pio în acest mod i-am cunoscut și eu și i-am rugat să-mi povestească situația lor extraordinară.

Gemma Di Giorgi, siciliană din Ribera, în provincia Agrigento, de peste treizeci de ani vede fără pupile. "Dacă vă uitați bine la mine, puteți observa că ochii mei sunt ciudați: de fapt, nu am pupile", mi-a spus în timpul unei întâlniri în satul ei natal. "Din punctul de vedere al științei medicale, eu n-ar trebui să văd nimic; însă văd și scriu ca un om normal".

Gemma Di Giorgi face parte din congregația Slujitoarelor Milei Divine, întemeiată de preotul Domenico Labellarte sub conducerea lui Padre Pio. De obicei, trăiește în satul ei natal, dar cutreieră adesea prin lume pentru a-și spune povestea. Despre ea s-a făcut și un film documentar.

"M-am născut în ziua de Crăciun, în 1939", mi-a povestit. "Aproape imediat, mama și-a dat seama că ochii mei nu erau ca și ai celorlalți copii, iar când aveam trei luni a început să se teamă că nu văd. M-a dus la medicul din Ribera, care, nereușind să evalueze gravitatea situației, s-a gândit să mă trimită la doi specialiști de la Palermo, oculiștii Cucco și Contino. Aceștia m-au declarat oarbă, întrucât îmi lipseau pupilele.

Familia mea era disperată, dar nu era nimic de făcut. Părinții mi-au povestit că adesea mă duceau la biserică, în fața altarului Sfintei Fecioare, pentru că doar o minune m-ar fi putut vindeca.

Într-o zi, când aveam vreo șapte ani, ne-a căutat o rudă de-a noastră călugăriță. Văzând în ce stare mă aflu, i-a sfătuit pe părinții mei să ceară ajutorul lui Padre Pio, un călugăr capucin sfânt, care purta stigmatele. Bunica mea a pus mari speranțe în acel sfat, a început să se roage și i-a cerut călugăriței să-i scrie o scrisoare părintelui.

După ce s-a întors la mănăstire, ruda noastră i-a scris capucinului, relatându-i cazul meu. Într-o noapte l-a visat. Padre Pio i-a spus: «Unde e această Gemma pentru care mă zăpăciți de cap cu atâtea rugăminți?». Tot în vis, călugărița m-a adus în fața lui. Părintele mi-a făcut un semn pe ochi și a dispărut. A doua zi, călugărița a primit o scrisoare de la Padre Pio care spunea: «Draga mea, te asigur că mă voi ruga pentru fetiță, dorindu-ți toate cele bune».

Impresionată de coincidența dintre vis și scrisoare, ruda aceea ne-a scris îndemnându-ne să mergem imediat la San Giovanni Rotondo. Pe acele vremuri, îndată după război, era foarte obositor să călătorești. Am plecat totuși, împreună cu câțiva consăteni. Atunci când trenul a străbătut o bună bucată de drum de-a lungul mării, am avut impresia că văd ceva. I-am spus bunicii, dar ea n-a vrut să creadă pentru că, examinându-mi ochii, a observat că sunt tot lipsiți de pupile.

La San Giovanni Rotondo, am mers să ne spovedim lui Padre Pio. Bunica m-a sfătuit să-i cer ajutorul pentru vindecarea mea, dar eu am uitat. Îmi amintesc însă că, îndată ce am îngenuncheat în fața lui, părintele mi-a atins ochii cu partea rănită a mâinii sale, făcând semnul crucii.

Bunica, foarte îngrijorată de faptul că am uitat ce era mai important, plângea. A rămas în biserică toată ziua, până când a reușit și ea să ajungă la confesional. L-a rugat ea pentru vindecarea mea. "Păstrează-ți credința, fiica mea", i-a spus Padre Pio. "Fetița să nu plângă și nici tu să nu fii îngrijorată. Gemma vede, iar tu o știi".

Nu făcusem încă Prima Împărtășanie și am avut norocul s-o primesc din mâinile lui Padre Pio. Am fost pregătită sufletește de către bunica. În clipa Împărtășaniei, un domn m-a luat în brațe și m-a dus în fața părintelui, care mi-a dat ostia și apoi a desenat cu degetele semnul crucii asupra ochilor mei.

Am plecat de la San Giovanni Rotondo pline de speranță. Acele umbre pe care le zărisem în călătoria mea cu trenul se limpezeau treptat. Mi se părea că îmi sporește vederea tot mai mult. Ajungând la Cosenza, bunica s-a îmbolnăvit și a fost internată la spital. A trebuit să ne oprim în acel oraș câteva zile. Înainte de a pleca mai departe, bunica m-a dus la consultație, la oculistul spitalului. Imediat, medicul a spus că în acele condiții nu puteam vedea. Dar, întrucât bunica mea insista, a efectuat unele experimente simple, iar la sfârșit a zis: «E un lucru inexplicabil: fără pupile, un om nu poate să vadă. Nu înțeleg cum poate vedea această fetiță ». Patru luni mai târziu, am fost consultată și de profesorul Caramazza din Perugia, care m-a supus unor analize minuțioase. Și el a declarat că ochii mei nu vor vedea niciodată. Ceea ce tocmai se întâmpla cu mine era complet lipsit de explicație.

De atunci, a conchis Gemma, vederea mi s-a îmbunătățit mereu. Am putut merge la școală, am învățat să citesc și să scriu. Astăzi, viața mea e la fel ca a oricărui om perfect normal".

O altă vindecare atribuită lui Padre Pio și considerată o minune se referă la Giuseppe Canaponi, fost feroviar toscan, mort în 1983, la șaptezeci de ani. "Eu sunt o sfidare în carne și oase a legilor fizice", repeta Canaponi. Într-adevăr, pentru știința medicală, piciorul lui stâng ar fi trebuit să fie complet înțepenit, însă el îl îndoia în mod normal.

Cu câteva luni înainte de moartea lui, am mers să-l vizitez la Florența. Canaponi se simțea bine. Mă însoțise prin oraș cu mașina. O parte din drum o parcursesem pe jos și de-abia mă țineam după el. Canaponi umbla repede și nervos și doar observându-l cu atenție îți puteai da seama că șchioapătă ușor. "Gamba stângă e cu doi centimetri și patru milimetri mai scurtă decât cea dreaptă", mi-a spus. "Ar trebui să port pantofi ortopedici, dar după miracolul înfăptuit de Padre Pio n-am avut niciodată nevoie de așa ceva".

În 1945, Giuseppe Canaponi trăia la Sarteano, în provincia Siena. Era căsătorit și avea un copil mic. Lucra la întreținerea instalațiilor electrice ale unei linii feroviare. În dimineața de 21 mai, pe când mergea la servici cu motocicleta, a fost lovit de un camion. A ajuns la spital pe moarte. Medicii i-au identificat o fractură la craniu, o fractură la arcada stângă, ruptura timpanului stâng, fractura câtorva coaste și cinci fracturi la piciorul stâng. A rămas agonizând câteva zile, apoi a fost declarat în afara oricărui pericol.

"Vindecarea a fost îndelungă, dar mulțumitoare, cu excepția gambei", mi-a povestit Canaponi. Era făcută zob în asemenea hal încât medicii nu izbuteau nicicum s-o lecuiască. Treceam dintr-un spital în altul. Am fost internat la Sarteano, Chiusi, Montepulciano. La 10 mai 1946, am fost dus la Clinica Ortopedică din Siena, unde am rămas în grija profesorului Leopoldo Giuntini, timp de un an și jumătate. Apoi am mers la Rizzoli din Bologna. După primele intervenții, fracturile de femur fuseseră parțial vindecate, dar, din cauza unei serii de complicații, gamba înțepenise complet. Medicii vorbeau despre "anchiloză fibroasă a genunchiului stâng" și nu reușeau să mă facă bine. În plus, rănile provocate de numeroasele intervenții chirurgicale nu se cicatrizau.

Întrucât toate încercările de a îndoi gamba se dovediseră inutile, medicii de la Clinica Ortopedică din Siena au hotărât să încerce «flexiunea forțată a genunchiului, pe aparatul Zuppinger, sub anestezie generală». Anestezia generală, în afară de faptul că mă împiedica să simt durerile flexiunii forțate, era necesară pentru a-mi relaxa complet mușchii gambei, încât genunchiul să rămână liber. Dar aderența musculară și ligamentele care blocau articulațiile erau atât de rezistente că și acea intervenție s-a dovedit inutilă. Ba mai mult, atunci când medicii au insistat cu mai mare putere, femurul mi s-a fracturat din nou și a trebuit să rămân alte trei luni cu piciorul în ghips.

La începutul anului 1948, am fost externat de la Clinica Ortopedică din Siena și declarat nevindecabil".

Giuseppe Canaponi îmi prezintă o declarație în original de la Ospedali Riuniti di Santa Maria della Scala, semnată de director, doctorul Giuntini. Aici stă scris: "Se adeverește prin prezenta că domnul Canaponi Giuseppe a fost internat în această clinică în anul 1948 pentru anchiloză a genunchiului stâng consecutivă unei frecturi de femur. Rezultând aleatorie orice terapie medicală și fizică, s-a încercat mobilizarea forțată a articulației rigide sub anestezie generală, dar fără nici un rezultat, ba chiar, în timpul acestei manevre, s-a produs din nou o fractură a femurului. Drept pentru care, a fost externat cu genunchiul înțepenit, la fel ca în momentul internării".

"Urma să rămân cu gamba țeapănă tot restul vieții", a continuat Canaponi. "Aveam treizeci și cinci de ani și nu mă puteam resemna. Am hotărât deci să mai încerc la alți specialiști. M-am internat din nou la Rizzoli de la Bologna. După vizite medicale, radiografii, consultații, medicii de la Rizzoli mi-au spus că se putea încerca o operație, dar au adăugat că speranțele de succes erau foarte puține și vindecarea, în caz că s-ar fi produs, ar fi fost doar parțială. Cu aceste perspective, n-am avut curajul să înfrunt o nouă intervenție chirurgicală.

Eram demoralizat și rău ca o fiară rănită. Nu voiam să văd pe nimeni. Nu mai aveam poftă de viață. Îmi revărsam întreaga durere asupra soției mele care încerca să mă încurajeze. Pentru a mă deplasa, foloseam cârjele, dar reușeam să mă târăsc doar câțiva metri, deoarece gamba, pe lângă faptul că era țeapănă, mai era încă plină de răni sângerânde, care mă dureau. Adeseori, vrând să merg fără sprijin, cădeam și atunci urlam de furie, înjurându-l pe Dumnezeu și toată lumea.

Soția mea era credincioasă, eu nu. Ea mergea la biserică, iar eu o certam. Înjuram ca să-i fac în ciudă, iar ea plângea.

Într-o zi, în parohia noastră a venit un călugăr să țină conferințe. Se născuse la Sarteano și, aflând de cazul meu, a vrut să stea de vorbă cu soția mea, pentru a o încuraja: «De ce nu-l duceți pe soțul dumneavoastră la San Giovanni Rotondo, la Padre Pio, capucinul care face miracole?». Soția mea a venit să-mi spună acele cuvinte cu multă speranță, dar eu am izbucnit într-un râs disprețuitor, rostind înjurături și insulte chiar și împotriva lui Padre Pio.

Soția mea n-a vrut să piardă acea posibilitate și i-a scris de multe ori călugărului, dar n-a primit niciodată răspuns. Atunci a reînceput să-mi vorbească despre el și să-mi ceară să-i fac pe plac. Situația mea se înrăutățea mereu. Mi-am dat seama că am terminat-o cu viața. Puterea disperării a învins. Spre sfârșitul anului, m-am predat. «Bine», i-am zis soției mele, «să încercăm și asta».

Hotărâsem să plecăm în seara de Crăciun. Cu două zile mai devreme, am avut o criză groaznică de rinichi. După o noapte de dureri înfiorătoare, mi-am revenit, iar la 24 decembrie 1948 am pornit. Călătoria a fost dramatică. În tren stăteam întins pe o targă, dar când trebuia să urc sau să cobor din tren aveam dureri atroce. Prima oprire a fost la Roma, a doua la Foggia. Pentru a ajunge la San Giovanni Rotondo exista un singur autobuz și pleca dimineața devreme. Am hotărât să petrecem noaptea la o pensiune. În timp ce mă târam cu cârjele, am alunecat într-o băltoacă și am căzut rău. Am fost ajutat de feroviarii care, știind că sunt un coleg de-al lor, mi-au pus la dispoziție o cameră de oaspeți în gară și am petrecut noaptea acolo. Dimineața devreme, eu, soția mea și băiatul meu Augusto am luat autobuzul către San Giovanni Rotondo. Dacă în tren puteam sta culcat, în autobuz m-am înghesuit cum s-a putut: a fost, de fapt, o călătorie halucinantă.

San Giovanni Rotondo era, pe atunci, un mic sat lipsit de orice confort. Autobuzul se oprea la vreo doi kilometri de bisericuța capucinilor. Drumurile nu erau asfaltate. Nu știu cum am reușit să ajung la biserică. Îndată ce am intrat, m-am ghemuit pe o bancă, pe jumătate leșinat.

Nu văzusem niciodată o fotografie a lui Padre Pio, deci nu puteam să-l recunosc. În biserică erau mai mulți capucini. Lângă mine era unul care le spovedea pe femei. Perdeluța care de obicei îl ascunde pe confesor era trasă într-o parte. Călugărul ținea ochii în pământ și mâinile ascunse în mânecile sutanei. Când și-a înălțat mâna dreaptă pentru a da binecuvântarea, mi-am dat seama că poartă mănuși scurtate. «El e», mi-am spus. În clipa aceea, Padre Pio și-a ridicat privirea și m-a fixat câteva clipe. Sub acea privire, trupul a început să-mi tremure, de parcă ar fi fost electrocutat.

După câteva minute, părintele a ieșit din confesional și a plecat. L-am întrebat pe paracliser când se va întoarce. «La ora patru după-masa, pentru spovedirea bărbaților, în sacristie», a răspuns. La patru eram din nou la biserică. Băiatul meu m-a însoțit în sacristie. Padre Pio începuse deja spovedania. Erau doar câțiva oameni în fața mea. După vreun sfert de oră, mi-a venit rândul. %nălțându-mă în cârje, m-am apropiat de călugăr. Am încercat să spun ceva, dar el nu mi-a dat răgazul. A început să vorbească, făcând un portret perfect al vieții mele, al caracterului meu, al comportamentului meu. Parcă ar fi trăit dintotdeauna alături de mine. Eram complet sedus de cuvintele lui și nu mă mai gândeam la picior.

Atunci când părintele și-a înălțat mâna pentru a-mi acorda iertarea păcatelor, am simțit din nou acea formidabilă cutremurare pe care o încercasem dimineața. Fără a-mi da seama, am îngenuncheat și mi-am făcut cruce. Apoi, tot fără a mă gândi la picior, m-am ridicat, mi-am luat cârjele în mână și m-am îndepărtat umblând normal. Toate acestea le făceam fără să-mi dau seama că merg ca toți oamenii. Soția mea, care era în biserică, m-a văzut venind cu cârjele în mână, dar nici ea n-a băgat de seamă. Mi-a spus doar: «Ce senin ești la chip». Ne-am oprit să ne rugăm puțin, iar apoi ne-am îndreptat spre ieșire.

Doar atunci și-a dat seama de ceea ce s-a întâmplat. «Giuseppe, dar tu umbli», a spus. M-am oprit și am privit cu imensă stupoare cârjele pe care le țineam în mână. «E adevărat, umblu, și nu simt nici o durere», am răspuns. «Tăticule», a adăugat băiatul meu, «când erai la Padre Pio ai și îngenuncheat».

M-am simțit cuprins de o uriașă emoție. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. «Dar ce s-a întâmplat?» mă întrebam. Continuam să-mi îndoi gamba, fără să pot crede. Am parcurs drumul care duce de la biserică la pensiune umblând grăbit. Am urcat imediat în cameră, am luat perna de pe pat, am așezat-o pe jos și am îngenuncheat pe ea. Apoi m-am ridicat și am îngenuncheat din nou. Puteam face acele mișcări în mod cu totul firesc, fără nici o durere sau greutate. Mi-am scos pantalonii și mi-am examinat gamba: toate rănile, care puțin mai devreme erau dureroase și sângerau, se închiseseră. Acum se vedeau doar cicatrici perfect uscate. «M-am vindecat într-adevăr», i-am strigat soției mele și am izbucnit în plâns.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul. La pensiune, toți își aminteau de starea groaznică în care venisem dimineața. Am sărbătorit până târziu. În noaptea aceea, n-am reușit să închid ochii. A doua zi, m-am dus să-i mulțumesc lui Padre Pio. Când m-a văzut, a zâmbit. Apoi, ridicându-și ochii la cer, a zis: «Nu eu am făcut miracolul. Eu doar m-am rugat pentru tine. Te-a vindecat Bunul Dumnezeu».

Întoarcerea acasă a fost un marș triumfal. Oriunde mă opream, povesteam ce mi s-a întâmplat. Am ajuns în satul meu în seara ultimei zile a anului, spre miezul nopții. La teatru se sărbătorea revelionul. Am intrat cu soția mea și am început să dansez. Cu toții îmi cunoșteau situația și, văzându-mă, au înțepenit. S-au dat la o parte și m-au lăsat singur în mijlocul sălii pentru a mă vedea mai bine. Apoi au izbucnit în aplauze răsunătoare. Am dansat peste două ore. De atunci n-am mai avut nici o problemă.

M-am întors să-mi fac analizele la Clinica Ortopedică din Siena. Medicii erau uluiți. Întâi de toate, văzând că umblu. Iar apoi, deoarece radiografia piciorului meu nu se schimbase absolut deloc. Anchiloza fibroasă a genunchiului stâng era tot acolo și n-ar fi trebuit nicicum să pot umbla.

Cazul meu, a conchis Canaponi, a fost prezentat și la un congres medical, la Roma. Am fost consultat de mulți iluștri specialiști, care veneau chiar și din străinătate, și toți rămâneau uimiți." Giuseppe Canaponi mi-a arătat referatul profesorului Leopoldo Giuntini, scrisă la mașină, pe hârtie cu antetul "Universitatea Siena, Clinica Ortopedică, director Leopoldo Giuntini" și semnată de însuși profesorul.

Printre altele, ilustrul medic scrisese: "Avem deci toate motivele să considerăm că reluarea subită a mișcării articulare, în cazul Canaponi, constituie un eveniment extraordinar, care nu poate găsi în limitele actualei cunoașteri științifice nici o explicație logică".

După accident, Canaponi fusese declarat invalid permanent și primea o pensie adecvată. Fiind vindecat de Padre Pio, se prezentase pentru a fi reangajat. Dar medicii, constatând că motivele fizice care au provocat invaliditatea continuau să se manifeste, i-au reconfirmat invaliditatea. Pentru statul italian și pentru știința medicală, Giuseppe Canaponi a rămas invalid până la moarte.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire