pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XVIII. MINUNI ÎN FIECARE ZI

"Semnul" care convertește - "Faptele" anilor douăzeci -
Un comediograf se însănătoșește de cancer - O scrisoare adusă de Îngerul păzitor -
"Băiete, pregătește-te: vei muri peste o săptămână"

Toate biografiile lui Padre Pio dedică cel puțin un capitol miracolelor înfăptuite de el. Cele publicate pe când părintele era în viață își bazau relatările mai ales pe astfel de fapte neobișnuite, descrise cu bogăție de detalii. Și de obicei erau interzise de Sfântul Oficiu, în baza canonului 1399 din Dreptul Canonic, dar adepții lui Padre Pio totuși le citeau și le răspândeau.

În 1952, Sfântul Oficiu a condamnat simultan opt volume care vorbeau despre Padre Pio și minunile sale. Acum, acele cărți sunt considerate "izvoare istorice", sunt citate în biografiile oficiale prezentate în scopul beatificării.

Pentru Biserică, miracolul e un "semn" care servește pentru a atrage atenția oamenilor spre lumea spiritului. Teologii îl definesc drept "un fapt sensibil, produs de o intervenție specifică a lui Dumnezeu, în afara cursului firesc al naturii și având un scop supranatural".

Pentru a stabili dacă un anumit fapt este un miracol autentic, Biserica instituie lungi procese. Numai după ce Padre Pio va fi canonizat se va putea vorbi în mod obiectiv de miracolele sale. În aceste pagini, prin termenul de miracol înțelegem foarte numeroasele fapte misterioase, inexplicabile, extraordinare, care se întâmplau mereu în jurul părintelui. Le relatăm prin mărturii directe sau chiar cu ajutorul celor interesați, atunci când ne-a fost posibil să-i întâlnim, fără a ne propune să exprimăm vreo judecată.

Deja primul articol despre Padre Pio, publicat de "Mattino" din Napoli la 21 iunie 1919, vorbea de miracole. Titlul pe șase coloane spunea: "Padre Pio, «sfântul» de la San Giovanni Rotondo, făptuiește o minune asupra grefierului din sat, în prezența trimisului special al ziarului «Mattino»". Se relata întâmplarea lui Pasquale Di Chiara, 36 de ani, grefierul magistraturii din San Giovanni Rotondo, care după ce căzuse cu câteva luni mai devreme, era obligat să se sprijine în baston. Padre Pio îi spusese: "Umblă". "Am simțit", i-a povestit Di Chiara ziaristului, "o căldură puternică în picior, apoi în scurt timp s-a răspândit în întregul trup și am început să umblu singur, fără vreun ajutor".

Ziarul relata că și fiica lui Pasquale Di Chiara fusese vindecată miraculos. Lovită de o paralizie infantilă, fetița era obligată să poarte un aparat ortopedic. La porunca lui Padre Pio, l-a dat jos fără a-i mai simți lipsa.

Pasquale Urbano din Foggia avea șaizeci și doi de ani în 1919 și umbla sprijinindu-se în două cârje. Căzând din căruță, își rupsese picioarele, iar medicii nu reușeau să-l vindece. După ce l-a spovedit, Padre Pio i-a spus: "Ridică-te și pleacă, aceste cârje trebuie să le arunci». Pasquale Urbano i-a dat ascultare, spre uimirea tuturor.

Un fapt senzațional, care a cutremurat întregul ținut al Foggiei, i s-a întâmplat, tot în 1919, lui Antonio d'Onofrio, care avea pe atunci paisprezece ani. La patru ani, atins de tifos, rămăsese victima unui fel de rahitism care îi deformase trupul, provocându-i două cocoașe mari. Într-o zi, Padre Pio l-a spovedit, iar apoi l-a atins cu mâinile stigmatizate, și băiatul s-a înălțat dintr-o dată ca bradul. Francesco Vicio, de șaptezeci și cinci de ani, poreclit "mironosița", mic și diform, umbla aproape în patru labe, cu bărbia atingând pământul. Vindecarea sa completă a fost un alt miracol răsunător.

În scrierile sale, Alberto De Fante, un faimos convertit al lui Padre Pio, a strâns documentația a treizeci și șapte de vindecări miraculoase atribuite părintelui în anii douăzeci. Chiar propria lui convertire s-a petrecut ca urmare a unui miracol. Del Fante era mason, îl disprețuia pe Padre Pio și în unele articole, publicate în revista "Italia laica" din Florența, îl acuzase că este un mistificator "în stare să ducă de nas lumea credulă și ușor de entuziasmat". Câțiva ani mai târziu, un nepoțel al său, Enrico, pe care Del Fante îl iubea foarte mult, s-a îmbolnăvit de rinichi, cu simptome de tuberculoză osoasă și pulmonară. Medicii nu mai vedeau nici o speranță. Două rude ale lui Del Fante s-au dus la Padre Pio. La întoarcere, au relatat cuvintele părintelui că totul se va rezolva cu bine. Alberto Del Fante rămânea neîncrezător. "Dacă Enrico se va vindeca, voi merge și eu în pelerinaj", a spus, sigur de faptul că nu se va întâmpla nimic. Însă copilul s-a vindecat și Del Fante, tulburat, a mers la San Giovanni Rotondo, unde s-a convertit devenind unul dintre cei mai fervenți propovăduitori ai vieții și faptelor lui Padre Pio.

Să trăiești în preajma părintelui, mai ales la începutul anilor douăzeci, când faima sa încă nu era atât de extinsă și nu existau regulamente sau legi care îl țineau izolat, era o experiență cu totul emoționantă. În jurul lui se întâmplau zilnic fapte extraordinare. Se părea că pentru el legile fizice care condiționează existența oricărei ființe umane nu au nici o valoare.

Printre laici, acest noroc l-a avut Emanuele Brunatto, unul dintre primii convertiți, care, după cum am văzut de-a lungul primei persecuții, pentru a-l apăra pe Padre Pio se transformase într-un adevărat agent secret.

Îndată după convertirea sa, Brunatto a mers să trăiască la San Giovanni Rotondo pentru a putea sta cât mai mult timp în preajma lui. În fiecare dimineață, la ora patru, se ducea la mănăstire pentru a asista la Liturghie și apoi rămânea acolo până seara. Adesea mânca împreună cu ceilalți călugări. O vreme a predat la școala tinerilor ce aspirau la călugărie. Brunatto nu avea nici o îndoială privind sfințenia lui Padre Pio. ținea un jurnal în care nota tot ceea ce se întâmpla sub ochii săi. Acele mărturii absolut inedite sunt formidabil de importante mai ales pentru că e vorba despre fapte "observate" cu ochiul de cunoscător al unui laic, viclean și lipsit de prejudecăți cum era Emanuele Brunatto. Din jurnalul inedit al lui Brunatto, iată câteva "fapte" ale lui Padre Pio: "În curtea mănăstirii, se desfășura jocul cu bile și Padre Pio nu era cel mai îndemânatic dintre jucători. În ziua aceea, o pisică traversa aleea în clipa în care părintele arunca bila, s-a speriat și a luat-o la fugă tocmai în direcția ei. Urma să fie lovită, însă bila s-a oprit scurt în aer și a căzut într-o parte".

"Spărgeam lemne în grădina mănăstirii, când o așchie mi-a pătruns adânc în deget. Un călugăr, iar apoi un al doilea, au încercat zadarnic s-o scoată: nu ajungeau la ea. Și iată-l venind pe Padre Pio drept spre mine și zâmbind. Am înțeles și i-am întins mâna fără nici un cuvânt. El m-a prins de deget și, cu un singur gest precis și lipsit de durere, mi-a scos așchia".

"Făcusem o infecție gravă la degetul mare de la piciorul stâng, probabil un panarițiu. Duminica, neputând să mă deplasez pe jos, am mers la mănăstire călare pe catâr.

După Liturghie, m-am dus să mă așez pe platformă, unde m-a găsit părintele: «Ce aștepți?»

«Catârul lui Antonio, pentru că nu pot umbla».

«Nu, nu, vei pleca pe jos. Plimbarea te va ajuta», a răspuns zâmbind, dar cu hotărâre. L-am ascultat.

Pe măsură ce înaintam, durerea scădea și ajungând acasă dispăruse. Mi-am smuls bandajul: bumbacul era îmbibat de sânge și puroi, dar în locul infecției era o cicatrice albă și nici urmă de rană. Mă vindecasem!"

"Angela Serritelli, pe marginea străzii, citea o scrisoare de la Padre Pio. A scăpat foaia din mână și vântul a rostogolit-o pe deal în jos. Era deja departe, când s-a oprit pe o piatră și Angelina a putut s-o recupereze.

A doua zi, Padre Pio i-a spus: «Data viitoare, să fiți atentă când bate vântul. Scrisoarea mea ar fi ajuns în fundul văii, dacă nu puneam piciorul pe ea»".

"Tocmai scriam într-una din chiliile mănăstirii o dramă sacră: Fratele Soare, care a fost apoi reprezentată la Teatrul Adriano din Roma. Ajunsesem la scena finală, în care îl puneam pe Sfântul Francisc să spună: «Cel ce a vorbit prin gura catârului lui Baalam n-a găsit pe pământ creatură mai umilă decât mine», când Padre Pio a venit să-mi bată la ușă spunând: «Flăcăule, haide, e timpul să faci o pauză».

«Vin, părinte», i-am răspuns fără a deschide. Am terminat de scris fraza și am coborât în grădină. Părintele m-a primit cu un zâmbet răutăcios și m-a întrebat: «Ei, ce spune catârul lui Baalam?»".

"Iarna anului 1922 a fost deosebit de grea; aproape toată luna ianuarie am fost singurul care, dimineața, parcurgeam drumul spre mănăstire: doi kilometri cu zăpadă până la genunchi.

Când ajungeam la sacristie, îl găseam pe părinte ghemuit lângă foc să-și încălzească mâinile. Trei sau patru zile la rând, m-a primit cu aceeași frază: «Flăcăule, o să te-mbolnăvești!», iar eu râdeam.

Într-o seară, retrăgându-mă în colibă, m-au cuprins fiorii de frig. Am făcut un foc zdravăn în cămin pentru a mă încălzi. Dar am prins să respir greu: capul, pieptul, rinichii începeau să mă doară.

M-am adresat lui Padre Pio de parcă ar fi fost prezent și i-am zis: «Dacă trebuie să mă-mbolnăvesc, părinte, fă astfel încât să fie la mănăstire și nu aici, departe de tine!». Apoi m-am târât în pat și mi-am pierdut cunoștința.

În timpul nopții, mi-am revenit în fire, am luat instinctiv, de sub pernă, o batistă mare cu pătrățele a lui Padre Pio și am dus-o la nas. S-a declanșat o puternică hemoragie care mi-a eliberat bronhiile și a făcut să-mi scadă temperatura.

Dimineața pe la patru am putut să-mi reiau drumul ca de obicei și am ajuns la mănăstire în toiul unei mari furtuni de zăpadă. Părintele era în sacristie lângă foc și stătea cu spatele la mine. Fără a se întoarce, m-a întrebat: «Ce-ai pățit azi noapte, flăcăule?». Emoționat, i-am povestit totul, până la providențiala hemoragie.

«Nu va fi ultima», mi-a spus, «vei avea și altele». Într-adevăr, a doua m-a surprins pe drumul de întoarcere, iar a treia acasă, seara. După care m-am simțit bine.

Au trecut câteva zile. Într-o dimineață, înainte de a părăsi mănăstirea, am mers să mă încălzesc în sala comună. L-am găsit pe Padre Pio așezat lângă foc. M-am așezat în fața lui și mi-am întins mâinile spre flacăra care tremura vesel. Eram în aceeași poziție ca și în seara primului apel către Padre Pio, lângă căminul din camera mea. Și iată că febra, apăsarea și durerile au reapărut exact ca în seara respectivă.

Padre Pio și-a înălțat capul și a spus simplu: «Ei bine, flăcăule, ai căpătat ce ți-ai dorit!».

Apoi s-a întors spre stareț. «Emanuele are 40 de grade febră și va trebui să stea la pat vreo cincisprezece zile: ce părere ai? I-am putea pregăti chilia numărul 6 care e liberă?».

Într-adevăr, termometrul a indicat 40 de grade și am rămas la pat exact cincisprezece zile cu bronșită dublă, infecție intestinală și nevrită.

O plăcută surpriză mă aștepta îndată după însănătoșire. Starețul mi-a oferit postul de învățător la micul internat de învățăcei capucini din cadrul mănăstirii."

"Grazia era o țărancă de douăzeci și nouă de ani, oarbă din naștere, frecventa de mult timp bisericuța mănăstirii.

Într-o zi, Padre Pio a întrebat-o brusc dacă i-ar plăcea să-și redobândească vederea: «Sigur că aș vrea», a răspuns, «cu condiția ca aceasta să nu mă împingă la păcat».

«Bine, te vei vindeca!» și a trimis-o la Bari, recomandând-o pe lângă soția unui foarte bun oculist, doctorul Durante.

Dar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus soției: «Nu e nimic de făcut cu fata asta. Padre Pio poate s-o vindece, dacă vrea să facă minuni, eu nu. Trebuie s-o trimit acasă fără s-o operez».

«Dar din moment ce Padre Pio ți-a trimis-o», a insistat doamna, «ai putea cel puțin să încerci operația la un ochi». Specialistul s-a lăsat convins: mai întâi a operat un ochi, apoi pe celălalt și amândoi s-au vindecat.

Întorcându-se la San Giovanni Rotondo, Grazia a dat fuga la mănăstire. Eram în sacristie când a venit să se arunce la picioarele lui Padre Pio. Acesta, în liniște, privind în depărtare, a lăsat-o cu fruntea lipită de pământ o vreme, apoi i-a poruncit să se ridice.

Grazia s-a înălțat de jos și pentru prima dată l-a privit. În pupilele ei deschise spre lumină se citea iubire, uimire, bucurie, recunoștință. Iar părintele, nemișcat, tăcut, îi zâmbea.

«Binecuvântează-mă, părinte, binecuvântează-mă», a implorat. El a schițat deasupra ei semnul crucii. Dar Grazia aștepta încă nemișcată. Pe vremea când era oarbă, părintele o binecuvânta așezându-i mâinile pe cap. «Binecuvântează-mă, părinte, binecuvântează-mă», repeta fata cu o anumită dezamăgire.

«Și cam ce-ai vrea ca binecuvântare», i-a răspuns părintele, «o găleată cu apă în cap?»".

Emanuele Brunatto povestește în jurnalul său despre convertirea unui faimos avocat din Genova, Cesare Festa, președintele foștilor combatanți italieni, primar la Arenzano, consilier al lui Vittorio Emanuele III și înalt demnitar al Masoneriei. Când convertirea a avut loc, a stârnit mare senzație în Italia și ziarele au vorbit pe această temă îndelung.

Scrie Emanuele Brunatto:

"Avocatul Cesare Festa era un om de mare cultură și inteligență. Foarte bun jurist și orator, era convins că Biserica Catolică este un obstacol în calea progresului social și o combătea cu înverșunare în plan politic.

Poziția sa dădea naștere la vii dispute cu vărul lui, doctorul Giorgio Festa, care descoperise la Padre Pio motive temeinice pentru a apăra Biserica.

Într-o zi, medicul i-a spus avocatului: «Ce rost are să tot vorbim despre asta? Există un martor care dărâmă de unul singur toate obiecțiile tale: este Padre Pio. Du-te la el în vizită și apoi mai vorbim».

«De acord, voi merge», a răspuns avocatul și s-a ținut de cuvânt.

Când a ajuns la mănăstire, a întâlnit un călugăr care l-a primit spunând: «Cum așa, dumneavoastră, care sunteți mason, veniți la noi?». Cam tulburat de această primire, avocatul a vrut să se explice. Lăsându-l să vorbească, Padre Pio a deschis ușa sacristiei și i-a arătat confesionalul. Celălalt s-a supus fără replică și, pentru prima dată din adolescență, s-a spovedit.

A rămas câteva zile ca musafir la mănăstire, a primit scapularul ordinului și întorcându-se la Roma s-a dus să-i mulțumească vărului său. «De acum nu mai vreau să-mi umplu mintea cu texte filosofice și științifice. Indică-mi tu o carte curată și sfântă de citit», i-a spus. Doctorul i-a propus o biografie a Familiei Sfinte, în două volume, scrisă de părintele Pietro Bergamaschi: «Eu n-o am. Padre Pio mi-a dat-o s-o citesc la San Giovanni Rotondo, dar ți-o poți cumpăra într-o librărie specializată de pe strada Cavour, care îți este în drum cum mergi spre gară».

Avocatul, care se întorcea în aceeași seară la Genova, a găsit librăria închisă și nu și-a putut cumpăra cartea.

În dimineața următoare, ajungând acasă, s-a pus în pat. Pe când dormea, un tânăr necunoscut s-a prezentat la apartamentul său și i-a înmânat un pachet slujnicei, spunându-i doar: «Pentru domnul avocat», și s-a tot dus.

Erau cele două volume de Bergamaschi, uzate și învelite cu simplitate în hârtie de ziar. Când l-am vizitat pe avocat pentru prima dată, la Genova, mi-a povestit episodul și mi-a spus: «Cele două cărți sunt încă aici, la mine în birou». Le-a găsit într-adevăr în dulap și mi le-a arătat. Le-am recunoscut pe loc întrucât aveau la colțul copertei, scrise cu creion roșu, cu mâna mea, numerele de înregistrare ale bibliotecii mănăstirii din San Giovanni Rotondo căreia îi aparținuseră".

Și comediograful Luigi Antonelli, care a scris printre altele Omul care s-a întâlnit cu el însuși, Povestea celor trei magi, Insula maimuțelor etc., a fost vrăjit de Padre Pio. Iată cum îi povestește situația scriitorului Pitigrilli, un alt convertit al părintelui:

"Medicii mi-au găsit aici, între ureche și umăr, o tumoare și voiau să mă opereze. Mi-au turnat textele obișnuite. În materie de cancer, știința modernă a rămas la fel ca acum două mii de ani, când se spunea "opium et mentiri": dă-i opiu și ascunde-i adevărul bolnavului. Azi se minte cu cuvinte mai erudite și, în loc de opiu, în băutură ți se injectează fiole de pantopon. Eu i-am spus chirurgului Donati: «De acum am trecut de jumătatea vieții omenești: tot ceea ce aș putea obține în plus e un supliment și nu sunt dispus să renunț la el. Spuneți-mi adevărul. Cât timp mai am de trăit?». «Cu operație șase luni, fără operație trei». «Operați-mă», am răspuns, «trei luni de viață nu sunt de lepădat».

Eram pe punctul de a fi operat, când cineva mi-a sugerat: «De ce nu mergi la Padre Pio?». M-am informat, am aflat din surse diferite și concordante că în mănăstirea capucinilor din San Giovanni Rotondo, la patruzeci de kilometri de Foggia, trăia acest călugăr care făcea miracole. Nu știu dacă cuvântul miracol este exact din punct de vedere teologic. M-am dus la Padre Pio, am asistat la Liturghia celebrată de el, am avut o lungă discuție cu el în confesional. Ce mi-a spus nu pot repeta, pentru că în timp ce-mi vorbea mi se părea că trăiesc pe altă lume. Cancerul meu s-a oprit. Acum scriu. În fiecare duminică apare un articol al meu în ziar, merg la vânătoare, lucrez de o lună la o piesă care peste câteva săptămâni se va interpreta la Teatrul Manzoni din Milano. Nu știu ce părere au medicii, nu știu ce ar putea dezvălui radiografiile și examenele histologice, iar eu de altminteri nu permit să-mi fie făcute, dar azi mă simt vindecat în mod miraculos".

În timpul ultimului război mondial, numeroși oameni care sufereau ori erau decepționați, umiliți, disperați ajungeau în fiecare zi la mănăstirea Santa Maria delle Grazie pentru a-i cere lui Padre Pio un cuvânt de speranță.

Scenele de durere sfâșietoare care se petreceau în acele zile la confesionalul părintelui sunt de nedescris. Padre Pio avea un suflet foarte sensibil și adeseori era cuprins de neliniștea oamenilor care plângeau în fața lui și izbucnea în lacrimi alături de ei. În acele clipe, o forță misterioasă se descătușa în sufletul lui și adeseori se producea miracolul.

Doamna Cleonice Morcaldi, mătușa magistratului din San Giovanni Rotondo, Giovanni Pennelli, care a fost și unul dintre administratorii Casei de Alinare a Suferinței, povestește următorul episod.

"În timpul ultimului război, nepotul meu a căzut prizonier. Nu primeam vești de la el de un an. Toți îl credeau mort. Părinții lui înnebuneau de durere. Într-o zi, mama lui s-a aruncat la picioarele lui Padre Pio, care era în confesional: «Spuneți-mi dacă băiatul meu trăiește. Eu nu mă ridic de aici până când nu-mi spuneți». Padre Pio s-a emoționat și, cu lacrimile care îi brăzdau chipul, a spus: «Ridică-te și du-te liniștită».

Câteva zile mai târziu, pentru că inima mea nu mai putea suporta plânsul îndurerat al părinților, m-am hotărât să-i cer lui Padre Pio un miracol și, plină de credință, i-am spus: "Părinte, eu îi scriu o scrisoare nepotului meu Giovannino, fără să pun adresa, pe care n-o cunosc. Dumneavoastră și Îngerul păzitor duceți-o acolo unde se află».

Padre Pio n-a răspuns. Am scris scrisoarea și am pus-o, seara, înainte de culcare, pe noptieră. A doua zi dimineața, spre marea mea surprinză, stupoare și aproape frică, am văzut că scrisoarea nu mai era. Am mers emoționată să-i mulțumesc lui Padre Pio, care mi-a spus: «Mulțumește-i Sfintei Fecioare».

După vreo cincisprezece zile, lumea plângea de bucurie, îi mulțumea lui Dumnezeu și lui Padre Pio: venise scrisoarea de răspuns la mesajul meu, din partea celui considerat mort".

Luisa Vario era o doamnă italiană-engleză cunoscută în cele mai bune saloane europene.

Foarte bogată, s-a măritat de tânără, dar viața pe care o ducea nu izbutea s-o mulțumească. La o recepție a cunoscut un om care i-a vorbit despre Padre Pio. Curiozitatea a îndemnat-o să meargă la San Giovanni Rotondo. S-a simțit foarte rău văzând acel sat arid și sărăcăcios. S-a dus la biserica din San Giovanni Rotondo, dar n-a resimțit nici o emoție. S-a apropiat de confesionalul lui Padre Pio, dar capucinul a îndepărtat-o, spunându-i că o va spovedi mai târziu.

"Când mi-a venit rândul la spovedanie", povestește Luisa Vario, "eram îngrijorată și confuză. I-am spus lui Padre Pio: «Nu reușesc să spun nimic». «Atunci voi vorbi eu», a răspuns părintele. Și de parcă ar fi citit într-o carte deschisă, mi-a povestit toată viața mea. La sfârșit, m-a întrebat dacă mai am ceva de adăugat. Mai exista un păcat pe care el nu-l spusese. Simțeam o mare rușine. Nu mă hotăram să vorbesc. Pe de altă parte, dacă l-aș fi ascuns, spovedania n-ar fi fost valabilă. Îmi spuneam: «De ce să-i mărturisesc ceea ce el, după ce mi-a spus totul, a lăsat deoparte?». Padre Pio aștepta în liniște. %n sfârșit, am găsit puterea de a spune și acel păcat. «Era cel pe care îl așteptam», a zis părintele, «ai câștigat bătălia, nu te descuraja»".

Luisa Vario avea un băiat care era ofițer în Marina Majestății Sale Britanice. Ea se ruga în fiecare zi pentru convertirea și mântuirea fiului. Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo un pelerin englez. Aducea cu el un mănunchi de ziare. Luisa a vrut să le citească. A găsit vestea scufundării vasului pe care era îmbarcat băiatul ei. A alergat plângând la Padre Pio. Capucinul a liniștit-o: "Dar cine v-a spus că fiul dumneavoastră a murit?", și i-a dictat adresa exactă, cu numele hotelului unde tânărul ofițer, supraviețuitor al naufragiului navei sale în Atlantic, era găzduit în așteptarea îmbarcării. Luisa Vario a scris imediat și peste câteva zile a primit răspuns de la fiul ei.

Savino Grieco era un ateu materialist foarte cunoscut în Puglia pentru fervoarea cu care își propaga ideile și cu care combătea religia. Soția lui, în schimb, era credincioasă, dar Savino Grieco îi interzisese cu toată severitatea să meargă la biserică și să le vorbească despre Dumnezeu copiilor.

În 1950, Savino s-a îmbolnăvit. Diagnosticul medicilor a fost groaznic: "o tumoare la creier și una în spatele urechii drepte". Nu exista speranță de vindecare.

Iată ce-a povestit însuși Savino Grieco: "Am fost transportat la spitalul din Bari. Mi-era foarte frică de durere și de moarte. Această frică mi-a aprins în suflet dorința de a mă adresa lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l mai făceam din copilărie.

De la Bari am fost transportat la Milano pentru a fi supus unei operații, în încercarea de a mi se salva viața. Medicul care m-a consultat mi-a spus că operația este extrem de dificilă, iar rezultatele cu totul îndoielnice.

Într-o noapte, pe când eram la Milano, l-am văzut în vis pe Padre Pio. A venit să-mi atingă capul și l-am auzit spunând: «O să vezi că încet încet te vei vindeca». Dimineața mă simțeam mai bine. Medicii au fost uluiți de rapida îmbunătățire a stării mele, dar considerau intervenția chirurgicală inevitabilă. Eu, în schimb, îngrozit, înainte de a fi dus în sala de operație, am fugit din spital și m-am adăpostit în casa unor rude, la Milano, unde era și soția mea.

Însă după câteva zile, durerile au reînceput foarte puternice și, nemairezistând, m-am întors la spital. Medicii, indignați, nu voiau să mă îngrijească, apoi conștiința lor profesională a fost mai puternică. Dar înainte de a începe operația, au crezut că e bine să mă supună altor examene.

La sfârșitul analizelor, spre marea lor stupoare, au constatat că tumorile dispăruseră fără urmă. Eram uimit și eu, nu atât de ceea ce mi-au spus medicii, ci pentru că în timp ce mă examinau simțisem un intens parfum de violete și știam că acel parfum anunță prezența lui Padre Pio.

Înainte de a părăsi spitalul, l-am întrebat pe profesor cât am de plătit. «Nu-mi datorați nimic», a răspuns, «întrucât eu n-am făcut nimic pentru a vă vindeca».

Întorcându-mă acasă, am vrut să merg cu soția mea la San Giovanni Rotondo pentru a-i mulțumi lui Padre Pio. Eram convins că vindecarea mea i se datorează lui. Dar când am ajuns în biserica mănăstirii Santa Maria delle Grazie, durerile au reînceput cu foarte mare violență, încât am leșinat. Doi oameni m-au dus pe sus la confesionalul lui Padre Pio.

Mi-am revenit. Îndată ce l-am văzut, i-am spus: «Am cinci copii și sunt grav bolnav, salvează-mă, părinte, salvează-mi viața». «Eu nu sunt Dumnezeu», mi-a răspuns, «și nici Isus Cristos, sunt un preot ca toți ceilalți, nu mai mult, dar poate că mai puțin. Eu nu fac miracole». «Te rog, părinte, salvează-mă», l-am implorat plângând.

Padre Pio a tăcut o clipă. Și-a ridicat ochii la cer și am văzut că buzele sale s-au mișcat rostind o rugăciune. În clipa aceea, am simțit din nou parfumul intens de violete. Padre Pio a spus: «Du-te acasă și roagă-te. Eu mă voi ruga pentru tine. Te vei vindeca». M-am întors acasă și de atunci orice simptom al bolii a dispărut".

Padre Pio nu era mereu sfântul blând și zâmbitor, dispus să vindece bolile și să reconforteze prin cuvintele sale. El vedea "realitatea absolută", fără barierele spațiului și ale timpului și uneori era purtătorul veștilor dureroase. Le spunea celor interesați ziua morții lor, cu același calm și concizie cu care profețea o vindecare neașteptată.

Giancarlo Pedriali povestește: "Pe vremea marilor mulțimi ce se îmbulzeau la Padre Pio, i se trimiteau la mănăstire doi jandarmi care stăteau lângă el să-l apere. %ntr-o zi, în sacristie, pe când își scotea veșmintele sfinte după celebrarea Liturghiei, părintele s-a întors zâmbitor spre unul dintre cei doi jandarmi: «Cum am terminat aici și a făcut mulțumirea pentru Liturghie, vino în chilia mea, pentru că trebuie să-ți vorbesc».

Jandarmul, foarte mulțumit, a așteptat ca Padre Pio să termine, iar apoi a mers în chilia călugărului. «Ascultă», i-a spus părintele, «peste cel mult opt zile te duci la casa părintească și mori, dragul meu». «Dar părinte, mă simt foarte bine», a spus jandarmul. «Nu-ți bate capul», a adăugat capucinul, «va fi mai bine așa, peste opt zile. Ce-i viața aceasta? Un pelerinaj: suntem mereu pe drumuri, dragul meu. Cere o permisie și du-te să te prindă evenimentul acasă. Dacă mori mâine și nu află rudele?» Jandarmul, complet zăpăcit de aceste cuvinte, l-a întrebat: «Părinte, pot povesti și la alții ce mi-ați spus?». «Deocamdată nu», i-a răspuns călugărul. «Vei spune totul numai când vei fi acasă».

Tânărul a coborât la San Giovanni Rotondo și a cerut o permisie pentru a merge acasă. Superiorii nu voiau să i-o acorde, pentru că nu avea nici o justificare. Padre Pio, care îl cunoștea pe plutonier, a intervenit: «Lasă-l să meargă acasă la mama lui, bietul băiat, lasă-l să meargă». Plutonierul i-a dat permisie.

Ajungând acasă, jandarmul le-a zis părinților: «Padre Pio a spus că voi muri, am venit să vă salut». După opt zile, tânărul jandarm a murit".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire