pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XVII. MĂRTURIA LUI FRANCESCO MESSINA

"Eram complet necredincios" - Un apel telefonic absurd în zorii zilei -
"Călugărul acela nu mă mai lasă să dorm" - "Întâlnirea care mi-a zguduit viața" -
O minune pentru Giovanni Papini - "Am sculptat pentru Padre Pio ultima mea operă"

O altă convertire care a stârnit senzație a fost a lui Francesco Messina, marele sculptor care în anii de după război avea o enormă popularitate, asemănătoare cu cea a stelelor din lumea spectacolului.

"Padre Pio a jucat un rol extrem de important în viața mea", mi-a destăinuit sculptorul. "Prima întâlnire cu el, la 11 aprilie 1949, a fost ca o străfulgerare care mi-a schimbat radical modul de a gândi, de a privi lucrurile din lume și a oferit chiar o nouă orientare artei mele".

Vestea acelei întâlniri a făcut repede ocolul lumii. Ziarele au relatat despre ea cu litere de o șchioapă, exagerând-o. "De parcă până în acel moment aș fi fost un ateu, un dușman feroce al preoților", mi-a spus sculptorul. "Dar nu era adevărat. Până atunci, deși credeam în Dumnezeu, eram un mare păcătos și Padre Pio m-a schimbat. Am simțit nevoia de a face o declarație publică, într-o scrisoare deschisă în care îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să întâlnesc «un adevărat părinte» și încheiam afirmând: «Eu m-am născut la 11 aprilie 1949»".

Francesco Messina mi-a vorbit îndelung despre Padre Pio. Ne găseam în atelierul-muzeu deschis în vechea biserică dezafectată San Sisto, din Milano, pe care maestrul o restaurase. În jurul nostru statui, mulaje, desene, reproduceri, fotografii cu operele sale. Sculpturile lui, uneori gigantice ca acelea ale lui Michelangelo, fac parte deja din istoria artei. O statuie de trei metri și șaptezeci, reprezentându-l pe Papa Pacelli, a pătruns în cel mai prestigios templu al creștinătății: se află într-o nișă a Bazilicii Sfântul Petru, alături de capodoperele lui Buonarroti, Bernini, Canova.

"Eu sunt un om cu picioarele pe pământ, am o aversiune instinctivă pentru miracole", mi-a spus maestrul. "Când eram tânăr și îi auzeam pe prieteni povestind despre fenomenele din jurul lui Padre Pio: parfumul, bilocațiile, citirea gândurilor, refuzam să cred așa ceva, ba chiar îmi venea să râd. Dar acel călugăr cu privirea înflăcărată mă făcea curios. Eram nedumerit mai ales datorită rănilor sale misterioase. În legătură cu acel fapt concret, confirmat de medici, nu puteau exista îndoieli. Din acest motiv doream să-l cunosc".

Născut în Sicilia, la Linguaglossa, în provincia Catania, într-o familie foarte săracă, Francesco Messina a crescut la Genova, unde părinții săi au emigrat în căutarea norocului. La zece ani muncea deja.

"Am fost botezat, dar n-am primit nici o educație religioasă", mi-a povestit Messina. "Tata nu mi-a vorbit niciodată de Dumnezeu și nici mama. Nu s-au îngrijit să primesc Prima Împărtășanie și nici Sfântul Mir. Singurul lucru care ne lega în familie de Dumnezeu era sărăcia noastră, deoarece sărăcia reprezintă o adevărată înrudire cu Isus.

De tânăr, deși nu mergeam niciodată la biserică, mă gândeam adesea la Isus. Îl simțeam ca pe un tovarăș care mă putea înțelege. Voiam să-i urmez învățăturile, dar eram un păcătos cuprins de orgoliu, de vanitate și de toate mizeriile omenești.

Am trăit astfel până la patruzeci de ani. Eram legat de o femeie cu care nu mă puteam căsători pentru că nu era liberă. Cardinalul de Milano, Schuster, care ținea la mine și știa totul, repeta mereu: "Biserica pe tine nu te poate ajuta". Printr-o serie de împrejurări, situația s-a rezolvat în timpul războiului și am obținut astfel aprobarea să mă căsătoresc în biserică. Mai întâi, însă, trebuia să primesc celelalte sacramente: Prima Împărtășanie și Mirul. Ritualurile au avut asupra mea un efect eliberator: pentru prima dată, m-am simțit cu conștiința împăcată. Dar acea stare a durat puțin.

Am reînceput viața dinainte: eram credincios, dar îmi lipsea un îndrumător, un învățător care să fie un punct de referință în agitațiile și lupta mea spirituală.

Pe atunci am simțit dorința puternică de a-l cunoaște pe Padre Pio. După cum am spus deja, nu mă atrăgeau minunile care îi erau atribuite, ci stigmatele sale, care pentru mine erau semnul adevăratei sfințenii".

În primăvara anului 1949, Francesco Messina a organizat la galeria din piața De Ferrari, la Genova, o expoziție religioasă care a întrunit elogiile întregii critici. Ziarele exaltau marea artă a sculptorului, dar el se simțea pustiit și îngrozitor de nemulțumit.

În ultima zi de ședere în orașul ligur s-a întâmplat un lucru ciudat. "În seara aceea", mi-a povestit maestrul, "am mers cu soția mea la cină în casa unor prieteni. Erau cu toții adepți ai lui Padre Pio. Mi-au vorbit îndelung despre el. Pe masă, stăpâna avea o biografie a preotului și pe copertă se afla o fotografie foarte expresivă. Am luat acea carte în mâini și am privit îndelung privirea impresionantă a călugărului. «Trebuie să-l cunosc», mi-am spus.

La sfârșitul cinei, eu și soția mea ne-am întors la Hotel Bristol, unde stăteam. În timpul nopții n-am reușit să adorm. Mă răsuceam în pat gândindu-mă la Padre Pio. Imaginea sa părea că mă urmărește.

La ora cinci dimineața a sunat telefonul. «Cine o fi la ora asta?» m-am întrebat. Portarul și-a cerut scuze și m-a informat că era cineva care insista să-mi vorbească. Era vorba de Ezio Saltamerenda.

Îl cunoșteam pe omul ăsta. De mic copil locuisem în vecini și mergeam adesea să facem baie împreună. Ezio mi-a spus un lucru ciudat. «Aseară, în timp ce treceam prin piața De Ferrari, am fost cuprins de unda parfumului lui Padre Pio». L-am întrerupt pe un ton aspru: «Dar ce, dumneavoastră lucrați ca negustor de parfumuri pentru Padre Pio?». «Să nu credeți că sunt nebun», a răspuns Saltamerenda. «Poate că sunt, dar nu în cazul de față. Vă spuneam că trecând prin piața De Ferrari am fost surprins de mirosul parfumului lui Padre Pio. De obicei, acel miros se poate simți atunci când călugărul vrea ceva și mă întrebam de ce l-am simțit tocmai acolo. Am făcut câțiva pași: parfumul dispăruse. M-am întors: exact în același loc ca și mai înainte, l-am simțit din nou. Am privit în jur, am văzut că în fața mea era un afiș mare cu expoziția dumneavoastră: parfumul provenea tocmai de la acel afiș. Am făcut diverse încercări, nu era nici o îndoială. Simțeam parfumul lui Padre Pio doar atunci când mă aflam în fața afișului expoziției dumneavoastră. Întorcându-mă acasă, n-am reușit să adorm. Mi-am dat seama că trebuie să vă telefonez, să vă anunț. Am rezistat până la ora asta». «Bun, și-acum îmi puteți spune ce vreți de la mine?», l-am întrebat iritat. «Eu nu vreau nimic», mi-a răspuns. «Padre Pio e cel care vrea ceva de la dumneavoastră».

Am simțit un puternic impuls de a pune capăt acelei conversații absurde și de a-i trânti telefonul în nas, dar m-au oprit ciudatele coincidențe care se refereau la Padre Pio și care avuseseră lor într-un interval de câteva ore. «Trebuie să veniți la Padre Pio», repeta Saltamerenda. «Sunt foarte ocupat», i-am răspuns. «Chiar azi mă întorc la Milano. Sunați-mă săptămâna viitoare și vom vedea dacă voi avea timp».

A doua zi, m-am informat în legătură cu acea cunoștință a mea. Era un om foarte respectat. Absolvent de medicină, conducea Institutul Bioterapeutic din Genova. De mic copil fusese un ateu convins și se luptase mereu pentru ideile sale. În timpul războiului, trecuse prin aventuri dureroase. Convertit de Padre Pio, devenise fiul lui spiritual și nu pierdea nici un prilej pentru a relata că îl cunoaște pe călugăr."

Întorcându-se la Milano, Messina s-a adâncit în muncă, în afaceri, dar noaptea nu reușea să adoarmă. Gândul la Padre Pio devenise o obsesie. După o săptămână, a luat legătura cu Saltamerenda. "Trebuie să mergem la Padre Pio", i-a spus. "Călugărul ăsta nu mă mai lasă să dorm". Și au hotărât să plece imediat.

"Am ajuns la San Giovanni Rotondo seara târziu", mi-a spus Messina. "La ora aceea, fratele nu mai primea pe nimeni, dar Saltamerenda era cunoscut de ceilalți capucini și astfel am reușit să intrăm în mănăstire. Când ne-a văzut, Padre Pio i-a spus lui Saltamerenda: «Ei, iar ai venit, măi pisălogule». «Părinte, am simțit nevoia să vi-l prezint pe acest prieten», a răspuns Ezio. «Ești un fanatic», a fost comentariul călugărului. Apoi, întorcându-se spre mine: «Tu ce dorești?». «Aș vrea să vă cunosc», am spus. «Doresc asta de mult timp. Mă bucur că sunt aici. Mă las în grija dumneavoastră». Iar Padre Pio: «Ai știut să te orientezi». Apoi ne-a poruncit să mergem în biserică la spovedanie. Eu nu voiam să mă spovedesc, nu mă simțeam pregătit din punct de vedere psihic, dar n-am avut timp să protestez: Padre Pio plecase deja.

Când a revenit, m-am apropiat de el să-i spun că nu mă simt pregătit, dar el, cu o voce care nu admitea replică, a zis: «Tu să nu-mi spui nimic, să-mi răspunzi la ce te întreb». Și a început să-mi înșire păcatele, cu o precizie incredibilă: parcă îmi citea în suflet.

A doua zi dimineața, am asistat la Liturghie și m-am împărtășit. Când am mers să-l salut, părintele mi-a spus: «Dar cum așa, abia ați venit și deja plecați?». «Am probleme la Milano, dar mă voi întoarce curând». De atunci, Padre Pio a fost pentru mine o călăuză spirituală extraordinară, un adevărat «părinte». De fiecare dată când aveam puțin timp, dădeam fuga la el".

Francesco Messina a fost totdeauna un fiu spiritual credincios al lui Padre Pio. Vizitele sale la San Giovanni Rotondo erau dese. Urca în chilia capucinului, se spovedea, stătea de vorbă cu el, uneori aducea și alți prieteni care aveau nevoie de cuvinte de alinare.

"După cum spuneam, n-am dat niciodată importanță minunilor făptuite de Padre Pio", mi-a explicat Messina. "Faptele ciudate pe care le povestea lumea și care erau relatate de ziare mă lăsau indiferent. Puteau fi adevărate, dar după opinia mea sfințenia părintelui consta în modul său de a gândi și de a trăi. Într-o zi, însă, am fost și eu martorul unui lucru inexplicabil, pe care n-am vrut niciodată să-l povestesc, dar care poate că e bine să fie cunoscut.

Eram prieten bun cu Giovanni Papini, marele scriitor mort în 1956. După cum se știe, era complet paralizat. Și limba îi era înțepenită și comunica prin niște murmure pe care doar nepoata lui era în stare să le mai descifreze. Singura legătură pe care marele scriitor o păstra cu lumea exterioară o constituia firicelul de lumină pe care-l percepea cu ochiul drept. Să întrezărească un strop de lumină și să citească anevoie câteva cuvinte reprezenta pentru el o fericire imensă.

Într-o dimineață, mi-a telefonat soția lui Papini și mi-a povestit: «De câtva timp, Giovanni a căzut în baie, și-a lovit orbita dreaptă și și-a pierdut până și stropul de lumină pe care îl putea vedea. Acum e complet orb. L-au consultat cei mai buni specialiști, dar nu mai e nimic de făcut: ochiul lui e iremediabil pierdut. Giovanni e foarte trist. Întrucât dumneavoastră sunteți prieten cu Padre Pio, ar vrea să-i cereți călugărului ajutorul ».

Acea convorbire m-a tulburat. Îl iubeam foarte mult pe Giovanni și pentru a-i alina suferințele aș fi făcut orice sacrificiu. «Ce putem face?», am întrebat-o pe doamna Papini. «Mă gândesc că dacă vă dau o fotografie a lui Giovanni și dumneavoastră i-o duceți părintelui, acel sfânt călugăr ar putea să ne ajute», a răspuns. «Cred că e o idee bună», i-am spus și m-am pregătit de drum.

Am trecut pe la Florența, am luat fotografia lui Papini și am dat fuga la San Giovanni Rotondo. Fusesem la Padre Pio cu o săptămână în urmă și văzându-mă, a spus plictisit: «Ai venit din nou?». «Există o situație nefericită", i-am răspuns, «pe care medicina nu reușește s-o rezolve și e legată de scumpul meu prieten Giovanni Papini. E un mare scriitor și cu siguranță îl cunoașteți și dumneavoastră». «Ce să știu eu de Giovanni Papini», a răspuns părintele. «E cel care a scris Povestea lui Cristos», am insistat. «Mulți scriu lucruri dintr-astea», a zis el. Am continuat: «Acest prieten al meu e grav bolnav. Putea vedea foarte greu cu un singur ochi, dar a căzut și s-a lovit la cap, iar acum nu mai poate vedea nimic». Am scos fotografia lui Papini și i-am întins-o. Padre Pio a privit-o câteva clipe, apoi, punând-o în buzunarul de la piept, a spus cu voce grăbită: «Dacă așa stau lucrurile, am eu grijă. Du-te și spune-i familiei să stea liniștită, am eu grijă».

M-am întors la Florența și am relatat cuvintele părintelui. Eram foarte neliniștit și umilit. Vedeam durerea groaznică a soției lui Papini și în sufletul meu eram sigur că nu se va întâmpla nimic. În zilele următoare n-am avut curajul să telefonez la Florența, dar, după o săptămână, m-a sunat doamna Papini. «Știți că Giovanni a reînceput să vadă ca și înainte de a cădea?», mi-a spus fericită. «Probabil că lovitura n-a produs leziuni asupra ochiului», i-am răspuns. «Nu, nu», a insistat ea. «S-a întâmplat ceva ciudat. Toți medicii care l-au consultat pe Giovanni au spus că ochiul lui e pierdut pentru totdeauna și nu-și pot explica motivul pentru care acum poate vedea din nou. Însă eu și dumneavoastră știm cum stau lucrurile cu adevărat». «Mde», i-am răspuns, «poate că e mai bine să nu spunem nimănui nimic, altfel vom părea niște exaltați».

Giovanni Papini a continuat să vadă până la sfârșitul zilelor sale. După cum am sfătuit-o, soția lui n-a povestit niciodată acest episod, dar cred că a venit vremea să-l fac cunoscut. Nu știu din ce motiv ochiul lui Papini a reînceput să vadă. Sunt sigur însă că Padre Pio a avut grijă și s-a rugat pentru el".

Francesco Messina este autorul acelei monumentale Via Crucis care se înalță la San Giovanni Rotondo, între mănăstirea Santa Maria delle Grazie și Casa de Alinare a Suferinței.

"A fost ultima mea operă", mi-a spus sculptorul. "Nu voiam s-o realizez. Când, în 1967, părinții capucini mi-au încredințat-o, aveam deja mâinile devastate de artrită. Ei mi-au spus că Padre Pio e cel care o vrea și atunci am acceptat.

În timp ce pregăteam primele schițe, mergeam deseori la San Giovanni Rotondo și stăteam de vorbă cu părintele. Era deja foarte bolnav. Umbla cu greu. Picioarele îi provocau dureri sfâșietoare. Îl întrebam: «Cum vă simțiți, părinte?». Iar el: «Mă simt rău, rău, rău».

Padre Pio n-a putut vedea Via Crucis terminată, dar a binecuvântat prima piatră așezată la temelie. Pe locul unde s-a oprit pentru această ceremonie a fost amplasată statuia de bronz a lui Padre Pio, realizată de mine, având înălțimea de doi metri și douăzeci de centimetri".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire