pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XVI. MARI CONVERTIRI

Regi și prinți la confesionalul său - Protecția lui Pius al XII-lea -
Eroul Rezistenței franceze - Karl Marx cu fustă -
Astfel s-a convertit Campanini

După ce Padre Pio și-a reluat apostolatul sacerdotal în biserica Santa Maria delle Grazie, la mănăstirea Capucinilor de la San Giovanni Rotondo au reînceput pelerinajele credincioșilor. În fiecare zi, sute de oameni soseau din toate colțurile Italiei și adesea chiar din străinătate. Toți voiau să se apropie de fratele cu stigmate, să-i încredințeze suferințele lor, să-i ceară un sfat.

Nu doar oamenii sărmani, cu o credință simplă, dar și cei puternici. Însoțită de jandarmi, a sosit la San Giovanni Rotondo regina Maria José, care a stat de vorbă îndelung cu părintele, iar apoi a vrut să se fotografieze alături de el. A venit familia regală a Spaniei, regina Portugaliei, împărăteasa Zita a Austriei, cu arhiducii Robert, Adelaida și Felix. Apoi au sosit Ioana a Bulgariei, Ludovic de Bourbon Parma, ducele Eugenio di Savoia și mulți alții. Numeroși oameni au devenit fiii spirituali ai lui Padre Pio. În registrul mănăstirii, care cuprinde semnăturile iluștrilor vizitatori, se găsesc nume de cardinali, ierarhi, scriitori și chiar al surorii Papei Pacelli, Maria Teresa Gerini.

Prin urcarea la funcția de Pontif a lui Eugenio Pacelli (2 mai 1939), Padre Pio s-a bucurat de un prestigiu și mai mare. Toți știau că noul Papă îl stimează foarte mult. Încă de când era Secretar de Stat, pe vremea lui Pius al XI-lea, Pacelli îl sfătuise pe arhiepiscopul de Manfredonia, monseniorul Andrea Cesarano: "Atunci când aveți nevoie de ceva pentru Padre Pio, veniți la mine". Îndată ce a devenit Papă, i-a ordonat curiei romane: "Lăsați-l în pace pe Padre Pio". Unui ziarist i-a destăinuit: "Padre Pio e un mare sfânt și ne pare rău că n-o putem spune în mod public". Sora Pasqualina a povestit de nenumărate ori că Pius al XII-lea îl numea pe capucinul stigmatizat "mântuirea Italiei".

Războiul a adus la San Giovanni Rotondo lume nouă, noi tragedii, soldați din toate taberele. Pentru cei morți, dispăruți, prizonieri, fugari, veneau mame, soții, logodnice, fii, surori, văduve, orfani. Padre Pio îi asculta pe toți, pentru toți avea o vorbă de alinare. Minunile, celebrele sale profeții, intervențiile misterioase conduse de "forțe necunoscute" au devenit mai frecvente.

La San Giovanni Rotondo aveau loc numeroase convertiri. Îndată după război, s-au petrecut câteva convertiri răsunătoare, în legătură cu care s-au interesat ziarele: cea a lui Costante Rosatelli, comunist pătimaș, unul din cei mai activi membri ai celulei de propagandă din Velletri; cea a medicului Michel Boyer, erou al Rezistenței franceze, unul dintre comuniștii cei mai de vază. Dar convertirea care a creat cea mai mare impresie a fost a profesoarei Italia Betti, comunista împătimită din Emilia, supranumită "Karl Marx cu fustă". Absolventă a facultății de matematică, a trebuit să abandoneze învățământul pentru că i se opunea regimului fascist. În timpul ocupației germane, a făcut parte din Comitetul de Liberare Națională al mișcării de partizani din Bologna. În ziua eliberării orașului, a fost văzută ieșind în întâmpinarea aliaților, în fruntea exponenților locali ai Rezistenței, îmbrăcată în roșu din cap până-n picioare, cu pletele în vânt și un drapel roșu în pumni, ca o valkirie. După ce comuniștii au venit la putere în Bologna, și-a tăiat părul ca un bărbat, și-a cumpărat o zgomotoasă motocicletă roșie și de atunci activitatea ei de propagandist al comunismului ateu în orașele și satele Emiliei n-a cunoscut odihnă.

Mergând întâmplător la San Giovanni Rotondo, Italia Betti s-a convertit pe loc. A părăsit învățământul și orice activitate politică și s-a mutat la periferia satului San Giovanni Rotondo, dedicându-se unei vieți de rugăciune și penitență. A murit ca o sfântă.

O altă convertire care a făcut să curgă multă cerneală în ziare a fost a lui Carlo Campanini, unul dintre actorii cei mai populari din Italia. "M-am convertit în 1950, dar de unsprezece ani Padre Pio mă urmărea cu răbdare", a povestit actorul. "Prima dată am mers la el în 1939 și am făcut-o din interes. Credeam că e un mare vrăjitor și speram să obțin de la el avantaje economice. Eram actor comic și cutreieram lumea făcând pe bufonul. O viață grea. Călătoream tot anul ca un țigan. Eram căsătorit, aveam trei copii. Pentru meseria pe care o practicam, eram considerat fără domiciliu stabil și nimeni nu voia să-mi închirieze o casă. Soția mea lucra împreună cu mine și trebuia să ne lăsăm copiii la o cumnată.

Acest mod de viață mă nemulțumea foarte tare. Simțeam dorința de a-mi găsi de lucru astfel încât să pot rămâne alături de copii. Aparțineam la o familie foarte săracă. Făcusem doar cinci ani de școală. De mic copil fusesem la internatul confesional creștin, unde în fiecare dimineață, înainte de lecții, ne obligau să mergem la Liturghie. Acest lucru mă deranjase atât de mult încât, plecând de la internat, nu mai pusesem piciorul într-o biserică."

Într-o zi din 1939, vorbind cu un coleg, Mario Amendola, care a devenit apoi un cunoscut regizor, Campanini a spus: "Pe vremuri era ușor să crezi în Dumnezeu. Existau mari sfinți ca Sfântul Francisc, Sfântul Anton, Sfântul Giovanni Bosco, iar aceștia făceau minuni. Astăzi nu mai există sfinți și nu mai există minuni". "Nu e adevărat", a răspuns Amendola. "În Puglia există un călugăr sfânt care face lucruri extraordinare".

Amendola i-a povestit ce i s-a întâmplat unui verișor de-al său cu câțiva ani mai devreme. "Era ca vai de capul lui, fără un ban, fără servici, și, pentru a se realiza în vreun fel, s-a dus voluntar în războiul din Spania. La întoarcere, soția i-a spus: «Dacă ești aici, i-o datorezi lui Padre Pio, care s-a rugat pentru tine. I-am jurat că vei merge să-i mulțumești». Acel văr al meu s-a dus la San Giovanni Rotondo și i-a înfățișat părintelui situația lui dezastruoasă. Padre Pio i-a spus laconic: «Du-te la Falconara». «E imposibil», a răspuns vărul meu. «La Roma am prieteni care din când în când mă mai ajută; la Falconara aș muri de foame». «Du-te la Falconara», a repetat Padre Pio.

Vărul meu s-a mutat în orașul din ținutul Marche, împreună cu soția și copiii. Acolo a întâlnit-o pe mama sa, care cu câteva luni mai devreme plecase de la Roma pentru a nu-l împovăra, iar acum încerca să supraviețuiască cerșind la poarta bisericii. Au rămas împreună și au petrecut două luni în dificultăți incredibile.

Într-o dimineață, a sosit de la Ancona un domn care îl căuta pe vărul meu. I-a spus: «Vin din partea secretarului federației fasciste, care vă așteaptă în biroul lui mâine dimineață». Vărul meu s-a dus la întâlnire. Secretarul fascist l-a întrebat dacă știe limba spaniolă. «Da», a răspuns vărul meu. Și pe loc a fost angajat cu un contract de o sută de lire pe zi, trei mii pe lună. Era pe vremea când și cântecul zicea: «Ce mi-ar mai plăcea să am o mie de lire pe lună!»".

"Acel episod m-a impresionat și m-a pus pe gânduri", mi-a spus Campanini. "În timpul Săptămânii Patimilor, eram la Bari împreună cu compania teatrală. Ne-au dat două zile libere: joia și vinerea. Nu ni se întâmplase niciodată mai înainte, pentru că ne odihneam doar în vinerea sfântă. « San Giovanni Rotondo e pe aici », i-am spus lui Amendola. «Ce-ar fi să-i facem o vizită acelui călugăr sfânt?».

Am plecat joi dimineața. San Giovanni Rotondo era un sat sărăcăcios și aproape pustiu. Am căutat biserica lui Padre Pio. «Nu vă poate primi», ni s-a răspuns. «Rănile sale îi provoacă dureri și sângerări de-a lungul întregului an, dar în Săptămâna Patimilor îl doboară cu totul: din acest motiv, nu primește pe nimeni». «Dar noi suntem actori, venim de departe, nu avem decât aceste două zile libere, trebuie să-l vedem».

Am rămas și am cutreierat mănăstirea, în speranța de a-l întâlni pe părinte. Eu însă eram un tip neserios, obraznic, nu mă gândeam decât la distracție. Continuam să spun bancuri și în mănăstire. În acea după amiază de joi, în timp ce eu și Amendola făceam gălăgie, din biserică a ieșit un călugăr care mi s-a părut un uriaș: «Nici în aceste zile nu mă lăsați să-mi spun rugăciunea?», a spus cu voce tremurată. «Ce vreți?». «Părinte, suntem doi sărmani artiști». «Cu toții suntem sărmani». «Am vrea să ne spovedim», am adăugat pentru a ne justifica prezența. «Mergeți și pregătiți-vă», a răspuns Padre Pio, «vă voi spovedi mâine dimineață după Liturghie».

Îmi amintesc de acea Liturghie ca de un coșmar. Nu se mai termina. Trebuia să stau în genunchi, altfel cei din spate nu vedeau, iar acea poziție îmi provoca dureri insuportabile. La sfârșit am mers să mă spovedesc. Părintele nu m-a lăsat să vorbesc, știa totul despre mine. M-a pus să-i promit că-mi voi schimba viața, apoi mi-a dat iertarea păcatelor. N-am avut curajul să-l întreb nimic, dar în sinea mea continuam să repet: «Părinte, ajută-mă să găsesc de lucru aproape de casă, fie și într-un depozit, numai să pot trăi alături de copiii mei».

M-am întors la Bari și, peste puțin timp, m-am dus la Roma. La Cinecitt începeau filmările pentru Adio, tinerețe. Pe atunci, rolurile erau distribuite de Ministerul Culturii Populare. Pentru rolul lui Leone candidau patru actori celebri: Nino Besozzi, un fel de Mastroianni al acelor vremuri; Umberto Melnati, care lucra cu De Sica și triumfa în întreaga Italie; Paolo Stoppa și Carlo Romano. Eu eram un necunoscut în mediile acelea dar, nu se știe de ce, rolul mi-a fost distribuit mie. Nu doar atât; de atunci am făcut o sută șase filme, unul după altul, devenind bogat și faimos. Am putut să-mi cumpăr casă și să locuiesc alături de copiii mei, așa cum mi-am dorit-o din tot sufletul".

Padre Pio îl sfătuise pe actor să-și schimbe viața, dar Campanini nu-l ascultase. Banii și faima îl făcuseră să decadă. «Duceam o viață nesăbuită, aveam legături ilicite, încurcături, nu mergeam la Liturghie și nu voiam să aud de rugăciuni", își amintește. "Dar mă simțeam vinovat: Padre Pio îmi ascultase rugămintea, iar eu îl trădasem. De aceea nu voiam să mă întorc la el.

În această situație, am ajuns la sfârșitul anului '49. Eram în culmea succesului. Aveam mașini americane unicat. Ziariștii îmi spuneau "pătrunjelul cinematografului italian", pentru că apăream în toate filmele; nu-mi lipsea nimic. Dar, din punct de vedere moral, eram distrus, golit, obosit, demoralizat și înfiorător de trist. Îi invidiam pe cei ce aveau curajul de a-și curma viața.

Într-o seară, m-am întors acasă și soția mi-a spus: «A venit ajutorul de paroh și ne-a cerut să consfințim casa Sfintei Inimi al lui Isus. Ceremonia e stabilită pentru 8 ianuarie. Preotul ne-a sfătuit să fim cu toții pregătiți, pentru că vrea să ne împărtășească». Acest amănunt mi-a sărit în ochi. Nu mă puteam împărtăși, cu viața pe care o duceam. Fiica mea cea mică insista, soția de asemeni, iar eu nu știam ce scuză să inventez.

În dimineața de 6 ianuarie 1950, sărbătoarea Bobotezei, în timp ce rătăceam prin Roma neliniștit și trist, am intrat la întâmplare în biserica Sant'Antonio de pe strada Merulana. Era multă lume care asista la Liturghie, iar unii stăteau la coadă pentru a se spovedi. Mulți m-au recunoscut și mă priveau curioși. Confesionalul avea uși de sticlă și se zărea un preot mare și gras. «Ăla e mai haplea decât mine» mi-am spus. «Nu i-aș mărturisi niciodată păcatele mele». În clipa aceea, am văzut un alt preot care se ruga în fața unui crucifix. Era descărnat, cu chipul ros de suferință. «Acela pare mai adâncit în mistică, în fața lui m-aș putea destăinui», m-am gândit. În același moment, preotul uscățiv s-a ridicat, s-a dus drept la confesional și i-a luat locul celui gras. Am rămas descumpănit, dar m-am liniștit pe loc spunându-mi: "Ia te uită câți oameni sunt în fața mea, nu pot aștepta». Abia mi-am terminat gândul și primul de la coadă, întorcându-se spre mine, a spus: «Poftiți, vă rog, domnule». M-am pomenit îngenuncheat în confesional.

Am ieșit după o jumătate de oră, cu chipul udat de lacrimi. Mă simțeam alt om. În familie am făcut mare petrecere. Am participat bucuros la ceremonia de consfințire a casei și m-am împărtășit. M-am hotărât să merg la Padre Pio și să-l anunț de schimbarea mea. Mă spovedisem deja și nu mai trebuia să-i povestesc lui păcatele mele. Dar, ajuns la confesionalul părintelui, l-am auzit spunând: «Începe din '36». «M-am spovedit acum câteva zile», am protestat. «ți-am spus să începi din '36!», a tunat vocea lui Padre Pio, adăugând că sunt un nemernic dacă mi-e rușine să-mi spun păcatele, dar nu mi-a fost rușine să-l jignesc pe Isus.

Acea spovedanie mi-a schimbat complet cursul vieții. La sfârșit, Padre Pio m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Mi-a dăruit un rozariu, sfătuindu-mă să-l recit deseori și a adăugat: «Voi fi mereu lângă tine». N-a fost ușor să-mi țin promisiunea, dar am rezistat. N-a mai trecut o zi fără să particip la Liturghie."

Din acel moment, Campanini a devenit un frecventator asiduu al mănăstirii San Giovanni Rotondo. "Îl consideram pe Padre Pio protectorul meu", povestește. "Îl simțeam lângă mine în orice clipă, în toate situațiile, mai ales la greu. Mi-a salvat o nepoțică de la moarte. La sfârșitul facultății, fiul meu era cât pe ce să rămână repetent. În ultima clipă, fusese inclusă, ca materie de examen pentru diploma de arhitectură, urbanistica, iar băiatul mi-a spus: «La materia asta nu știu chiar nimic. Cel mult aș putea răspunde la trei întrebări». «Ne vom lăsa pe seama lui Padre Pio», am zis. El a zâmbit ușor a compătimire, pentru că nu credea și considera ardoarea mea ca pe o formă de fanatism. Dar după examen s-a întors acasă aiurit: «Tată, știi că mi-au pus tocmai cele trei întrebări?».

Odată, am făcut un turneu de șase luni în Brazilia. În seara dinainte de a porni cu avionul spre casă, mi-am amintit că în acea zi nu asistasem încă la Liturghie. Am consultat programele și am văzut că la 18,30 era una la Domul San Paolo. Am luat un taxi și m-am dus acolo. Voiam să mă spovedesc, dar era un singur duhovnic, multă lume care aștepta la rând și în plus nu știam nici o boabă în portugheză. L-am rugat pe Padre Pio: «În noaptea asta trebuie să zbor cu avionul, poate că pentru ultima dată în viață: aș dori foarte mult să mă spovedesc înainte de plecare. Te rog, ajută-mă să găsesc un preot care să-mi înțeleagă limba». În clipa aceea, s-a deschis un confesional și un preot mi-a spus într-o italiană perfectă: «Domnule, poftiți vă rog». La sfârșitul spovedaniei, am fost învăluit în mirosul acelui parfum tipic pe care îl degajă trupul lui Padre Pio.

Călătoria cu avionul a fost înfiorătoare. Am trecut printr-o furtună groaznică, radarele nu funcționau, toți pasagerii urlau. Impresarul companiei a leșinat și stewardesele au trebuit să-i administreze oxigen. Alături de mine călătoreau Lelio Luttazzi și Fred Bongusto. I-au spus soției mele, care venise la aeroport să mă întâmpine: «Soțul dumneavoastră e un fachir: toată lumea urla de frică, iar el dormea»".

Actorul avea mare încredere în Padre Pio, la fiecare întâlnire îl îmbrățișa ca pe un frate. "Părintelui îi plăcea să spună glume", își amintește Campanini. "Era mult mai priceput decât mine. Avea simțul conciziei și al replicii, ca un mare actor. Un prieten al meu din Prato urma un tratament la celebrul profesor Lunedei din Florența. Într-o zi, i-a spus: «Mâine nu vin la consultație pentru că mă duc în vizită la Padre Pio». Iar profesorul: «Dar cum așa, mergeți la istericul ăla? Astfel e considerat de știință. Datorită faptului că s-a gândit intens la patimile lui Isus pe cruce, i-au apărut stigmatele». Prietenul meu, la sfârșitul spovedaniei, i-a relatat cuvintele lui Padre Pio, care i-a răspuns: «Când îl mai vezi pe profesorul Lunedei, spune-i să se gândească intens că este un bou: să vedem dacă-i apar coarnele».

Mulți se plângeau că Padre Pio e urâcios cu credincioșii și adesea îi izgonește. Într-o zi, i-am spus: «Dar știți că părintele Leopoldo din Padova spovedește câte șaisprezece ore pe zi și nu refuză pe nimeni?». «Știu», mi-a răspuns. «De fapt, pe cei mai înrăiți îi trimite la mine». Atunci am adăugat: «Vă asumați o mare răspundere gonind pe un creștin fără să-i acordați iertarea păcatelor. Dacă, la ieșirea din biserică, i se întâmplă să moară?». Părintele, desfăcându-și larg brațele, a spus: «Dacă eu am greșit, îți închipui cumva că o să greșească și El? Va pune El lucrurile la punct»".

Urmând exemplul lui Carlo Campanini, multe personaje faimoase s-au dus în vizită la Padre Pio. Printre ei, Mario Riva, Tino Scotti, Aldo Fabrizi, Beniamino Gigli, Gino Bechi, Ferruccio Tagliavini, Silvio Gigli, Lisa Gastoni și mulți alții.

Beniamino Gigli s-a dus la Padre Pio datorită unei ciudate coincidențe. Într-o zi, în timp ce vorbea la telefon cu prietena lui, a fost surprins de soție care l-a întrebat: "Cu cine vorbeai?". "Cu cineva care vrea să mă ducă la Padre Pio", a răspuns Gigli. Pentru a nu stârni bănuieli, a trebuit apoi să meargă într-adevăr la San Giovanni Rotondo. În timp ce era în grădina mănăstirii, spunea: "Doar nu cumva credeți că-i voi povesti aranjamentele mele acelui călugăr» și râdea. Puțin mai târziu, a coborât Padre Pio. "Tinere, ia-ți altă cămașă", i-a spus lui Gigli. «Păi mi-am luat-o curată azi dimineață», a răspuns cântărețul. «Nu la asta mă refer», a replicat Padre Pio. L-a luat de mână pe faimosul tenor și s-a îndepărtat cu el în grădină. La întoarcere, Gigli era răvășit. De atunci și-a schimbat viața și a devenit un fiu spiritual al lui Padre Pio.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire