pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XIV. LA LIMITA NORMALITĂȚII

Febră de 48 de grade - Rănile sale emanau un parfum intens -
Înmulțirea pâinilor - Fenomenul bilocației -
Mărturia maicii Speranza

"Reabilitarea" lui Padre Pio n-a fost instantanee, ci diluată în timp, iar aceasta demonstrează faptul că autoritățile de la Vatican n-au acționat din convingere, ci doar pentru a evita amenințarea scandalurilor.

Părintele a primit permisiunea de a reîncepe să slujească Liturghia în biserică, în fața credincioșilor, la 26 iulie 1933; dar numai după opt luni, adică la 25 martie 1934, i s-a aprobat să reia spovedirea bărbaților; iar pentru dreptul de a spovedi femeile a trebuit să aștepte până la 12 mai 1934.

Pe 5 mai în acel an cădea prima lui zi onomastică după "reabilitare". Credincioșii și prietenii lui Padre Pio se așteptau la o mare sărbătoare, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Tot astfel și la 10 august 1935, la 25 de ani de la hirotonire.

Superiorii se purtau cu el cu "prudență", cu "băgare de seamă", așa cum te comporți cu un "vinovat" care a obținut iertarea. Când la mănăstire se întâmpla ceva neobișnuit, Padre Pio era primul "bănuit". Într-o noapte, câtorva trecători li s-a părut că văd niște femei apropiindu-se de mănăstire. A izbucnit un scandal și unii au dat fuga să-l "interogheze" pe Padre Pio, obligându-l să se apere de acuzații vulgare și foarte grave. Un binefăcător, care voia să-și păstreze anonimatul, i-a dat părintelui o sumă de bani ca s-o ofere unei anumite familii nevoiașe. Părintele s-a grăbit să accepte rolul de mijlocitor, dar acest lucru a fost suficient pentru a fi acuzat că nu respectă jurământul de sărăcie. Aflat mereu în centrul unor acuzații, suspiciuni, bârfe, prejudecăți, el rămânea calm, senin, iar din gura lui n-a ieșit niciodată vreo vorbă rea la adresa nimănui.

Faima sfințeniei sale, între timp, se răspândea în lume. Oricine venea în vizită și avea norocul să-i vorbească se întorcea acasă convins că a întâlnit un sfânt.

În afara stigmatelor, Padre Pio avea toate darurile carismatice care de obicei se întâlnesc în viața marilor mistici, cum ar fi bilocațiile, viziunile, citirea gândurilor, profețiile etc. Ba chiar, la el, aceste daruri se manifestau cu o deosebită evidență.

Unul dintre fenomenele inexplicabile care îi impresiona mai ales pe medicii care l-au îngrijit pe părinte era constituit de "hipertermie", adică de neașteptatele creșteri de temperatură care la el ajungeau la cote foarte înalte. Hipertermiile lui Padre Pio rămân un caz unic în istoria medicinei.

Ciudata anormalitate a fost descoperită în timp ce părintele își efectua stagiul militar la Napoli. Medicii și-au dat seama imediat că acel tânăr soldat are nevoie de mai multă îngrijire decât ceilalți bolnavi, dar nimeni nu reușea să priceapă de ce anume suferă. Pentru a se lămuri situația, a început o analiză clinică prin măsurarea metodică a temperaturii, dar foarte repede medicii au trebuit să renunțe: de fiecare dată când i se punea termometrul, coloana de mercur sărea în sus atât de repede și de violent încât risca să facă erupție.

Cel care a reușit pentru prima dată să măsoare cu precizie temperatura lui Padre Pio a fost un medic din Foggia. În timpul unui lung concediu de boală, Padre Pio se oprise la mănăstirea acelui oraș și continua să se simtă rău. După ce a distrus mai multe termometre, medicul care îl îngrijea s-a gândit să recurgă la un termometru de baie, care rezistă la apa fierbinte. În câteva clipe, acest termometru a arătat 48 de grade.

Între 1920 și 1922, doctorul Giorgio Festa, primul medic care a studiat științific stigmatele lui Padre Pio, a avut prilejul să constate că în zilele în care părintele se simțea bine, avea o temperatură normală, adică 36,2 dimineața, 36,5 seara; când avea tulburări, temperatura sa, măsurată cu un termometru de mare precizie, atingea valori de 48 de grade și chiar 48,5.

Doctorul Festa, în cartea Mistere ale științei și lumini ale credinței, a publicat rezultatele unei ample cercetări în domeniul hipertermiei, constatând că în anumite boli, ca epilepsia, criza uremică, tetanosul etc., febra poate atinge cifre record de 43 și chiar 44 de grade. Este vorba de temperaturi numite "agonice" sau "preagonice", deoarece precedă întotdeauna decesul. Padre Pio, în schimb, când avea febră de 48 de grade, suferea și se agita în pat, dar fără a delira și fără a prezenta tulburările care de obicei însoțesc temperaturile ridicate. După una sau două zile, totul revenea la normal, iar în a treia zi părintele își relua datoria în confesional.

Un alt fenomen caracteristic pentru Padre Pio era parfumul care emana din trupul său, din obiectele pe care le atingea, din haine, sau pe care-l lăsa în urma lui prin locurile pe unde trecea. Despre acest fenomen au scris și au vorbit sute și sute de mărturii. Dar cred că proba cea mai credibilă, în acest caz, este tot aceea oferită de doctorul Festa. Potrivit medicului, parfumul nu se degaja din trupul părintelui, ci din sângele care curgea din stigmatele sale. Medicul făcea această deducție din anumite episoade pe care le trăise în timp ce studia misterioasele răni ale capucinului.

Într-o zi, luase de pe rana de la șold a lui Padre Pio un bandaj, cu care fusese tamponat sângele, și îl închisese într-o cutie, pentru a-l duce la laboratorul din Roma, cu scopul de a-l analiza. În timpul călătoriei, un ofițer și alți oameni care erau în mașină au spus că simt parfumul pe care îl emană de obicei Padre Pio. Nimeni dintre cei prezenți nu știa că doctorul Festa are în geantă bandajul îmbibat cu sângele părintelui. Doctorul Festa a păstrat bandajul în laborator, iar ciudatul parfum s-a impregnat cu timpul în întreaga încăpere, încât pacienții care mergeau la consultație îi cereau explicații.

În cartea sa despre stigmatele lui Padre Pio, doctorul Festa a scris: "Cei care se ocupă de conservarea cărnii de animal știu că trebuie să o scurgi de tot sângele, pentru a evita mirosurile neplăcute, sângele fiind țesutul organic care intră cel mai repede în descompunere. Deci, bandajele pline de sângele care țâșnește din rănile lui Padre Pio, chiar și pentru faptul că uneori le schimbă destul de rar, n-ar trebui să miroasă a parfum. Acest fenomen, în simplitatea și înalta elocvență cu care se oferă studiului nostru, contravine prin urmare oricărei legi naturale și științifice".

Sunt numeroase mărturiile despre fenomenele de înmulțire a pâinii și alte lucruri asemănătoare. În timpul războiului, pâinea era raționalizată. La mănăstirea San Giovanni Rotondo se găseau tot timpul musafiri, iar oamenii săraci care veneau la cerșit erau tot mai numeroși. Într-o zi, când călugării au mers în sala de mese, în coș era cam o jumătate de kilogram de pâine. Comunitatea s-a rugat lui Dumnezeu și s-a așezat să mănânce supa. Padre Pio se oprise în biserică. Puțin mai târziu, a apărut cu mai multe franzele proaspete. Starețul l-a întrebat: "De unde le-ați luat?". "Mi le-a dat la poartă o femeie venită în pelerinaj", a răspuns. Nimeni n-a zis nimic, dar toți au înțeles că numai el putea să întâlnească "anumiți" pelerini.

Într-o dimineață, călugărul paracliser uitase să pregătească ostiile pentru împărtășanie. În ciboriu erau doar câteva. Terminând spoveditul, Padre Pio a început să-i împărtășească pe credincioși, care erau foarte mulți. I-a împărtășit pe toți, iar în potir au mai rămas ostii.

Un alt fenomen misterios, care s-a repetat adesea în viața părintelui și care a fost amplu confirmat, se referă la bilocație. Potrivit cercetătorilor mistici, bilocația reprezintă "prezența simultană a aceluiași om în două locuri diferite". Se deosebește de "agilitate" care, în schimb, înseamnă "deplasarea corporală, aproape instantanee, dintr-un loc în altul". În viața lui Padre Pio a existat un singur fenomen de "agilitate", sunt însă extrem de numeroase mărturiile privind fenomenele de bilocație.

Nu există explicații raționale pentru acest fapt. Se crede că sufletul este cel care se desprinde de trup și merge dintr-un loc în altul, dar nu se știe cum se poate întâmpla un asemenea lucru. Atunci când sufletul "călătorește", trupul rămâne nemișcat. Uneori, chiar în mijlocul unei conversații, Padre Pio întrerupea discuția și părea că ațipește. Se consideră că în acele momente călătorea în bilocație.

Maria Pompilio, fiica spirituală a lui Padre Pio, a adunat pe acest subiect diferite episoade. Fratele ei Nicola, într-o seară, în timp ce își spunea rugăciunea, a fost cuprins de somn; deodată a primit o palmă pe obrazul drept și i s-a părut că mâna care îl lovește e îmbrăcată într-o mănușă scurtată. S-a gândit pe loc la Padre Pio, iar în ziua următoare l-a întrebat dacă el a fost cel care l-a lovit. "Așa trebuie să gonești somnul când te rogi", i-a răspuns părintele.

Cu alt prilej, Maria Pompilio se găsea în sacristie, unde părintele își scotea sfintele ornate după încheierea Liturghiei. A intrat un bărbat care, privindu-l pe Padre Pio, a spus: "Da, e chiar el, sunt sigur". S-a apropiat, a căzut în genunchi și plângând repeta: "Părinte, îți mulțumesc că m-ai salvat de la moarte". Mai târziu, acest om i-a povestit Mariei Pompilio următoarele: "Eram căpitan de infanterie și, într-o zi, pe câmpul de luptă, când împușcăturile erau în toi, aproape de mine am văzut un călugăr, palid și cu ochii expresivi, nu în uniformă de preot militar, ci în reverendă, care m-a strigat și mi-a spus: «Domnule căpitan, plecați de acolo, veniți lângă mine, repede». M-am îndreptat spre el și, înainte de a ajunge, în locul unde eram mai înainte a explodat o grenadă care a făcut o groapă mare. M-am întors spre călugăr, dar dispăruse".

Părintele Michelangelo Bellini povestește: "În noiembrie 1921, pe când eram încă student, i-am scris lui Padre Pio spunându-i să se roage pentru bunicul meu muribund, care avea peste optzeci de ani. țineam mult la el pentru că fusese ca un tată pentru mine. Doream ca bunicul să trăiască cel puțin până la hirotonirea mea. Câteva zile mai târziu, m-am dus la căpătâiul lui și l-am găsit în comă. Credeam că va muri peste noapte, dar de fapt dimineața starea lui se îmbunătățise foarte mult. Mi-a spus că a visat un călugăr care i-a adus zece ani de viață. Bunicul meu a mai trăit încă exact zece ani".

Într-o zi, cardinalii Pietro Gasparri și Augusto Sili se aflau în casa contesei Virginia Salvicci, văduva Sili, pentru a inaugura capela familiei. A apărut o călugăriță care ținea în mână o relicvă a Crucii, închisă într-o cutie. Călugărița a povestit că în timpul nopții Padre Pio în carne și oase intrase în chilia ei și îi înmânase acea cutie cu porunca de a o aduce, a doua zi, la contesa Sili. Prezența cutiei i-a convins pe cei doi cardinali că nu e vorba despre o invenție. Cîteva zile mai târziu, contesa a mers la San Giovanni Rotondo pentru a cere explicații în legătură cu acel episod, iar Padre Pio i-a confirmat că relicva i-a înmânat-o el personal călugăriței la Roma.

Generalul de aeronautică Bernardo Rosini mi-a povestit: "După război m-am angajat la Bari, în cadrul Comandamentului Unității Aeriene, de care depindeau noile secții, constituite după înfrângere, și care acționau alături de forțele aliate.

La Bari era și Comandamentul General al Forțelor Aeriene Americane. Am cunoscut diverși ofițeri care mi-au povestit că au fost salvați de Padre Pio în timpul operațiilor aeriene. Până și generalul comandant fusese protagonistul unui episod răsunător. Într-o zi, a vrut să conducă el însuși o escadrilă de bombardiere pentru a distruge un depozit german cu materiale de război care fusese semnalat la San Giovanni Rotondo. Generalul povestea că, la apropierea de țintă, el și piloții săi văzuseră apărând pe cer figura unui călugăr cu mâinile înălțate. Bombele se desprinseseră singure, căzând în pădure, iar avioanele se întorseseră din drum, fără nici o intervenție din partea piloților.

În seara aceea, episodul s-a aflat în centrul discursurilor și al discuțiilor tuturor piloților și al ofițerilor. Toți se întrebau cine e acel călugăr în fața căruia avioanele s-au supus în mod misterios. Cineva i-a spus generalului comandant că la San Giovanni Rotondo trăiește un călugăr taumaturg, iar el a hotărât că, îndată ce zona va fi eliberată, va merge să verifice dacă era același călugăr văzut pe cer. După război, generalul, însoțit de câțiva piloți, a mers la mănăstirea Capucinilor. Îndată ce a intrat în sacristie, s-a pomenit în fața mai multor călugări, printre care l-a recunoscut imediat pe cel care îi oprise avioanele. Padre Pio a înaintat spre el și, punându-i o mână pe umăr, i-a spus: «Deci tu ești cel care voiai să ne omori pe toți». Fulgerat de acea privire și de cuvintele călugărului, generalul a îngenuncheat în fața lui. Padre Pio vorbise, ca de obicei, în dialectul din Benevento, dar generalul era convins că i se adresase în engleză. Cei doi au devenit prieteni. Generalul, care era protestant, s-a convertit la catolicism".

Monseniorul Alfredo Viola, episcop de Salto (Uruguay), a lăsat următoarea mărturie scrisă: "În 1937, monseniorul Ferdinando Damiani, care pe atunci era vicar general în dieceza Salto, bolnav de inimă, a mers la San Giovanni Rotondo pentru a muri lângă Padre Pio. Părintele i-a spus să se întoarcă în dieceza lui și să-și continue lucrul, pentru că va avea grijă el însuși să-l asiste atunci când îi va veni ceasul morții.

În 1941, am organizat în dieceza mea un congres la care participau monseniorul Alberto Levame, nunțiul papal, monseniorul Antonio Maria Barbieri, arhiepiscop de Montevideo, și monseniorul Michele Paternain, episcop de Florida. În timpul nopții, monseniorul Barbieri a auzit că bate cineva la ușa camerei sale și a văzut un capucin care i-a spus să dea fuga la căpătâiul monseniorului Damiani, care se află pe moarte. A mers imediat. Episcopul fusese lovit de o criză de angină pectorală. Perfect conștient, a primit Ultima Împărtășanie și Maslul, iar apoi a murit. Monseniorul Barbieri, într-o vizită la San Giovanni Rotondo, în 13 aprilie 1949, l-a recunoscut în Padre Pio pe capucinul care cu opt ani mai devreme bătuse la ușa lui pentru a-l îndemna să alerge la monseniorul Damiani".

Părintele Alberto D'Apolito, care l-a cunoscut pe Padre Pio în 1917 și timp de cincizeci de ani i-a rămas foarte apropiat, mi-a povestit aceste două întâmplări: "Într-o după-amiază, în timp ce treceam pe coridorul mănăstirii, l-am văzut pe Padre Pio oprit în fața geamului cu privirea ațintită asupra muntelui. M-am apropiat pentru a-i săruta mâna, dar el nu și-a dat seama de prezența mea și mi s-a părut că mâna lui e țeapănă. În acel moment, l-am auzit pronunțând cu voce foarte clară formula iertării păcatelor. Înspăimântat, am dat fuga să-l chem pe părintele stareț. Ne-am întors împreună la Padre Pio care, după o clipă, s-a scuturat ca după o ațipeală. S-a întors spre noi doi și a spus: «Sunteți aici? Nu mi-am dat seama.» După câteva zile, a sosit de la Torino o telegramă de mulțumiri către stareț, deoarece l-a trimis pe Padre Pio să asiste pe un muribund. Din telegramă se putea deduce că muribundul tocmai își dădea sufletul în momentul în care părintele, la San Giovanni Rotondo, pronunța cuvintele de iertare.

În 1957, am fost martorul vindecării miraculoase a părintelui Placido Bux. Era internat la spitalul San Severo pentru o formă gravă de ciroză hepatică și, în ciuda îngrijirilor medicale, starea sa era disperată. Într-o noapte, părintele Placido l-a văzut pe Padre Pio lângă patul său. Padre Pio i-a vorbit, l-a liniștit și l-a asigurat că se vindecă. Apoi s-a apropiat de fereastra camerei, și-a așezat mâna pe sticlă și a dispărut.

Dimineața, părintele Placido s-a simțit mai bine. Amintindu-și ce s-a întâmplat în timpul nopții, a privit spre fereastră și a văzut pe geam urma unei mâini. S-a dus să verifice și a recunoscut mâna lui Padre Pio. S-a convins atunci că vizita nocturnă a călugărului nu fusese un vis, ci realitatea. Le-a povestit călugărițelor și asistentelor ce s-a întâmplat, iar vestea s-a răspândit în spital și în întregul oraș. S-a creat imediat o îmbulzeală de curioși care voiau să vadă urma mâinii lui Padre Pio pe sticlă. Medicii, neîncrezători și indignați de acea harababură, mormăiau și până la urmă au dat ordin să fie ștearsă urma de pe geam. S-a încercat ștergerea sticlei cu o cârpă udă și detergent, dar amprenta reapărea mereu.

Fiind eu însumi neîncrezător în ceea ce văzusem cu ochii mei, m-am dus imediat la San Giovanni Rotondo pentru a-i cere explicații chiar lui Padre Pio. L-am întâlnit pe coridorul mănăstirii și, înainte de a-i spune motivul vizitei mele, m-a întrebat: «Cum se simte părintele Placido?». «Mai bine», i-am răspuns și am adăugat: «E adevărat că noaptea trecută ați fost la spital și v-ați lăsat urma mâinii imprimată pe geam?». Padre Pio, privindu-mă țintă, a răspuns: «Te îndoiești cumva? Da, am fost, dar să nu spui nimănui nimic.» M-am întors la San Severo și am relatat răspunsul lui Padre Pio. Nici medicii n-au mai comentat. Părintele Placido s-a vindecat complet".

Pe această temă, părintele Alberto D'Apolito mi-a povestit o altă întâmplare uimitoare, care, alături de Padre Pio, o are în centru pe maica Speranza, faimoasa călugăriță spaniolă ce trăia la Collevalenza (Perugia), de asemenea purtând stigmatele și moartă ca o sfîntă în 1980. Iată: "În 1970 am mers la Collevalenza, pentru a o cunoaște pe maica Speranza. Eram însoțit de avocatul Guglielmo Giordanelli și de superiorul Institutului maicii Speranza, părintele Gino. Între mine și ea a avut loc un dialog pe care, dacă n-aș avea convingerea profundă că maica Speranza e o sfântă, l-aș defini ca halucinant. După ce am salutat-o, i-am spus: «Maică, sunt un capucin de la San Giovanni Rotondo. Nu vreau să vă fac să vă pierdeți vremea, vă cer doar să vă rugați pentru mine și pentru glorificarea lui Padre Pio.» Maica Speranza, înălțându-și ochii și privindu-mă, a răspuns: «M-am rugat totdeauna pentru Padre Pio». «L-ați cunoscut?». «Da, l-am văzut de multe ori». «Unde? La San Giovanni Rotondo?». «Nu, n-am fost niciodată la San Giovanni Rotondo». «Atunci unde?». «La Roma». «Maică, nu e posibil: Padre Pio a fost la Roma o singură dată, în 1917, pentru a-și însoți sora la mănăstirea Santa Brigida. Dumneavoastră, pe atunci, erați în Spania. Cu siguranță v-ați înșelat confundându-l pe Padre Pio cu vreun alt călugăr capucin». «Nu, nu m-am înșelat», a spus maica Speranza. «Era chiar Padre Pio». «Unde anume la Roma l-ați văzut?». «La Sfântul Scaun, în fiecare zi, timp de un an întreg. Purta mănușile scurtate pentru a-și ascunde rănile. Eu îl salutam, îi sărutam mâna și uneori îi vorbeam, iar el îmi răspundea. Aceasta s-a întâmplat între 1937 și 1939, pe când mă aflam la dispoziția Sfântului Scaun». «Maică, să nu vă supărați dacă vă spun că nu pot crede ceea ce îmi povestiți». Maica Speranza, fără nici o supărare, cu multă blândețe, mi-a răspuns: «Dumneavoastră sunteți liber să credeți ce vreți. Vă repet că l-am văzut pe Padre Pio un an întreg, în fiecare zi, la Roma. M-am rugat întotdeauna pentru el, iar acum mă rog pentru glorificarea lui»".

Un caz de bilocație a lui Padre Pio e legat de viața marchizei Giovanna Rizzani Boschi. Este vorba de o poveste atât de ieșită din comun și bogată în detalii încât merită un capitol separat.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire