pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XII. O DURERE ÎNFIORĂTOARE

"Fiul meu e rănit: are nevoie de mine" -
De ce nu voia ca mama să-i sărute mâinile -
Ultimul Crăciun împreună - Astfel a murit mama Peppa

În răstimpul în care Padre Pio s-a aflat sub ancheta Sfântului Oficiu, pe lângă durerile provocate de condamnări și pedepse, a trebuit s-o suporte și pe cea a pierderii mamei sale.

Mama Peppa, deși foarte ocupată cu muncile câmpului și cu obligațiile față de familia cea numeroasă, era mereu la curent cu tot ceea ce se întâmpla cu fiul ei din depărtare. Intuise că în trupul lui se petrece un fenomen misterios. Urmărise, cu umilință și iubire, diferitele "situații ciudate" în care fusese amestecat. Îl ajutase în anii de boală de la Pietrelcina. Avusese mereu grijă să simtă că ea, mama lui, îi stă aproape.

Când a primit stigmatele, Padre Pio nu i-a spus nimic mamei sale. În acele zile (la 25 septembrie), i-a sosit o telegramă cu vestea morții surorii Felicita, care avea 29 de ani. Îndată a trimis acasă o scrisoare, pentru a-i informa pe ai săi că nu poate veni, dar fără a preciza motivul. "Prea scumpii mei părinți, cu inima sfâșiată de cea mai crudă durere vă scriu aceste rânduri. Dar ce pot să vă spun, dacă fiecare cuvânt mi se oprește în gât de prea mare suferință?

Dragii mei, în greutatea și amărăciunea durerii nu-mi mai rămân puteri decât pentru a exclama: «Ești drept, o, Doamne Dumnezeule, și pline de îndreptățire sunt toate hotărârile tale». Dumnezeu mi-a dat o biată soră și Dumnezeu mi-a luat-o, fie-i numele sfânt binecuvântat.

În aceste exclamații și în această resemnare găsesc puterea suficientă pentru a nu muri sub apăsarea durerii. La această resemnare în fața voinței divine vă îndemn și pe voi și veți găsi, asemeni mie, o mângâiere a sufletului.

Sunt îndurerat și regret extrem de mult că nu pot veni câteva zile la voi pentru a ne reuni lacrimile și durerea, pentru că mă simt foarte rău și neputincios în fața unei călătorii atât de dezastruoase.

Însă vă rog să stați liniștiți în privința mea, pentru că mă aflu în afara oricărui pericol. Nu trebuie în nici un fel să vă speriați aflând de starea sănătății mele, pentru că aceasta a fost excelentă și, față de ceilalți călugări, care stau aici, eu în prezent mă simt mult mai bine decât ei.

Scrieți-mi imediat și comunicați-mi detalii despre sfârșitul sărmanei mele surori și dați-mi vești despre sănătatea voastră și a mămicii. Vă îmbrățișez cu drag și mă rog pentru voi să primiți alinarea lui Dumnezeu."

Mama Peppa a aflat despre stigmate de la parohul din Pietrelcina, don Salvatore Pannullo, în 1919. Nu înțelesese prea bine despre ce e vorba. În mintea ei se întipăriseră doar cuvintele "răni însângerate". "Dacă fiul meu e plin de răni", s-a gândit ea, "înseamnă că se simte rău și are nevoie de mine".

Împreună cu soțul și cumnata, a plecat la San Giovanni Rotondo. La capătul potecii care ducea la mănăstire, cei trei au întâlnit două femei. Mama Peppa le-a întrebat: "Îl cunoașteți pe Padre Pio?". "Da, venim acum de la mănăstire unde am vorbit cu el", a fost răspunsul. "Deci nu e bolnav la pat" a exclamat mama Peppa.

Cele două femei, Maria Pompilio și Rachelina Russo, fiice spirituale ale lui Padre Pio, le-au însoțit la mănăstirea capucină pe rudele călugărului și au asistat emoționate la întâlnirea lui cu părinții, în camera de oaspeți. "Mama Peppa", a scris Maria Pompilio într-o mărturie, "a deschis un burduf cât o oală și a scos o mulțime de colțunași cu marmeladă de struguri, invitându-ne să gustăm. Padre Pio a mâncat unul, spunând cu zâmbetul pe buze: «Ce bună e mâncarea de acasă! Ia, Maria; ia, Rachelina». Am luat fiecare câte o bucată, spre mulțumirea tuturor".

Nici în urma acestei vizite, mama Peppa n-a înțeles ce sunt acele răni ciudate pe care băiatul ei le are la mâini și la picioare. Dar, rămânând îngrijorată de sănătatea lui Padre Pio, l-a chemat acasă din America pe primul născut, Michele, care, îndată ce a pus piciorul la Pietrelcina, a plecat la San Giovanni Rotondo să-l "întâlnească pe fratele bolnav".

După o vreme, nereușind să trăiască departe de băiatul ei rănit, mama Peppa s-a mutat la San Giovanni Rotondo pentru patruzeci de zile. S-a dus ca musafir în casa Mariei Pompilio, cu care se împrietenise. În fiecare dimineață mergea la mănăstire pentru Liturghie și primea împărtășania din mâinile fiului ei.

După cum am văzut deja în capitolele dedicate copilăriei, raportul dintre Padre Pio și mama sa era întemeiat pe o foarte puternică afecțiune. Însă călugărul își ascundea cu teamă sentimentele și nu voia să le arate în public. Nu permitea ca mama lui să aibă față de el vreun gest deosebit. Toți oamenii care se apropiau de Padre Pio încercau să-i sărute mâinile, iar el le dădea voie; mamei sale, în schimb, nu. În mărturia ei, Maria Pompilio a scris: "Biata de ea se apropia uneori de Padre Pio în sacristie pentru a-i spune cîteva cuvinte, dar el o contrazicea; când ea se apropia, el pleca. Niciodată nu i-a dat voie să-i sărute mâna; de multe ori sărmana era cât pe ce să reușească, dar el își trăgea imediat mâna".

Mama Peppa a reușit să-i sărute mâinile lui Padre Pio doar la 5 decembrie 1928, după cum a relatat Maria Pyle, o binefăcătoare americană a Capucinilor. Maria Pyle trăise o vreme la Pietrelcina. Întorcându-se la San Giovanni Rotondo, o adusese cu ea și pe mama Peppa, să poată petrece sărbătorile de iarnă cu băiatul ei. Ajunse în fața mănăstirii, l-au întâlnit pe părinte. "Mama Peppa", a scris Maria Pyle, "ascunzându-și marea bucurie sub o înfățișare calmă, a luat mâna fiului, înainte ca el să și-o retragă, și a spus: «Padre Pio, îți sărut mâna din partea mătușii Libera (și i-a sărutat-o), și din partea mătușii Pellegrina (un alt sărut), și din partea mătușii Filomena (al treilea sărut)», și tot așa mai departe pentru vreo zece mătuși și cumetre. Iar la sfârșit a spus: «Și acum, Padre Pio (ea așa îi spunea mereu), îți sărut mâna din partea mea.» A încercat, dar n-a reușit, pentru că în timp ce se apleca, Padre Pio și-a smuls deodată mâinile și, ținându-le ridicate în aer, a spus: «Nu, niciodată! Fiul trebuie să-i sărute mâna mamei și nu mama fiului.»"

Din ziua aceea, mama Peppa n-a mai încercat să-i sărute mâna. Însă în fiecare dimineață, după ce primea Sfânta Împărtășanie din mâinile lui, îndată ce trecea mai departe, "ea se apleca și săruta pământul pe care pășise piciorul rănit".

În acele zile, mama și fiul s-au întâlnit deseori. În ciuda zăpezii, a frigului usturător și a vântului tăios, în fiecare dimineață mama Peppa urca la mănăstire pentru a asista la Liturghie și a-l vedea pe Padre Pio. Îmbrăca o haină sărăcăcioasă și prea subțire pentru anotimpul de iarnă. Unele prietene din San Giovanni Rotondo i-au dăruit o rochie groasă de lână, dar n-au reușit s-o convingă să se îmbrace cu ea, pentru că "se temea să nu pară o doamnă".

Noaptea de Crăciun a petrecut-o aproape toată în biserică. A vrut să asiste la slujba de la miezul nopții, iar apoi a vrut să asculte două Liturghii. În ziua de Sfântul Ștefan nu s-a simțit bine și a căzut la pat. După trei zile, medicii au diagnosticat o dublă pneumonie.

Padre Pio s-a dus la ea de întâi ianuarie. Au stat de vorbă la căpătâiul ei de la ora unu a prânzului până la miezul nopții. Francesco Morcaldi, martor ocular, își amintea: "N-am văzut nimic mai blând decât zâmbetul lui Padre Pio și rugăciunile sale la patul mamei, nimic mai tandru decât strădania ei de a-l reconforta".

Padre Pio s-a întors s-o vadă în dimineața de 2 ianuarie și a găsit-o într-o stare foarte gravă. A stat la căpătâiul ei până la ultima suflare. În emoția tuturor, i-a administrat ultima împărtășanie și când a văzut că e pe punctul de a-și da sufletul n-a mai rezistat, a sărutat-o pe frunte și a izbucnit într-un plâns violent, prăbușindu-se pe jumătate leșinat. Doi medici l-au dus într-o cameră alăturată și l-au așezat pe pat. Mama Peppa a murit la ora 6,15 în data de 3 ianuarie 1929. Durerea lui Padre Pio a fost atât de înfiorătoare încât a trebuit să rămână în casa aceea, sub controlul medicilor care se temeau pentru viața lui, timp de două zile.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire