pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XI. PRIMA PERSECUȚIE

Biserica afirmă: "Nu există nimic supranatural". -
Planul de a-l face dispărut pe Padre Pio -
Reacția violentă a lumii - Recurs inutil la Vatican -
Închis ca un prizonier

S-a vorbit și s-a scris foarte mult despre dușmanii lui Padre Pio și despre persecuțiile suportate de el. Mulți au spus că aceste persecuții n-au existat decât în mintea exaltată a fanaticilor adepți ai stigmatizatului. Însuși Padre Pio, la 16 decembrie 1964, semna un document în care se spunea că el n-a suferit niciodată persecuții din partea nimănui. Dar părintele a fost obligat, în numele "sfintei supuneri", să copieze și să semneze acea scrisoare pentru a salva onoarea Bisericii și a Ordinului.

Că Padre Pio a fost persecutat groaznic în timpul întregii sale vieți nu există nici o îndoială. A fost mânjit cu acuzațiile cele mai vulgare, a fost condamnat ca ultimul șarlatan, a fost pedepsit, închis și a murit fără a fi obținut nici o reabilitare oficială: la moarte, numele său mai figura încă printre cei condamnați de Sfântul Oficiu. A nega aceste fapte înseamnă a "cenzura" istoria și a-i face încă o nedreptate lui Padre Pio. Iubirea lui, bunătatea lui, exercițiul eroic al virtuții, la urma-urmei sfințenia lui sunt foarte mari tocmai deoarece el, persecutat "în familie", adică de către unii reprezentanți ai Bisericii și de anumiți confrați, nu s-a plâns niciodată și n-a criticat niciodată pe nimeni.

Cardinalul Giacomo Lercaro, comemorându-l pe Padre Pio după moarte, a spus: "Era cu adevărat mică și restrânsă lumea sa exterioară; uneori, în momentele de acută persecuție, restrânsă ca lumea unui pușcăriaș... lumea celor mai săraci dintre săraci... a celor care n-au nici aer de respirat, dar se bucură de păsări și flori... Se vede că Padre Pio calcă pe urmele luminoase ale lui Isus mai ales în suferință... Viața lui e toată o pătimire, iar apropierile de suferința Mântuitorului sunt prea evidente. Începând tocmai de la lipsa de încredere și persecuția venite din partea celor care ar fi putut și ar fi trebuit să înțeleagă primii.

În suferințele sale, Padre Pio a cunoscut momente de o deosebită intensitate: primul, atunci când numele lui a început să circule în lumea largă, în timp ce austeritatea vieții umile și zelul cuvântului și acțiunii sale îi deranjau pe păstorii nedemni și provocau criza Bisericii din Manfredonia.

Netrebnicii, pe care lumina unei vieți sfinte și imaculate îi denunța, s-au făcut în mod hazardat ascultați atunci când îl denunțau pe modestul călugăr aproape ca pe un exhibiționist ipocrit, și nu doar ca iluzorii, ci și ca înșelătoare faptele carismatice pe care le promova în jurul lui încrederea mulțimilor creștine.

Condamnarea autorităților superioare, verdictul care a provocat-o, nejustificat de o examinare obiectivă, l-au găsit, așa cum îl vor găsi întotdeauna hotărârile autorităților, pregătit pentru supunere...".

Cardinalul Giuseppe Siri, comemorându-l pe Padre Pio la patru ani după moarte, la 13 septembrie 1972, în biserica Sfânta Caterina din Genova, printre altele a spus: "Primii care ar fi trebuit să-l recunoască pe Isus Cristos sunt cei care l-au trimis pe cruce; așa s-a întâmplat și cu Padre Pio... El a devenit un paria, a fost îndepărtat, blocat, s-a ajuns până acolo încât i s-a interzis să mai comunice cu lumea...".

După cum am văzut, în scrisoarea pe care Sfântul Scaun i-a trimis-o superiorului general al Capucinilor la 2 iunie 1922, se sugera îndepărtarea lui Padre Pio de la San Giovanni Rotondo. Nu pentru prima dată se încerca aplicarea unei asemenea hotărâri. Se gândiseră la așa ceva superiorii părintelui încă din 1919, în încercarea de a frâna entuziasmul mulțimii în jurul călugărului, dar era o hotărâre greu de pus în practică.

Locuitorii din San Giovanni Rotondo îl considerau pe Padre Pio ca pe un foarte prețios bun comunitar și erau dispuși să-l apere cu orice mijloace.

Martor și protagonist al luptei pentru ideea rămânerii lui Padre Pio la San Giovanni Rotondo în acei ani a fost Francesco Morcaldi, prieten al părintelui și pentru mult timp primar al satului. L-am cunoscut în 1969, pe când avea optzeci de ani. Mintea îi era foarte limpede și își amintea de acele evenimente îndepărtate cu extremă precizie, și pentru că scrisese despre faptele respective diverse lucrări. Morcaldi îmi povestea că în 1919, când a început pentru prima dată să se vorbească despre o transferare a lui Padre Pio, populația s-a deplasat în masă la mănăstire, pentru a obține chiar de la călugăr asigurarea că nu va pleca.

În vara lui 1920, această veste a început din nou să se insinueze printre oameni și s-a produs o imponentă reacție. De această dată, populația era mai nervoasă și mai amenințătoare, pentru că începea să intuiască motivele nedreptății care era pe cale de a fi comisă împotriva lui Padre Pio.

Pentru a potoli manifestația, au venit în fugă avocatul Siniscalchi, primarul interimar, împreună cu plutonierul de jandarmi și soldații. Același subofițer, amenințat de mulțime, a trebuit să-l roage pe Padre Pio să coboare în mijlocul oamenilor pentru a-i liniști prin prezența sa.

La San Giovanni Rotondo a sosit și episcopul de Manfredonia, pentru a-i asigura pe toți că Padre Pio nu va pleca de acolo, iar cu acel prilej s-a dus la mănăstire să-i prezinte omagiile sale. Nimeni nu bănuia pe atunci că era tocmai el principalul acuzator al capucinului.

În 1922, au sosit ordine precise împotriva lui Padre Pio și s-a produs o nouă insurecție populară.

Într-o dimineață, la sfârșitul Liturghiei celebrate de Padre Pio, dintr-un grup de tineri care se înghesuia în preajma altarului, unul a înaintat cu un revolver pe care l-a îndreptat spre preot spunând: "Mai bine să rămână mort la San Giovanni Rotondo decât să ne părăsească". Un exces de nebunie, fără îndoială, dar care dovedește cât de exasperată era lumea.

În vara anului 1923, amenințarea transferării lui Padre Pio a reapărut. În dimineața de 25 iunie, părintele n-a coborât în biserică. Primise ordinul de a celebra Liturghia, încuiat cu cheia, în capela minusculă a mănăstirii, fără ca cineva să poată asista. Credincioșii l-au văzut coborând spre biserică pe obișnuitul ministrant, de unul singur, cu ochii umflați de plâns, care le-a relatat noul ordin de izolare. Vestea a ajuns foarte repede în sat. În câteva ceasuri, toți locuitorii din San Giovanni Rotondo, cu drapelul și cu autoritățile în frunte, s-au dus la mănăstire.

A fost o explozie de iubire. Drumul, piața și biserica forfoteau de lume. Se adunase toată populația, chiar și femeile și copiii. Starețul mănăstirii a trebuit să capituleze și să promită că a doua zi Padre Pio se va întoarce printre credincioși. Lumea însă nu-l credea. A construit baricade pentru a împiedica accesul și a instituit gărzi înarmate, care păzeau cu schimbul, zi și noapte, mănăstirea.

A fost aleasă o comisie care să meargă la Roma pentru tratative cu autoritățile ecleziastice. La 1 iulie 1923, porneau spre capitală secretarul politic, comandantul miliției voluntare naționale, președintele Congregației Carității, un reprezentant al negustorilor și primarul Francesco Morcaldi. Comisia reprezenta de asemenea orașul Monte Sant'Angelo, orașul San Marco in Lamis și comuna Apicena.

"Am fost primiți cu mare cordialitate de cardinalul Gasparri, Secretar de Stat, de cardinalul Lega, de la Sfântul Oficiu, și de cardinalul Sbarretti, prefectul Congregației Conciliului", povestea Morcaldi. "N-am fost însă primiți de cardinalul Merry del Val, secretarul Sfântului Oficiu. Misiunea noastră n-a avut nici un rezultat pozitiv.

Întorcându-mă acasă, am aflat dintr-o sursă ultrasecretă că transferarea lui Padre Pio era deja iminentă. M-am deplasat la prefectura din Foggia și mi s-a confirmat vestea. Am dat fuga atunci la mănăstirea din San Giovanni Rotondo, cu inima agitată. L-am găsit pe Padre Pio de unul singur în sacristie, rezemat de o fereastră iluminată de razele asfințitului. Era alb ca varul și mi-am dat seama că suferă mai mult decât mine. «Îți vei părăsi pentru totdeauna poporul, Padre Pio?», i-am spus. El și-a îndepărtat mâinile și, îmbrățișați, am plâns împreună. «Însingurat, persecutat și cine știe unde? Vei pleca noaptea, cu jandarmii?» spuneam eu. «Dacă acesta e ordinul», mi-a răspuns părintele, «nu pot face altceva decât să execut voința superiorilor mei. Sunt fiul ascultării».

Două zile mai târziu, Padre Pio îmi trimitea această scrisoare: «Ilustre domnule primar din San Giovanni Rotondo. Faptele desfășurate în aceste ultime zile m-au emoționat profund și mă îngrijorează nespus, deoarece îmi produc teama de a nu deveni fără voie cauza unor evenimente delictuoase în acest ținut de mine îndrăgit. Îl rog pe Dumnezeu să îndepărteze asemenea nenorocire, revărsând asupra mea orice suferință. Pentru mine, după cum știți, a fost hotărâtă transferarea; vă rog să acționați cu toate mijloacele de care dispuneți pentru a fi îndeplinită voința superiorilor mei, care e voința lui Dumnezeu, și în fața căreia mă voi supune orbește. Voi păstra veșnic în amintire acest popor generos în sărmanele și caldele mele rugăciuni, implorând pentru el pacea și prosperitatea și, ca semn al iubirii mele, neputând face nimic altceva, îmi exprim dorința ca, dacă superiorii mei nu se vor opune, oasele mele să fie așezate într-un colțișor liniștit al acestor ținuturi. Cu respect vă transmit un salut întru bunul Dumnezeu. Padre Pio din Pietrelcina.»"

La Vatican continuau să sosească acuzații împotriva lui Padre Pio. Probabil erau formulate de oameni foarte influenți, fiindcă erau crezute. Trebuie să reamintim că părintele Agostino Gemelli era consultant al Sfântului Oficiu. Deci și judecățile sale negative deja exprimate împotriva lui Padre Pio contribuiau mult la deciziile tribunalului ecleziastic suprem.

La data de 31 mai 1923, Sfântul Oficiu a emis primul decret împotriva lui Padre Pio. Iată textul: "Congregația Supremă a Sfântului Oficiu, având ca sarcină apărarea credinței și a obiceiurilor, după o cercetare a faptelor atribuite lui Padre Pio din Pietrelcina, aparținând la ordinul fraților Capucini din mănăstirea San Giovanni Rotondo în dieceza Foggia, declară că n-a constatat, din numita cercetare, caracterul supranatural al faptelor întâmplate și îi invită pe toți credincioșii să se conformeze în acțiunile lor acestei declarații".

Decretul a fost publicat în "L'Osservatore Romano", la data de 5 iulie 1923, și reluat de ziarele din lumea întreagă. Prin acest document, Biserica emitea sentința lipsită de echivoc potrivit căreia rănile lui Padre Pio n-aveau nici o legătură cu rănile lui Isus Cristos și că, deci, călugărul era un biet bolnav sau un escroc.

Părintele stareț din mănăstirea San Giovanni Rotondo nu avea curajul să-l informeze pe Padre Pio despre document. A ascuns numărul din "L'Osservatore Romano" care îl publicase. Dar, câteva zile mai târziu, a sosit fascicolul "Analecta Cappucinorum", care reproducea textul decretului în limba latină. Ca de obicei, fascicolul a fost pus pe masa din sala unde se adunau călugării în timpul liber. Lumea a aflat de situație după prânz. Padre Pio era absent. Atunci când starețul l-a auzit că vine, a împins într-un colț al mesei fascicolul. Dar Padre Pio, îndată ce a intrat în cameră, a luat revista, a deschis-o la pagina unde era reprodus decretul, l-a citit cu atenție. Nici un mușchi de pe chipul său n-a trădat cea mai mică emoție. După ce a încheiat lectura, a pus la loc revista acolo unde o găsise și a început să converseze cu ceilalți confrați de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

La sfârșitul timpului liber, starețul l-a însoțit în chilie. El s-a îndreptat spre fereastră, pentru a închide obloanele, și a rămas câteva clipe nemișcat privind câmpia. Apoi s-a întors brusc și a izbucnit în lacrimi.

Decretul Sfântului Oficiu a făcut vâlvă. Sentința îl lovea pe Padre Pio, dar și Ordinul Capucinilor. Clerul și celelalte congregații religioase făceau mare haz de nefericirea "fraților cu barbă". Autoritățile supreme ale Ordinului Capucin s-au adunat și au hotărât să-l facă pierdut pe Padre Pio astfel încât, în puțin timp, nimeni să nu mai vorbească de el. Au hotărât să-l trimită în Spania. Însă trebuia acționat cu tact și prudență, pentru a evita tulburările pe care cu siguranță ar fi urmat să le provoace adepții călugărului.

Pentru realizarea planului, a fost ales un frate robust, renumit pentru curajul său, părintele Luigi Festa d'Avellino. Acesta a povestit în felul următor cum trebuia să îndeplinească planul de îndepărtare a lui Padre Pio de la San Giovanni Rotondo: "În a doua jumătate a lunii iulie 1923, funcționând ca vicar provincial, am fost chemat la Roma unde l-am însoțit pe părintele general, Giuseppantonio da Persiceto, la Sfântul Oficiu.

L-am așteptat în anticameră, cu scopul de a-i oferi lămuriri la cererea sa, în cazul în care s-ar fi pus problema.

La ieșire, întorcându-ne spre curia din strada Boncompagni, părintele general mi-a spus: «Bolovanul îți va cădea ție în cap. Tu va trebui să execuți ordinele autorității supreme». Eu am răspuns: «Sunt pregătit să execut ordinele pe care Prea Sfinția Voastră mi le va da».

Ajungând la curie, Prea Sfinția Sa părintele general mi-a comunicat ordinul de a-l transfera pe Padre Pio de la San Giovanni Rotondo la Ancona și, înmânându-mi dispoziția, care purta data de 30 iulie 1923, a adăugat: «Padre Pio se află în subordinea ta. Ia-l de la San Giovanni Rotondo și încredințează-l părintelui provincial din Ancona, care trebuie să aștepte instrucțiuni ulterioare. Eu, între timp, mă voi pune de acord cu excelența sa generalul De Bono, directorul siguranței publice, iar tu te vei înțelege cu prefectul din Foggia, pentru a evita orice dezordine care ar tulbura îndeplinirea ordinelor supremei autorități. Du-te și comunică-i dispoziția lui Padre Pio, iar când va fi momentul potrivit, o vei îndeplini».

Am plecat la Foggia și în prima jumătate a lunii august m-am dus la San Giovanni Rotondo. Seara târziu, l-am chemat pe Padre Pio în camera mea, i-am prezentat și i-am citit dispoziția, cerându-i să se pună la dispoziția mea, pe baza celor stabilite de părintele general. Padre Pio și-a aplecat capul și, cu brațele încrucișate, mi-a răspuns: «Sunt la ordinele dumneavoastră, să plecăm îndată. Când stau în fața superiorului meu, stau în fața lui Dumnezeu».

Atunci am adăugat: «Dar ai vrea să vii imediat cu mine? E noaptea târziu: unde să mergem?»

«Nu știu, vin cu dumneavoastră când și unde vrea sfinția voastră».

Era miezul nopții. Stăpânindu-mi emoția, i-am răspuns liniștit: «Am ordinul de a-ți comunica doar dispoziția, care va fi îndeplinită numai atunci când voi primi de la Roma instrucțiuni ulterioare».

I-am raportat părintelui general discuția avută și după câteva zile mi s-a răspuns: «Ordo suspendatur» (ordinul este suspendat).

Apoi am primit un mesaj și copia unei scrisori a excelenței sale De Bono, care se declara de acord să ne pună la dispoziție forța publică pentru îndeplinirea mandatului, dar voia să știe cine își asumă răspunderea pentru un măcel. Mai precis, excelența sa De Bono spusese: «Îl luăm cu noi desigur pe Padre Pio, însă vom provoca vărsări de sânge, întrucât prefectul din Foggia a declarat că ordinul va fi executat cu orice preț, dar în mod sigur se vor înregistra pierderi de vieți omenești».

Între timp, eu îi înfățișasem deja părintelui general planul meu de mutare, calea de parcurs, mijloacele găsite și aflate la dispoziție, precum și voința mea nezdruncinată de a acționa, deși suferisem deja trei agresiuni din partea populației din San Giovanni Rotondo. Lumea spunea: «Părintele Luigi a fost militar, e curajos, va încerca să ni-l ducă, de aceea până nu-i rupem vreo două coaste nu-și bagă mințile-n cap».

La 23 august, Padre Pio îmi scria: «Cred că nu e nevoie să vă spun că, mulțumită lui Dumnezeu, sunt cu totul dispus să mă supun oricărui ordin care îmi este comunicat de superiorii mei. Vocea lor, pentru mine, e ca vocea Domnului, față de care vreau să rămân credincios până la moarte, și cu ajutorul său voi îndeplini orice ordin, oricât de dureros ar fi pentru umilința mea»".

Padre Pio era gata să se supună și suporta cu resemnare condamnarea grea venită de la Sfântul Oficiu. Dar, întrucât nimeni nu venise vreodată să-l interogheze și nimeni nu-i dăduse explicații asupra cauzelor care provocaseră acea condamnare, a încercat să afle cu ce se făcuse vinovat. A cerut ajutorul unui prea scump prieten și coleg, don Giuseppe Orlando, preot în ținutul Marche. Într-un jurnal inedit al acestuia din urmă, am găsit următoarea mărturie: "Eram foarte apropiat de Padre Pio, încât atunci când Sfântul Oficiu a emis faimosul decret, el m-a rugat să merg la Roma pentru a afla limpede cum stau lucrurile.

M-am dus la Roma să stau de vorbă cu părintele dominican Lottini, care era comisar în cadrul Sfântului Oficiu.

Părintele Lottini nu voia să mă primească, deoarece spunea că membrii Sfântului Oficiu sunt legați printr-un jurământ foarte sever. Dar, având în vedere nenumăratele mele insistențe, mi-a acordat o întrevedere care a durat peste o oră.

Mi-a spus că se găsea și se află chiar și acum la Sfântul Oficiu un raport amănunțit al arhiepiscopului de Manfredonia, monseniorul Pasquale Gagliardi, care îl zugrăvește pe tânărul monah capucin în culori negre și pune pe seama mistificărilor și a fanatismului rănile sale, jignind seriozitatea religiei noastre. Raportul se încheia cu următoarea alternativă: «ori pleacă Padre Pio din dieceza mea, ori pleacă arhiepiscopul».

N-au avut nici o valoare argumentele pe care le aduceam pentru a respinge acuzațiile, jurămintele pe care le făceam în calitate de preot. Părintele Lottini a încheiat conversația spunându-mi: «I-am trimis dispoziția de a fi transferat într-un loc necunoscut, iar el, în loc să se supună, a înscenat, prin intermediul femeilor fanatice din jurul lui, demonstrații care au pus pe jar nu doar întregul sat, ci și autoritățile civile și militare din Foggia».

«Nu e adevărat», i-am răspuns hotărât părintelui Lottini. «Dacă Padre Pio ar fi primit dispoziția despre care vorbiți, s-ar fi supus fără discuție. Dați-mi mandatul de a merge să investighez și vă jur că vă voi înfățișa întregul adevăr până la capăt».

«Jurați-mi pe această carte de rugăciuni și mergeți», a spus părintele Lottini. Am îngenuncheat, mi-am așezat mâna dreaptă pe cartea de rugăciuni și am jurat. Am luat trenul și în ziua următoare mă aflam în chilia lui Padre Pio. «Scumpul meu Piuccio», i-am spus, «ești acuzat de multe lucruri, dar mai ales pentru faptul că nu te supui ordinelor primite de la superiorii tăi. Se spune că ți s-a ordonat să pleci de aici și tu nu vrei să te îndupleci».

Padre Pio a căzut în genunchi, a deschis brațele și a răspuns: «Peppino, îți jur pe acel Isus crucificat care se află pe masa mea că un asemenea ordin n-am primit niciodată. Dacă superiorii mei îmi ordonă să mă arunc pe geam, eu nu discut, execut»".

La 24 iulie 1924, Sfântul Oficiu a revenit la atac cu o altă condamnare, încă și mai severă. Textul decretului spunea: "Din declarația dată la 31 mai anul trecut și adusă la cunoștința publicului prin Actele Scaunului Apostolic, prezenta curte supremă a Sfântului Oficiu, având ca sarcină apărarea credinței și a obiceiurilor, a vrut să-i avertizeze pe credincioși că dintr-o cercetare a faptelor atribuite lui Padre Pio din Pietrelcina nu s-a putut găsi nimic în direcția pretinsului caracter supranatural, iar credincioșii înșiși erau invitați să-și conformeze actele cu această declarație. Astăzi, dobândind alte informații, din surse numeroase și sigure, aceeași supremă congregație consideră de datoria ei să le atragă atenția din nou credincioșilor să înceteze orice relații, fie și doar epistolare, în scopuri religioase, cu numitul Padre Pio".

Până în acel moment, Padre Pio scrisese enorm. Posibilitatea de a trimite scrisori era singurul lui mod de a se mai simți util. ținea o bogată corespondență cu fiii și fiicele sale spirituale. Acele scrisori, strânse, au umplut câteva volume groase, iar experții spun că reprezintă un prețios document de literatură mistică, ce se poate compara cu scrisorile sfintei Caterina din Siena. După decretul din 24 iulie 1924, Padre Pio, supus, a încetat complet să mai scrie. A întrerupt chiar și corespondența cu duhovnicul său.

Don Giuseppe Orlando a scris în jurnalul său: "Cele două decrete emise de Sfântul Oficiu l-au obligat pe părintele stareț capucin să-l țină pe Padre Pio închis cu severitate între zidurile mănăstirii de la San Giovanni Rotondo, interzicându-i să coboare la vorbitor, să scrie scrisori, să apară la geam. Trebuia să rămână absolut izolat de restul omenirii. Nici măcar sfânta Liturghie n-o mai putea celebra în public.

Mănăstirea a devenit pentru Padre Pio o adevărată închisoare.

Doar doctorul Mario De Giacomo avea, și nu totdeauna, acces liber, din motive ținând de sănătatea lui Padre Pio, precum și alți câțiva medici.

Să te apropii de Padre Pio, pe când era în acele condiții de prizonierat și să-l auzi povestindu-și suferințele fizice și spirituale era cu adevărat dureros.

«Doar acum înțeleg», spunea el, «cu cât sunt mai mari suferințele deținuților inocenți, în comparație cu ocnașii vinovați. Ferice de ei! Măcar după sentință știu câte zile, câte luni, câți ani trebuie încă să mai stea acolo închiși; pot număra orele petrecute și cele pe care le mai au de suferit, dar eu?...»

Apoi înfruntările dintre călugării care, apărători ai ordinelor Sfântului Oficiu, trebuiau să țină departe lumea, și mulțimea ce venea puhoi și voia amenințătoare cu orice preț să-l vadă și să-i vorbească lui Padre Pio, erau formidabile.

Mie și doctorului De Giacomo, Padre Pio ne făcea cele mai ascunse confidențe, dar apoi se resemna mereu cu sfințenie și adesea cu glume ne făcea să râdem și să ne gândim la altele.

Doctorul De Giacomo mi-a povestit că într-o noapte au început să vorbească, el și Padre Pio, despre faimoasele macaroane gătite după rețetă napoletană. Doctorul a descris, în culori vii, acele paste acoperite cu roșii, carne de vițel și sos, iar apoi i-a spus lui Padre Pio: «E adevărat că ați mânca bucuros o farfurie întreagă?». Padre Pio a răspuns: «Cum să nu, de ani întregi n-am mai gustat așa ceva.»

Doctorul a vrut să vină imediat în întâmpinarea acestei pofte a lui Padre Pio. Deși era noaptea târziu, a mers cu mașina sa în goană la Foggia pentru a cumpăra carne. A doua zi, a pus să se gătească o masă bogată și a fugit la mănăstire. A dus castronul cu macaroane în chilia lui Padre Pio, iar apoi s-a dus să-l cheme. L-a găsit pe coridor, s-a apropiat de el și i-a spus la ureche: «Părinte, macaroanele napoletane sunt fierbinți și vă așteaptă în chilia dumneavoastră.»

«Asta da, acum zic și eu că ești un adevărat prieten», a răspuns părintele. A intrat în chilie și văzând ospățul îmbelșugat a devenit radios. A binecuvântat mâncarea, s-a așezat și a luat furculița. A stat o clipă în liniște, iar apoi a spus: «Mario, ce-ar fi să-i aducem amândoi o jertfă Sfintei Fecioare? Du-te cu această mâncare minunată și dă-le-o săracilor, iar ei te vor binecuvânta»".

Sfântul Oficiu l-a condamnat pe Padre Pio și în 1926. Apăruse o carte cu titlul Padre Pio din Pietrelcina și la 23 aprilie Sfântul Oficiu l-a condamnat amintind toate dispozițiile emise în precedentele decrete. Trei luni mai târziu, la data de 11 iulie, pentru ca toți credincioșii care dădeau năvală în continuare la San Giovanni Rotondo să nu-și facă iluzii, a repetat aceeași condamnare.

Au urmat câțiva ani de liniște din partea tribunalului suprem.

În 1931 s-a convertit Alberto Del Fante, un ateu și mason din Bologna care se ilustrase scriind articole înverșunate împotriva lui Padre Pio, acuzându-l că este un "mistificator în stare să ducă de nas lumea credulă și ușor de entuziasmat". Alberto Del Fante avea un nepoțel, Enrico, la care ținea foarte mult. Copilul se îmbolnăvise grav de tuberculoză osoasă și pulmonară, cu infecție la rinichi. Medicii declaraseră că nu mai sunt speranțe.

Rudele masonului au dat fuga la Padre Pio, iar miracolul nu s-a lăsat așteptat. Alberto Del Fante, răscolit de acea vindecare petrecută sub ochii săi, a mers și el la San Giovanni Rotondo și s-a convertit. În semn de recunoștință și gratitudine pentru credința redobândită, a scris o carte intitulată Padre Pio din Pietrelcina, Vestitorul lui Dumnezeu. Sfântul Oficiu a intervenit cu promptitudine și a interzis cartea, declarând că nu se putea "nici tipări, nici citi, nici deține, nici vinde și nici măcar traduce în alte limbi"; iar la 23 mai a adoptat, față de Padre Pio, noi și foarte severe sancțiuni: călugărul a fost deposedat de toate atributele funcției sale, cu excepția sfintei Liturghii, "pe care putea s-o celebreze nu în biserică, în public, ci în privat, în capela internă a mănăstirii, fără participarea nimănui".

Era moartea civilă, prizonieratul, izolarea cea mai completă. Vestea a revoltat încă o dată întregul San Giovanni Rotondo. Padre Pio n-a făcut nici un comentariu. Cu deplină supunere, a început o viață de pustnic. Dimineața slujea Liturghia, care dura cam două ore, iar în zilele deosebite sau de sărbători chiar și patru. Înălța apoi mulțumiri timp de o oră, după care mergea să se roage încă o oră în corul bisericii, cu ceilalți călugări, iar pe urmă trecea în bibliotecă, unde se cufunda în lectură și studiu. Același lucru îl făcea și după-amiaza. Ziua lui era împărțită între rugăciune și studiu. Seara nu cina niciodată. Mergea la culcare foarte târziu. "Uneori mergeam la el în bibliotecă", mi-a povestit părintele Alberto d'Apolito, care a fost discipolul lui Padre Pio. "Îi plăcea mult când îi țineam de urât, dar nu ne permitea să criticăm situația în care se afla sau hotărârile Sfântului Oficiu. Întrerupea imediat conversația, iar dacă ea continua, se ridica și pleca".

Această viață de pustnic a durat fără întreruperi trei ani de zile.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire